Deşi a debutat în 1980 (cu volumul de versuri În ochiul fântânii), Nicolae Petre Vrânceanu nu aparţine în niciun fel poeticii optzeciste, fiind un modernist romantic, încredinţat de rolul salutar al literaturii, menită să susţină idealurile platoniene ale frumosului şi binelui.

În antologia Flori de cerneală (Editura Autograf MJM, Craiova, 2012), sunt selectate, după cum se suţine, cele mai iubite poeme. Textul liminar, o vădită artă poetică, personifică poezia, transformând-o într-un simbol al purităţii care, prin ritual erotic, se preschimbă în poem: „Trupul tău, de pasăre alcătuire,/ îmi planează uşor în pupile,/ nisip aurifer limpezit/ de tumultul privirii.// Cu buzele mângâi cuvintele/ aşteptate în vibrarea/ ritmată a inimii.// Nuferii mâinilor tale/ către mine deschid/ imaculată rugă,/ abia ascund mâinilor mele/ crisparea flămândă, de cange...// Aproape transparente,/ nervurile sângelui freamătă,/ minuscule anemonele nervilor/ caligrafiază cupa de crin a vieţii/ care în sine mă cheamă,/ care prin sine mă pierde./ Irezistibil atras de tine – pământ curat/ de la Facerea Lumii,/ mă abandonez izvoarelor/ cântându-ţi biruitoare poema.” (Poema).

Poezia de dragoste, în care scriitorul excelează, se bazează pe o retorică a simţurilor, pe consonanţa sentimentelor cu vibraţia naturii. Ea exprimă o stare de sublim, iubiţii având o participare extatică. Se face o risipă de gingăşii, se exprimă de fapt efectele revărsate, desăvârşite ale ideii de iubire: „Eu cred că-i dată clipa asta-n veci/ să nu se uite, să rămână trează/ şi simt că-n verde proaspăt mă îneci,/ că steaua ta în inima-mi vibrează,// când splendid urcă înspre infinit/ al limpezimii bolţii mândrul crai/ şi porţile luminii se deschid/ cu viaţa peste vieţi mirific rai.// Şi urcă ziua-n ochii tăi frumoşi,/ aprinde sărbători în candelabre,/ iar noi, uimiţi, iubirii credincioşi/ stăm în genunchi cântând luminii. AVE!...” (Iar noi, uimiţi). Ca efect al stării erotice, lumea capătă aspect de primăvară perpetuă, fiind invadată de flori, de miresme, de cântări şi de alte frumuseţi. Galanterii de madrigal se combină cu expresivităţi de pastel. Lumea este îmbibată de energii, iubita se reflectă în tot existentul. Uneori, tandreţea, afectată de elegia timpului, face loc tonurilor meditative.

Poetul se lasă împresurat de reverii, realitatea capătă aspect iluzoriu, convertire a propriilor stări sufleteşti. Devotat artei sale, este convins că poezia are un destin auroral, numind-o înflorire a cernelii, în care rodeşte dragostea. Cu toate că este înconjurat de splendori ideale, se consideră neînţeles, lansează apeluri contrariate spre viitor, are premoniţii. Într-o frumoasă baladă alegorică, Vânătorul de fluturi, absolutul, intangibil, trebuie să rămână o valoare liberă şi inefabilă.

Alt grupaj de poeme este ancorat în prezent. Poezia candidă, a iubirii şi a naturii, devine pesimistă şi sarcastică. Realitatea socială este sumbră, dominată de absurd, firea întreagă a îmbătrânit, s-a rigidizat: „Mi-e gura amară/ de atâtea dulcegării,/ marionete prea multe,/ încurcătură de sfori/ şi complicatele mecanisme/ ale fantoşelor care turuie/ cât le ţine gura/ şi cât le ţin mânuitorii oculţi./ Unele sunt atât de comice/ încât te apucă plânsul,/ iar la sfârşitul spectacolului,/ alb negru sau parţial color,/ într-o încercare disperată/ de a convinge,/ de a trezi interesul,/ îşi aruncă poalele în cap/ dezvăluindu-şi precarul schelet/ de umanism principial./ Bătrâne Will, ai avut dreptate,/ lumea este un teatru.../ de păpuşi.” (Teatrul de păpuşi). Viziunile sunt apocaliptice, ameninţările de tot felul, dar lucrul cel mai grav îl constituie disoluţia morală. Imaginile sumbre se acutizează, chiar scrisul îşi pierde raţiunea, golindu-se de har. Sunt identificabile accente bacoviene, dar fondul, e drept, antitetic, focalizează un eu eroic, romantic.

Un grupaj de poeme are ca temă etosul. Poetul îndeamnă la întoarcerea spre valorile tradiţiei, la bunul simţ patriotic, la continuitate culturală şi morală. Lumea veche este purtătoarea unei prodigioase rodnicii şi fertilităţi. În compensaţie cu tonurile grave, poemele numite stampe sunt pasteluri pline de prospeţime, cu imaginar şi stilistică bogate: „Ochiul de dropie al lunii/ clipeşte auriu peste lanurile/ urcând către cer odată cu dealurile./ O adiere flutură flamurile argintii/ ale plopilor,/ noaptea îşi zideşte tăcerea/ în cercurile trunchiurilor,/ în seminţele pepenilor grei./ Tainice foşnete îşi împletesc glasurile/ pe cărări, în ierburile Dacomesiei,/ tărâmul mistic cu fântâni de miresme/ curgând de pe spinările gârbovite ale/ gorgoanelor,/ cu flăcări verzi pe adânci osuare,/ cu nesfârşite popoare de păsări/ şi turme de bivoli, de cerbi şi mistreţi,/ cu ciopoare de iepuri şi care de peşte/ de sub ape ieşind.” (Stampă VII). Textele amintesc de celebra descriere a Ardealului, a lui Nicolae Bălcescu.

Volumul se încheie cu o selecţie de poeme cu temă religioasă. Sunt rugăciuni, tablouri biblice, psalmi, poeme pline de fervoare, preluând imagini şi chiar citate consacrate.

Antologia lui Nicolae Petre Vrânceanu dovedeşte pluralitate tematică a poeziei sale şi o artă stilistică rafinată. Ea reprezintă imaginea elocventă a scriitorului ajuns la apogeu.