În 1917, Constantin Brâncuşi a expus la New York o lucrare numită Sculptură pentru orbi. Obiectul era ascuns într-un fel de sac, deschis în părţile laterale, prin care vizitatorii îşi introduceau mâinile şi îl pipăiau, având revelaţia lui. Era un ovoid, facerea lumii. Imaginaţia poate substitui simţurile, dar creează altă realitate.

Gheorghe Vidican lucrează la un centru pentru nevăzători. Oamenii cu acest handicap major trăiesc într-o lume aparte, lipsită de lumină, de culoare, fără o identitate sigură a formelor. Orientarea lor în spaţiu este o aventură. Au imaginaţie prodigioasă şi o trăire interioară intensă. Cei care n-au văzut niciodată îşi creează lumea lor. Cei care au văzut şi nu mai văd vor suferi de nostalgia pierderii paradisului vizual. Chiar şi noi, cei văzători, suferim de o cecitate gnoseologică. Observăm numai suprafeţele, mai departe înaintând, cât se poate, cu gândul, cu metafora.

Gheorghe Vidican a scris nouă cărţi de poezie. Ultima tipărită, Aspru sângele meu (Editura Brumar, Timişoara, 2012), conţine poeme în format prozaic, de dimensiuni mici, lipsite de semne de punctuaţie (este un mic subterfugiu, dând de lucru cititorului, care trebuie să urmărească şirul ideilor, să fragmenteze textul în versuri şi să intuiască punctuaţia). Poezia sa supravizualizează realitatea, prin abuz metaforic, printr-un flux imagistic. Textele sunt lipsite de naraţiune, creând mici diorame existenţiale. Elementele perceptibilului sunt transferate imaginarului. Sunt nişte flashbackuri. Pe lângă acest mod de transfigurare, care eliberează poezia de natura sa mimetică, se remarcă şi o vagă tehnică suprarealistă, făcându-se accesibilă o realitate lăuntrică: „în pantofi 3D ce îi poartă curentul electric cenuşa arde filele braille ale privirii secundă cu secundă se sparge foşnetul arcului electric în ţăndări lumina îmbracă în desfătări degetul arătător al pendulei există în lumina curentului electric o groapă aici înfloresc cicatricele iubirii moartea poartă pe tălpi albul coajei de mesteacăn sângele tău înfloreşte în degetele de pluş ale primăverii seducătoare variantă a înserării hambarele pline cu snopi de lumină arcului electric o candelă în ochi orbilor” (Curentul electric). Nu este vorba de romanticul ochi care înăuntru se deşteaptă, ci de o altă vedere, risipită în tot existentul, care priveşte lumea. O astfel de multiplicare a simţurilor, a percepţiilor, creând un exces de corespondenţe (comunicări), întâlnim la Nichita Stănescu.

Gheorhe Vidican destructurează şi realcătuieşte lumea, aşezând în altă ordine piesele din puzzle. Imaginea obţinută reabilitează afectivitatea, ca în acest crochiu pal al unei prostituate: „femeia cu trupul copleşit de paşii plini de zăbrele ai poliţistului mănâncă noaptea ca pe un măr picură în propriile ei urme tăcerea poftelor spală ridurile şoferilor de tir lumina felinarelor înfăşoară luna în suspine foamea din ochii poliţistului e înţeleaptă ca şi foşnetul trecerii de pietoni mişcările ambigui ale coapselor femeii lasă pe drumuri lacrima prelinsă din bancnota de cincizeci de euro” (Şoseaua borşului). Scriitorul alternează lumina şi întunericul, folosind simboluri ale lor, apa, oceanul, răsăritul, oglinzile, dimineaţa, dar şi visele, zăngănitul de lanţuri, umbra. Realitatea se recompune prin simţuri, prin mirosul îmbietor al cafelei, al pâinii, prin sunetul ceasului din turn, care tulbură liniştea urbei, prin umbrele târzii ale clienţilor care populează localul. Se cultivă atmosfera, imaginea vagă, efemeră, momentele de trecere, cum ar fi zorii zilei, estompa, un lirism de jazz, se caută intimitatea, regăsirea de sine: „desenat pe o foiţă de ţigară paharul de votcă înveleşte mirosul cafelei în paşii plini de şiretlicuri ai chelneriţei spartă în cioburi dimineaţa cade în ceaşca de cafea pe dinlăuntrul degetului arătător obsesiile dansatoarei la bară născocesc lacrima clipei pierdute la poker” (Astoria, p. 17).

