Încă mic fiind auzisem răspunsul mamei atunci când cineva întreba: „Unde e soţul dvs.?“ „La Cazane.“ Cuvântul „cazane“ suna puternic, ca un nume propriu. Nu ştiu când am avut curiozitatea să aflu ce sunt „cazanele“ şi ce face Tata acolo. Probabil la vârsta de patru-cinci ani. Şi astfel am început să învăţ... fizica. Cazanele se aflau la subsol iar „lecţia“ pe care mi-a dat-o Tata a început într-o încăpere cu fereastra la stradă. Era o cameră neagră, la fel ca imensa grămadă de cărbune ce se înălţa ca o piramidă în mijlocul ei. Un cărbune negru ca pana corbului şi tăiat mărunt ca pietricelele de mozaic. Îl văd pe Tata cum înfige lopata în grămada de cărbune, umple găleţile, le duce într-o încăpere alăturată şi le varsă într-o uriaşă ladă de metal. Apoi mă ridică în braţe să privesc peste marginea „lăzii“. Pe fundul ei se afla un fel de tirbuşon. „E un şurub fără sfârşit“ – îl aud pe Tata. Suceşte o manetă şi cu un scrâşnet metalic „tirbuşonul“ începe să se învârtească şi să împingă cărbunele, prin şanţul său în spirală, sub „sodiera“ – marele cazan în care focul transformă apa în aburi, aburii care suie prin ţevi până în caloriferele din camerele noastre. Acolo aburii se răcesc, redevin apă, apa coboară din nou în cazan şi... Nu ştiu ce şi cât am înţeles atunci din această primă lecţie despre ceea ce mai târziu, la şcoală, se numea „circuitul apei în natură“.

Dar cazanele n-au însemnat doar atât. Acolo l-am văzut pe Tata scoţându-şi haina, suflecându-şi mânecile cămăşii şi deşertând zeci de găleţi în acel buncăr. Apoi, când „tirbuşonul“ pornea iar focul începea să duduie sub marele cazan, în cărbunele din buncăr se forma încet-încet o gaură ca un crater de vulcan sau ca o pâlnie. În iernile geroase, când crivăţul sufla nestânjenit dinspre mare, Tata se scula noaptea pentru a „hrăni“ buncărul în care cărbunele se scurgea ca nisipul într-o clepsidră. Era bătălia lui cu timpul. Dar asta aveam s-o înţeleg cu mult mai târziu.

Până la izbucnirea războiului eram prea mic, amintirile sunt ceţoase, nesigure. Totuşi, se mai păstrează vag câteva, chiar şi azi, după aproape şaptezeci de ani.
S-au încrustat atât de adânc în memorie fiindcă purtau amprenta neliniştitoare a fricii.

Tata se bărbierea la chiuveta din bucătărie, mama cosea ceva, la radio era un program de muzică populară sau „lejeră“ interpretat „live“ – cum se spune acum. La un moment dat muzica s-a întrerupt brusc şi vocea gâfâită a unui bărbat a anunţat că primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat. Tata a venit repede lângă aparatul de radio, cu briciul în mână, cu obrazul plin de clăbuc, dar crainicul crimei tăcuse iar orchestra a reluat melodia de unde fusese întreruptă. În definitiv, ştirea putea fi un canular, o glumă sinistră. Abia ceva mai târziu s-a aflat că un legionar forţase, cu pistolul în mână, intrarea în studioul de emisie...

Altă amintire este noaptea puternicului cutremur din noiembrie 1940. Pe malul mării, departe de epicentrul din Munţii Vrancei, cutremurul n-a avut aceeaşi forţă ca la Bucureşti. Totuşi, la etajul patru clătinarea casei s-a simţit din plin. Tata mă luase repede din pat şi se oprise, cu mine în braţe şi ţinând-o de umeri pe Mama, sub cadrul uşii dintre dormitor şi bucătărie. Dar, lipit de uşă era şi dulapul înalt, plin cu veselă, crătiţi şi oale, iar deasupra lui, cel mai sus, piuliţa de aramă. Tocmai ea! A doua zi, bandajat la cap, am fost eroul zilei în cartier şi, probabil, singura „victimă“ a cutremurului din tot oraşul.

Încă o amintire, parcă şi mai vagă, dar poate tocmai de aceea mai insidioasă, mai neliniştitoare, e legată de o mică întâmplare petrecută nu acasă ci la grădiniţă. Făcusem o poznă, o trăznaie, ceva ce contrazicea bunele maniere ale dnei Gheţu, soţia celui mai bun avocat din oraş, educatoarea noastră benevolă, care amenajase grădiniţa în propria ei casă. Am fost pedepsit să rămân singur în recreaţie, aşezat în colţul sălii pe „scăunelul ruşinos“, vopsit în roşu. Din minut în minut, mesele, scaunele goale, dar mai ales animalele împăiate din fundul sălii mi s-au părut tot mai stranii. Şi deodată, geamurile au vibrat îndelung şi un avion a trecut la mare înălţime cu un uruit înfundat. Am început să tremur de o frică neînţeleasă, presimţirea a ceva necunoscut, nedorit, ostil. Şi lumea n-a mai fost la fel de frumoasă ca înainte...

