Cartea conţine patru texte de mari dimensiuni, contigue. Primul, Fugă pentru instrumente necunoscute, preia cu modificări un poem din volumul O tăcere asurzitoare (1984). Reprezintă o viziune ontologică fastuoasă, o panoramă neoromantică. Asemenea unui ochi al reamintirii, creierul: „îşi varsă/ cascadele lui de vedenii şi sunete,/ menajeriile şi istoriile, timpii de cărbune şi platină,/ mierea şi laptele şi petrolul,/ privind înapoi, alfabete, miraje, nirvane,/ şi golfuri largi şi întunecate păduri,/ amfiteatre şi labirinturi umplute cu apă, adunând/ secundele toate în vaste grămezi de nisip,/ în delta uriaşă din centru/ în matricea ascunsă, obscură”. Se administrează alegoric universul cel chimeric, înlănţuiri de imagini, anamneze, simboluri, metafore. Scriitoarea se desprinde de lumea materială, apropiată, iese din dimensiunile realului, refăcând timpi anistorici sau apocaliptici: „încercând să vorbesc, pe când Limba tace,/ cuvintele au rămas departe în urmă,/ se aude doar tăcerea insuportabilă a unei corzi neatinse de nimeni/ decât de propria ei singurătate”. Fragmentele vizualizate de creier se armonizează, depăşind surditatea cotidianului, deschizând portiţa împăcării cu sine, prin contemplaţie: „Îmi trebuie mai multă viziune, miriade de ochi, o mie de guri:/ aud, aud, nu înţeleg tot ce aud, dar aud,/ nu pot înţelege decât cuprinzând,/ înghiţând acest zgomot imens, această veche dezordine,/ dându-i chipul meu, ochii mei, gura mea,/ lăsându-mă înghitiţă în cele din urmă de tine,/ vastă linişte, vastă iubire/ care te apleci dinaintea mea/ ca să ridici din praf/ o pană de pasăre”. Este evidentă tendinţa de a acapara subiectiv existentul, transformându-l într-o muzică atotcuprinzătoare, inaccesibilă simţirii comune, o abstractă formă de comuniune. Viziunea este transmutată în sublim, vorbirea în tăcere asurzitoare. Muzica gândirii existenţei este trăire imnică în sine, „o cascadă imensă de sânge,/ un val uriaş de iubire,/ o vibraţie tandră ce ne ridică şi ne coboară,/ îmbăindu-ne, înecându-ne, înviindu-ne,/ sunet integral care învăluie matern lumea/ şi ne plonjează în beatitudine”. Viaţa se justifică armonic, urmând un traseu ascensional tumultuos, culminând cu o tăcere extatică: „Există o armonie de neînţeles/ care penetrează în toţi/ ne integrează pe toţi/ ne îmbălsămează// ea e asemenea miresmei de trandafir/ şi nu durează decât un moment fără limite:/ din ce în ce mai tare, mai tare,/ asurzitor, insuportabil,/ îmbătător,/ din ce în ce mai încet, mai încet, mai încet,/ şoptit, scâncit, abia murmurat, abia auzit,// încetând, asurzitoare tăcere,/ tăcând”. Acumulările ritmice, destinderile sunt senzori ai sensibilităţii.

Al doilea text, Voiaj spaţial, este luat din volumul Haosmos (1992), un nume potrivit chiar poeticii Magdei Cârneci, amestecând anarhia imagistică a universului cu subiectivismul care ordonează imperceptibil. Scriitoarea recompune lumea după regulile unei fantezii meditate, căutând o autenticitate a fiinţei ascunsă în hăţişuri arhetipale (ca la presocratici): „La o oră după aceea gravitaţia mă părăseşte.// Refuzai pământul clisa dulce maternă/ peştera umed fosforescentă vizuina obscură/ refuzai setea aceea bătrână atavică de a coborî/ lunecând înapoi în făt uter şi punct înapoi/ în apă foc şi metale.” Experienţa (in)existenţială este asemenea unei inefabile călătorii astrale. Sunt disimulate pulsiuni, senzorialităţi, visuri, dirijate iniţiatic spre o destinaţie transcendentă: „Asemenea unui vas arhaic plutind la întâmplare prin cosmos/ împrăştiindu-şi jarul printre sateliţi şi comete/ aruncându-şi în urmă/ roiurile de imagini haotice în praful stelar”. Eliberat de greutatea materiei, sufletul îşi începe ascensiunea, ca un foton, atras de vortexul cosmic, într-o psihanodie fascinantă (jet vertiginos hohot aiuritor). Zborul spiritual schimbă perspectivele: pământul este când glob ocular smuls din orbită, când ou de paşte pictat, când un encefal dezgolit, plutind misterios. Revărsarea finală a sufletului în soare, ca într-un ocean, ţine de o mistică a luminii, a stării de incandescenţă spirituală: „sori mici într-un soare mai mare/ hău orbitor soare soare hău orbitor soare soare/ soare soare soare soare soare soare”. Epurarea prin combustie şi ascensiunea prin dezmărginire, alternarea luminii absolute cu întunericul absolut, iubirea care se degajă sunt simţiri transmise cu febrilitate, hemoragic. Poeta le numeşte un sânge de imagini. Pentru a fi perceput este nevoie de o hipermaterie, de o hiperimaginaţie: „visul să se viseze pe sine până la cea mai intensă trezie/ până la viaţa adevărată – o regenerare prin vis”. Universul real este, de fapt, unul gândit, caleidoscopic, al capriciilor, mintea e un organ transcendent. Se preschimbă în unduire generalizată, în dans cosmic. Autoarea substituie realitatea, dându-i un sens extatic, transcendent. Eugen Negrici numeşte poeţii de acest fel „metodicieni ai delirului imaginativ” (în Introducere în poezia contemporană, 1985). Ei revelează o faţă ascunsă (spirituală) a realităţii.

