Spre deosebire de poeţi care, de obicei, sunt fie expansivi, fie melancolici, debusolaţi, prozatorii par siguri pe ei, închişi în propriul univers de imaginaţie, urmărind, parcă, tot timpul, un film exclusiv. Când dau de o cheiţă, îngustează ochii şi privesc departe. Paul Eugen Banciu este un discret, în bună măsură un introvertit, dar şi un om distrat. Când l-am întâlnit prima oară, la etajul Casei Vernescu, sta neclintit şi privea pe o fereastră, foarte concentrat. Am aşteptat să se desprindă şi, curios, m-am apropiat. Nu era nimic, un zid plat, într-o curte interioară. În întâlnirile ulterioare, un om rezervat, tacticos, cu un grad mare de civilitate. A scris un număr impresionant de romane, cărţi de eseuri, proză scurtă. Singurătatea luminii – călăuza (Editura Antrophos, Timişoara, 2012) este un roman cu ramă şi, prin ineditul său, un experiment. Scriitorul, retras într-un sat săsesc de munte, bătrân şi aproape orb, neadmiţând în preajmă decât un hamster agil, găzduit într-un borcan (prilej de meditaţii existenţiale), îşi scrie povestea vieţii, pe care o citeşte, în fascicule, pe măsura redactării, un vecin de aceeaşi vârstă, dezabuzat de opulenţa în care trăieşte.

În tinereţe, povestitorul ia parte la escaladări montane, făcând parte dintr-un mic grup de excursionişti pasionaţi. În concedii şi în zilele libere, cutreieră zone neumblate. Entuziaşti, stăpâniţi de pornirile naturale ale vârstei, tovarăşii de drumeţii resimt îngrădirile impuse de regimul comunist, frustraţi de sentimentul izolării geografice. Călătoriile prin munţi se convertesc în reflecţii filosofice, în legătură cu senzaţia libertăţii, cu desprinderea de convenţiile sociale, cu existenţa în mijlocul naturii. Utopia naturii are, cum era de aşteptat, tangenţe cu viziunea sadoveniană sau cu cea hogaşiană, deşi, în cazul de faţă, în centrul atenţiei este omul şi concepţia sa existenţială. Sunt evocate locuri faimoase pentru frumuseţea lor sălbatică, trasee pline de primejdii, din Carpaţii Meridionali, faună şi floră montană, figuri de cabanieri, vânători, silvicultori, turişti: „Am parcurs, în mai bine de treizeci de ani de munte, nu mai puţin de o sută douăzeci de vârfuri de peste două mii de metri, am traversat chei, hornuri, prăpăstii, pereţi abrupţi, coame cu două hăuri de-o parte şi de alta, am îndurat sete, frig, foame, ne-am bucurat de un con de jepi care să ne mai potolească uscăciunea şi fierbinţeala dinăuntrul trupului, am fost prinşi de furtuni, viscole în plină vară, grindini, am asistat de pe frunţile munţilor la spectacolul trăsnetelor din văi, acoperiţi doar cu câte o pungă de nailon peste haine, ne-am văzut de zeci de ori în faţa morţii şi totuşi am înaintat, după clipa de cumpănire, am învăţat să vrem să trăim, să vrem să ajungem până unde ne-am propus.” (p. 17).

