Viorel Dianu a publicat, în 2004, un roman remarcabil, Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, dezvoltând un conflict psihologic şi moral puternic tensionat. Deşi merita atenţia criticilor, a trecut aproape neobservat. Autorul este un prozator realist autentic – omniscient, cu ştiinţa construcţiei, urmărind cu răbdare un scenariu previzionat –, dar şi un povestitor cald, afectuos.

Recenta sa carte, La Apostolul (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012), se înscrie stilistic şi valoric în siajul celei pomenite. Este povestea unei experienţe religioase. Igăr Diamant, un bătrân de şaizeci şi cinci de ani, credincios dar nu fanatic, are, într-o noapte, revelaţia propriei misiuni, de a se închina la moaştele Sfântului Apostol Pavel, aduse din Grecia la biserica Patriarhiei. Trezit cu noaptea în cap, îşi anuţă soţia de hotărârea luată, se pregăteşte după cuviinţă şi porneşte spre Dealul Patriarhiei, pentru a se încadra în uriaşa coloană care se deplasa încet, dar plină de fermitate. Descrierea amănunţită, atentă şi introspecţia sunt elementele forte ale autorului, bun cunoscător al resorturilor psihice. În timp ce prezintă, în cele mai mici detalii, bărbieritul matinal, alegerea lenjeriei intime şi a hainelor, aşteptarea la coadă, sunt analizate cu grijă gândurile, trăirile, fazele prin care trece personajul principal, transformându-se dintr-un om moderat, obişnuit, într-un fervent şi, apoi, într-un împăcat cu sine. Habitudinile sale familiale îşi schimbă dimensiunile, devenind filantropice, intrând în armonie cu lumea întreagă. Redescoperă realitatea dintr-o altă perspectivă. Foarte bine este radiografiată şi psihologia mulţimii. La început, oamenii sunt toleranţi, înţelegători, apoi, îşi pierd răbdarea, devin circumspecţi, se urmăresc unii pe alţii. Oboseala şi monotonia denaturează bunele intenţii. Aşteptarea este un bun prilej de rememorări, de bilanţuri. Prin similitudine, Igăr Diamant îşi aminteşte o încercare prin care a trecut în tinereţe, pe când acceptase de circumstanţă o funcţie politică, vizita făcută, împreună cu un grup de activişti, la mausoleul lui Lenin, din Moscova, unde erau expuse altfel de moaşte. Între atribuţiile sale de atunci, se afla şi educaţia ateistă. O întâmplare, însă, care i-a salvat viaţa, ca prin minune, l-a determinat să se convertească brusc, renunţând la privilegiile politice. Din prigonitorul care organiza chermeze cu tematică ideologică, s-a transformat, ca şi Sfântul Pavel, în credincios.

Povestirea conţine în esenţa ei, cum se cuvenea, o alegorie, ascunde o morală. O vânzătoare ambulantă, maramureşeancă, îi vinde un pieptar, un bărbat îl face să cumpere un scaun pliant, chiar două, obiecte necesare la vremea potrivită, fiindcă procesiunea pare a dura mai mult de o zi şi o noapte. Mărginit de garduri de protecţie, în perimetrul cozii se creează un univers special, altul decât cel de pe străzile din jur: „Cu ultimul asalt, pâlcul lui Igăr răzbătu la lumină. Ajunseseră la capătul străzii înguste, strangulate de trafic, şi ieşiseră la lărgime. În faţă, se deschidea piaţa vastă, cu lumea de pe lume forfotind în toate părţile, cu vegetaţia abundentă şi cu fântânile monumentale ţâşnind în şuvoaie învoalte. Peste stradă de ei era staţia de tramvaue şi autobuze, într-un continuu tumult. O frumuseţe: de o parte – ei, urmându-şi misiunea sacră, de celalaltă parte – lumea, fojgăind neobosită, în goana după treburile care nu se mai sfârşesc niciodată.” (p. 57). Deşi limba pare uneori mai greoaie, Viorel Dianu este, realmente, un maestru al efectelor tensionate, ştiind să captiveze şi să emoţioneze. Traseul pelerinajului devine un drum de iniţiere. Povestirea urmează şi ea momente ale gradării, punctate cu mare iscusinţă. Amintirile stârnite în timpul procesiunii refac un destin spiritual, dezvăluind frumuseţea interioară produsă de credinţă. Cartea prezintă, printr-un exponent, o comunitate eterogenă, alcătuită ad-hoc, izolată de restul lumii prin gardurile de protecţie, un fel de insulă a fericiţilor: „Petecul scurt al străzii Bibescu-Vodă, din faţa Blocului Patriarhiei, îl străbătură în patru ore. Fusese partea cea mai frumoasă a întregului pelerinaj, cu lumea vivantă foşnind multicolor pe lângă ei şi având deschisă dinaintea ochilor permanent priveliştea amplă a Pieţii, iar mai departe, a Bucureştiului, până la Întercontinentalul de pe platoul de sus, dinspre miazănoapte. Fusese şi răgazul, pentru cei dornici, să mai iasă din dispozitiv ca să facă mici plimbări, să se repeadă după stricte târguieli, sau, pentru alţii, să primească vizitele celor din familie şi ale cunoştinţelor, ori să se întreţină pur şi simplu cu cei care se apropiau şi aveau păftă de vorbă.” (p. 65)

În izolatorul în care se afla, Igăr este vizitat de soţia sa, Drina, rămasă acasă, îngrijorată de întârzierea prelungită peste aşteptări: soţul ei plecase de paisprezece ore. De fapt, povestirea conţine, în nucleul ei, cuplul celor doi bătrâni, cu istoria lor comună, cu tandreţea şi grija reciprocă. El îi explică fenomenul special prin care trece: „– Vezi tu, în zilele astea, aici, se petrece şi ceva supraomenesc: că şi patruzeci de ore dacă am sta, tot am rezista... Uită-te la mine: după o zi întreagă, nu simt oboseala. Era greu de explicat fenomenul, cum eşti întărit cu puteri care nu ţi le bănuieşti, întrebându-te singur de unde îşi vin – sigur: ştii de unde –, dar pentru cine nu trec prin asemenea experienţă e imposibil de înţeles. ?i de crezut. Se aflau la coada asta oameni mai bătrâni decât el, unii chiar suferinzi, şi rezistau. Nici unul nu se plânge, dimpotrivă, e fericit.” (p. 67). Relaţiile dintre oamenii aflaţi în coloană, conduşi de aceeaşi idee, se schimbă. Se manifestă milostenia, îngăduinţa, iubirea creştină. Momentele au corespondent în simbolistica biblică: împărţirea de plăcintă celor înfometaţi, care par a nu se mai termina, aminteşte de minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor.

Aspectul cărţii este al unui trunchi tematic central, de care se leagă întâmplări colaterale, amintiri, meditaţii, intersectări ale unor destine. Atingerea cu sacrul, solidaritatea întru duh îi schimbă lui Igăr Diamant condiţia umană, asemenea Sfântului Pavel, pe drumul Damascului: „Igăr trăia un sentiment paradoxal. După douăzeci şi două de ore de pelerinaj, în care îşi tot dorise ca timpul de aşteptare la moaşte să fie mai scurt, ori să se scurgă mai repede, acum, când ajunsese la capăt, parcă îi părea rău că se termină călătoria şi ar fi vrut să se mai lungească. […] Venise aici un fel de om şi devenise alt fel de om.” (p. 97; 103).

Cartea, iniţiatică, perfect construită, este pusă sub semnul predicaţiei marelui Apostol: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”