Ciclul Un fel de psalmi are un scenariu alegorizant. Se accesează zone abisale, mecanisme ale adaptării, reflectări narcisiace, revolte interioare: „Iar înăuntru eu, noi aşteptând o minune care să ne scape de eu, eu, mine, mine, ine, eu, e, u” (Trezirea). Scriitoarea are senzaţia că este un nou-născut înfăşat în întreg universul. O distanţă infinită, însă, o desparte de omul (străinul) interior, de bătrânul, nemuritorul, originarul om divin. Întrebările care se ivesc sunt cele ale nedumeririi, ale existenţei defectuoase, ale feminităţii înjosite: „Iar eu nu pot înainta înspre Tine decât pe brânci prin noroi, sudoare şi cheaguri de sânge, prin bărbaţi, avortoni şi copii, dezgolită, căzută-n genunchi, crucificată ca o sclavă, o târfă, o mamă a tuturora veşnic învinsă, veşnic îndurerată, egală cu praful de pe drumul mare cu cârpa folosită de toţi fecioară, matroană, vrăjitoare, vestală laolaltă fiind, violată şi adorată, ucisă şi totuşi divinizată, mereu trebuind să cad, să renasc să o iau de la capăt” (Strigăt feminin/st). Lumea este duală, reunind suferinţă şi bucurie, sublimitate si disoluţie, reprezentând creaţia unui Gând (majusculat). Complicat şi misterios este poemul Urcarea, în care dedublarea este paroxistică. Poeta imaginează o ascensiune prin propriul trup (obiectual), ca printr-un puţ îngust şi adânc, ca printr-un esofag uriaş: „Întunericul era dens, ca o materie moale şi moartă ce trebuia frământată, îl înghiţeam cu plămânii, îl digeram cu stomacul şi inima, îl aruncam afară cu mintea”. Înaintând prin intestinele propriului labirint, într-un fel de luptă pe viaţă şi pe moarte, ajunge în capul unui astfel de insolit sefirot, unde are revelaţia identităţii sale divine: „Am privit înafară, am privit printr-o fereastră rotundă: eram într-o ţeastă, într-un uriaş cap de om.// Priveam printr-un iris, vedeam lumea albastră dintr-un om vast până la stele, mult mai cuprinzător ca pământul.// Omul acela se privea într-un fel de oglindă. În ea se vedea o femeie ce se priveşte într-o oglindă solară,// înconjurată de oameni vaşti, transparenţi, de lumină. Din oglindă mă privea surâzând chiar Eu Însumi”. Este reprezentarea hiperbolică a omului lăuntric, din gândul ontologic.

Cartea se încheie cu un lung Poem neuronal, despre fiinţa genetică şi cosmică, despre alchimia cerebrală, cu remanenţe ancestrale, geneze ratate, fisiuni nucleare peste o genune străveche. Poeta transfigurează, duce realul în abstract şi în metaforic. Fiinţa proprie este matriceală. Universul, credinţele, voinţele se află toate în sine: „Prin carcasa expandată a bătrânului server intergalactic/ îmi voi întinde ludic internetul abundentei mele imaginaţii/ îmi voi reproduce codul genetic în nebuloasele foetale”. O lume desprinsă de real, noetică, superioară, suficientă, este descoperită în miezul creierului (sfânta sfintelor). Beţia de sine provoacă elogierea realităţii pure a ideilor. Prin decontaminare de organicitate, de arhetipuri, de civilizaţie, de mituri şi reprezentări ezoterice, de imaginarul fantasmatic, se obţine starea de iluminare, de beatitudine. Pentru aceasta, poeta îşi exorcizează grota sufletului, dărâmă altare, se dispensează de cultura umană, îşi doreşte o tabula rasa („am nevoie de un purgativ total”), o nouă naştere în conştiinţă („trebuie să sparg toate seriile, toate tiparele”). Subscrie unei religii a vacuităţii, ca strategie existenţială: „Metabolizez ştiinţificul, îl transform în fervoare/ Fiecare act al meu este artistic, este religios”. Nihilismul său este unul al înflăcărării, al unei noi proiecţii. Poeta este o trăiristă spirituală, recurgând la un soi de psihedelism, generator de idei şi senzaţii multiple, consumate în transă: „Valuri de culori şi de sunete mă inundă hipnotic/ lumea din înăuntru-înafară dă buzna ca un fluviu/ care vrea să mă înece”. Spiritul insurgent este intolerant: „ Nu mai vreau limbaj de limbaje/ Nu mai vreau metafotă de metafore/ Nu mai vreau istorie de istorie de istorii/ Nici sentimente de sentimente/ Nici idei de idei de idei/ Nu mai vreau banalitate crasă, iresponsabilă”. Dintr-o pornire aristocratică, poeta vrea să spargă barierele limitelor umane, să evadeze într-o realitate supraumană, spirituală în totalitate, desprinsă de gravitaţia corporală, să intre în concertul cosmic.

Continuu, Magda Cârneci manifestă o bulimie de abstract, o insatisfacţie existenţială. Poemele alese pentru acest volum sunt paradigmatice pentru aspiraţia transcendentă obsesivă. Restaurarea omului esenţial, este convinsă autoarea, se poate obţine prin dezmărginirea cunoaşterii, utopie spre care năzuieşte starea de contemplaţie, de idealitate, indusă poetic.