... Şi a fost prima zi de război. Nu ştiu cât din amintirea acelei dimineţi este adevărat şi cât e o reconstituire din relatările Mamei. Tata era concentrat în Delta Dunarii, plutonier pe un vas-cisternă care alimenta cu motorină navele militare. În lipsa lui, Mama m-a primit să dorm alături de ea, în patul cel larg de sub ferestre. Şi astfel am fost amândoi răniţi de prima bombă căzută în oraş! A fost un bombardament prin surprindere, imediat după declanşarea ostilităţilor, când avioanele sovietice mai puteau decola din apropiere, din Basarabia sau Transnistria. N-auzisem alarma – poate că nici nu sunase – şi ne-am trezit zguduiţi şi năuciţi de bubuitura puternică. Abia când ne-am ridicat în capul oaselor, am simţit căldura sângelui prelins pe obraji: cioburi din ferestrele suflate de explozie căzuseră peste capetele noastre. Apoi, când mai târziu am ieşit în stradă, nu mi-am crezut ochilor: băcănia „La Băieţii Noştri“, aflată pe partea opusă a pieţii, nu mai exista. Doar o grămadă de moloz şi două ziduri. Am privit, am văzut, dar n-am înţeles. Cum? Băcănia în care intram cu Tata înainte de prânz, tejgheaua înaltă pe care el lua un mizilic cu măsline şi-o ţuică, iar mie-mi dădea un covrig cu susan şi un sirop de grenadină, puteau să dispară aşa? Chiar aşa? Ca într-o poveste rea?! Iar cei doi fraţi, „băieţii noştri“... Unul rămăsese sub dărâmături, celălalt, plecat după marfă, şedea acum pe o bucată de zid şi plângea. Cum să înţeleg una ca asta?

O săptămână mai târziu, începeam să înţeleg. Petreceam aniversarea mea într-un adăpost săpat în marginea oborului de vite, un şanţ în zig-zag, făcut în pripă, neacoperit, din care priveam avioanele mici şi argintii, ca nişte insigne de prins la rever, înconjurate de norişorii alb şi roz ai proiectilelor anti-aerienei. Şi înţelegeam că s-ar putea să mor chiar de ziua mea. Precoce angoasă care, mai târziu, în adolescenţă, s-a transformat în acel romantism „kitsch“ ce vroia să mă convingă că voi muri tânăr şi tuberculos, ca toţi marii...

Domnul Verneanu fusese şofer la case mari în Bucureşti. Ce de maşini a condus! Nume sonore, legendare, care îmi înfierbântau imaginaţia, îmi grăbeau pulsul cu sutele lor de C.P.

Şedeam amândoi pe treptele bucătăriei, în umbra vişinilor. Era un cer senin, de un albastru pur şi ameninţător. Căci uneori, chiar în toiul zilei, auzeam acel vhu-vhuu-vhu înfundat al bombardierelor.

– Le vezi ? – mă întreba domnul Verneanu.

– Da, le văd – şi ridicam arătătorul spre acele minuscule sclipiri argintii, dar el nu le vedea nici cu ochelarii săi cu lentile groase.

Bombardierele treceau şi el îşi continua povestea. Panhard-Levassor, Daimler, Bugatti, Hispano-Suiza... Le „vedeam“. Ca în filmele dinainte de război: cabriolete negre sau albe şi lungi, la fel ca doamnele elegante, cu basc şi cu mânuşi până la cot, sprijinindu-se de portiera cu geamul lăsat, într-o zi de vară la fel ca aceasta.

Opt cilindri, doisprezece, carburator, generator, cardan... Dar, care din ele avea şi compresor ? Nu mai ştiu. Şi care prindea uimitoarea viteză de 125 la oră? Eram în stare să-l ascult ore în şir. Amândoi aveam timp: el era paznicul vilei „Lotus” din Carmen Sylva, eu împreună cu Mama, ne adăposteam de bombardamente în această proprietate a Băncii Româneşti, loc de vilegiatura pentru directorii din Bucureşti. Acum însă, pe timp de război, vila nu mai atrăgea pe nimeni.

Frumoasele maşini din anii ’20, vişinii, bătrânul domn Verneanu. De ajuns pentru cele două luni petrecute la Carmen Sylva, devenită doar câţiva ani mai târziu... Vasile Roaită, apoi Eforie-Sud. Dar amintirile mele nu se opresc aici. Pe semne că în primul an după război, în acea vară arzătoare, secetoasă, am petrecut din nou, măcar câteva zile, în vila „Lotus“. Pe plaja până atunci pustie, apăruseră turiştii. În mod sigur, acea cărare prăfuită, pe care o femeie cobora spre plajă, nu putea fi decât la Carmen Sylva. Era în faţa mea, cu o fustă prinsă peste costumul de baie, cu acele sandale numite „ortopedice“, la modă pe atunci, cu talpă groasă de lemn şi tocuri semi-înalte, cu barete de pânză viu colorate. Cobora, cambrată, panta abruptă, cu trupul lăsat pe spate, împotrivindu-se căderii. Briza îi ridica fusta uşoară dezvelindu-i gambele arămii. Dar căuşul genunchilor văzuţi din spate şi călcâiele goale sclipeau alb, ca miezul de nucă crudă. Am urmărit-o cu respiraţia oprită. Aerul era fierbinte, înăbuşitor, insuportabil.