Datorită priceperii sale şi temperamentului echilibrat, povestitorul este rugat, de grupuri de excursionişti, să le fie călăuză. Se dovedeşte un atent psiholog şi pedagogul naturist al celor pe care îi însoţeşte. Dar calitatea textului este dată, în primul rând, de expresivitatea cu care sunt descrise evenimente ieşite din firesc, aşa cum este furtuna din Retezat, venită pe neaşteptate. Scriitorul tensionează discursul, acaparează atenţia cititorului şi îl implică. Domeniul naturii, al muntelui se deschide ca un tărâm fascinant numai celor temerari, iar, odată descoperit, devine o atracţie de nevindecat. Sunt evocate locuri cu nume fabuloase: Vârful Păpuşa, Lacul Galeşul, Porţile Închise, Vârful Peleaga, Gemenele, Tăul Negru, Vârful Lolaia, Poarta Bucuriei, Tăul Agăţat, Colţii Gârbovei, Puntea Balaurului, Fereastra Zmeilor... Povestitorul este un rafinat al explorărilor montane, trăind evenimentele, bucurându-se de măreţia naturii, ruminând apoi fiecare moment. Recunoaşte: „nu îmi propun să scriu un roman cu o acţiune continuă, ci să încerc să aglutinez treizeci şi cinci de ani de amintiri despre şi cu muntele” (p. 41). O călătorie prin munţi, într-o primăvară, cu un grup numeros de copii, prin zăpezi şi puhoaie, prin locuri pline de capcane, capătă proporţiile unei adevărate odisei. Intersectarea cu un urs, cu un lup, pericolele de tot felul nu-l împiedică pe pasionatul de ascensiuni să admire, înainte de toate, sublimul naturii, să rămână conştient de experienţa unică la care ia parte: „Totul mi se părea mirific. Trecusem pragul oricărei spaime de ceva ce ar fi putut să-mi aducă sfârşitul, sau poate că nici nu mă mai temeam de el. Eram dincolo de bine şi de rău într-o pustietate unde nu mă mai putea ajunge nimic şi nimeni. [...] Vedeam Porţile Închise cu crenelurile în prăpastie dublă şi nu-mi venea să cred că sunt acolo, singur, fără teamă de singurătate, cu sufletul plin de nedefinit, care s-ar fi putut numi: timp etern.” (p. 64-65). Excursiile solitare sunt o adevărată beţie. Dar nici cele făcute cu soţia, Rodica, şi cu cele două fetiţe nu sunt nesocotite. Peregrinul are satisfacţia iniţiatorului. Îi place să-şi împartă bucuria cu cei apropiaţi. Părţi autoreferenţiale ale cărţii consideră interesul pentru ieşirea pe munte ca o compensaţie, o fugă dintr-o lume plină de îngrădiri. Aceeaşi explicaţie o are şi pentru evadarea în ficţiunea literară: „Dacă am urcat pe munte, a fost să fug, dar să mă şi purific, să încerc să-mi întâlnesc zona predestinată, aceea de handicapat al marilor oraşe, al micilor oraşe, al tuturor aglomerărilor de oameni” (p. 83). Dar cartea de faţă pare nonficţională: personajele, evenimentele, topografia sunt luate din realitate, trecute, desigur, prin filtrul subiectiv al memoriei şi al limbajului. Este o modalitate cu sursă în autenticitate, având un grad mai mic sau mai mare de prelucrare. Sunt povestite cu însufleţire o mulţime de întâmplări alpinistice, ascensiuni grele, accidente, dificultăţi meterologice, prietenii, dârzenii, asprimi, responsabilităţi, peisaje mirifice, bucuria finală de neexprimat. Beneficiul unei astfel de existenţe este înţelepciunea, pentru că autorul dă o reţetă de a trăi, de a fi liber, de a înfrunta stihiile, de a te cunoaşte mai bine, fiind pus în situaţia de protagonist, meditând la ceea ce i se întâmplă. În afară de măreţie, muntele are numeroase capcane, se poate muri, eufonic, de hipotermie, se poate rătăci drumul, există pericolul animalelor sălbatice, vertijul şi neatenţia pot duce la prăvăliri în gol. În perioada comunistă, unele cabane deveniseră locuri de petreceri şi de bacanale, departe de ochii lumii, pentru privilegiaţii politici.