Din pornire euharistică, poetul donează semenilor propriul sânge, capabil să citească, asemenea orbilor, alfabetul Braille al unei umanităţi care are nevoie de dragoste. Solidaritatea cu realitarea se simte în toate poemele, ca o stare poetică propagată în lume: „în forma unei margini de drum cartea se prelinge în ciocuri de păsări lumina urcă în copaci mişcările nisipului din clepsidră boabe de grâu încolţesc în vitraliile ferestrei drumul mătăsii e năpădit de ierburi scurse din ochii orbilor ficţiune a suspinului în formă de cercuri sufletul meu” (Sufletul meu). Interferarea cu senzaţii, de imagini intense, aş spune, cu o lumină proprie, văzute ca prin ochiuri de fereastră, ţine de stilul poetului. Varietatea nu este punctul său tare, intenţionându-se, chiar, o monotonie a inventarului. În acest sens, se poate vorbi despre un expresionism ţinând, mai ales, de aspectul pictural: „scăpat pe tăişul coasei dangătul clopotului sălbăticeşte verdele ierbii cosite mirosul fânului leneş ca o libelulă sătulă stăruie în sângele meu tresăririle din cântecul mierlei ard umerii cosaşului rugina din poverile amiezii stă la pândă în ciutura fântânii din coastă lacrima din iaga de pălincă inundă mirosul fânului cosit” (Umerii cosaşului). Agonii ale nopţilor (un mod de a supravieţui), chelneriţe obosite, lumina artificială uleioasă, mirosul de tutun şi de cafea, şoferii de tir şi prostituate revin periodic.

O caracteristică a poeziei lui Gheorghe Vidican o constituie digitalitatea ei. Asemenea nevăzătorilor, autorul citeşte lumea din jur (concretă, dar selectată semnificativ) prin vârfurile degetelor. Imaginile sunt abia atinse, dispar şi se profilează altele noi, neaşteptate, şi acestea fugace, precum mersul tactil al cititorului orb: „ochiul degetelor creştinează frigul toamna îşi odihneşte paharul de oboseli răsturnat coapsele tale strivesc liniştea din merele coapte coaja de nucă descoperă nechezatul cailor în crăpăturile secetei peste sânii tăi se prelinge umbra păsărilor de pradă picură în sârma ghimpată sângele ritualic al brumei lipit de lumină mirosul mustului curge povara toamnei spre pivniţele din deal memoria liniştei luminează icoana din degetele orbilor” (Toamna). Cititul este o oglindă fiindcă, în codul Braille, „din degetele orbilor interiorul oglinzii [este, n. n.] plin de oglinzi interioare” (Zâmbetul meu). Alt tip de vedere se află în limpezimea palincii, care îl transportă pe scriitor în citirea satului pierdut în timp şi a obiceiurilor: „rudele mele locuiesc la petid spun bună ziua fluturilor au inimile transparente ca şi răcoarea fântânii ticul verbal al profesorului de desen s-a împrietenit cu mirosul de fân cosit bunul meu prieten primarul doarme în poemele mele pe malul criştiorului sângele meu urcă razele lunii în copaci acoperă mirosul pălincii cu şorţul nanei saveta de la poştă în clopotniţă se învaţă multiplicarea timpului” (La petid). Un alfabet Braille este risipit peste tot existentul, pentru că orbirea este un sindrom general uman.

Cartea lui Gheorghe Vidian conturează, aşa cum poezia lui Vasile Baghiu este preocupată de tema spitalului, un univers special, acela al citirii lumii prin orbire (orbecăire). Imaginarul bogat, ritmul sincopat, simbolistica de o anume suavitate demonstrează că poetul are, astfel, acces la o realitate insolită. (Dintr-o pornire sado-avangardistă, autorul a aşezat textele de-a curmezişul paginii, nu de-a latul, cum e normal, creându-i cititorului un chin suplimentar.)