Povestirea este îmbinată cu observaţii psihologice, cu deducţii filosofice, cu formulări poetice: „nu ajungerea la cabană este scopul unei traversări de masiv muntos, ci drumul în sine, cu toate frumuseţile lui, cu pacea pe care ţi-o pune în suflet”, „Pentru mine muntele era ceva fără oameni. O aglomerare de brazi, jepi, rododendroni şi stânci, printre care trec animalele sălbatice.”, „valurile de ceaţă fierbeau aerul până la marginea potecii”, „călăuza e doar un duh”, „lumina e de o singurătate cumplită, ca şi prieteniile” etc. Numitorul comun al cărţii este călăuza (scriitorul, conducătorul prin hăţişuri montane). Bucuria călătoriei în necunoscut conţine tentaţia purităţii, a moralităţii, a temerităţii, terapia uitării şi, în acelaşi timp, întâlnirea cu sine în singurătate, desfătarea vizuală în faţa unei panorame unice. Teza scriitorului este că muntele schimbă omul, ascuţindu-i calităţile ascunse. Escaladările din Făgăraş, cele de pe Negoiu, sunt detaliate, cuprinzând dificultăţi ale traseului, intemperii, peripeţii. Textul este, în mare parte, descriere şi naraţiune însufleţită: „Facem turul, pierdem muşterii cu balamalele slabe şi trecem, împreună cu secretarul acela cu propaganda, peste Vârful Capra spre lac şi spre Vânătoarea lui Buteanu. Sub creastă ne prinde o grindină cu nişte trăsnete cumplite. Vedeam cum aşchia de foc lovea în stânci ca un trasor. Apoi bubuitul văilor şi dislocarea unor pietre sub puhoaiele de apă aduse de nori peste pantele abrupte. Furtuna trece cum a venit, lăsând în urmă un aer ca gheaţa. [...] Cerul se deschide larg lăsând să se vadă marginile norului cum trece spre Valea Oltului. Din toate crestele începură să iasă fuioare de aburi reci ce se adunau în nori vremelnici cu forme fantastice.” (p. 204).

În zilele vijelioase, petrecute în cabane, la căldură şi adăpost, călătorii, reuniţi incidental, deapănă întâmplări şi date legate de propria experienţă, colportează legende sau îşi refac forţele pentru traseele programate. Muntele nu iartă, mulţi îşi găsesc sfârşitul, rătăciţi şi îngheţaţi, prăvăliţi în genuri, victime ale efortului nedozat, ale unor boli neluate în seamă, ale nechibzuinţei. Moartea alpinistică nu este însă percepută ca o tragedie, ci ca o fatalitate, rezultatul unei euforii, riscul asumat al satisfacerii unei mari bucurii. Figura cea mai proeminentă, dar şi cea mai anonimă după consumarea aventurii montane este călăuza. Meditând asupra trăirilor speciale din timpul montan, povestitorul crede că e vorba de pătrunderea în altă dimensiune, într-un tărâm în care omul îşi recuperează singularitatea. Bătrânului, care îşi scrie amintirile, chiar tinereţea dispărută i se pare altă realitate. Motivarea scrierii cărţii: „Oricum, nu putem muri nemărturisiţi...” (p. 274). Evident, o mărturisire existenţială, spiritualizată.

Cartea se încheie cu rama iniţială, scriitorul bătrân, într-un gest premonitoriu, eliberează hamsterul, după care, invitat de vecinul său bogat, participă la o vânătoare iniţiatică, fiind şi călăuză şi vânat.

Paul Eugen Banciu scrie o carte aparte, într-un stil nonficţional, despre căutarea identităţii umane, despre lupta insului cu sine şi cu stihiile lumii. Nu este un roman al unui hobby, cum pare, al ascensiunilor montane, ci o scriere dramatică despre filosofia vieţii, despre poezia realităţii, despre natura liberă a omului. Deşi pare foarte realistă, aproape o consemnare fidelă a unor evenimente, este, în fond, o alegorie memorabilă, bazată pe acumulări şi pe obsesii, scriere de o mare puritate, o porţie de frumuseţe stranie şi de curăţenie sufletească.