Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Paula Lavric

Testament

Stiloul dintre degetele groase...

Din tremur parcă nu mai contenea;

Trecând o zi, pe după alte şase

Ca să se împlinească săptămâna

De când îmi pun la punct ultimul gând.

Am scris memorii pentru fiecare:

Ţie, copilului de nouă ani trecuţi

Îţi las bagajul de la prima mea mutare

Şi sfatul ca de ceilalţi să n-asculţi

Mai mult decât de pasărea din crâng.

Ţie, bărbatului care se sprijină pe mână,

Îţi dau o muşama, s-o pui pe masă

Atunci când picuri vin în cana plină.

Ţie, femeii care nu te vezi frumoasă,

Lehămetisită să te văd plângând,

Ţi-am pregătit un praf fermecător

Din stele verzi şi ale tale lacrimi

Puse de pe obraz, în storcător.

Ţie, cel ce mănânci fără să scarpini,

Îţi pregătesc - după dejun - încă un rând

De slove tăbăcite pe tălpi albe.

Ţie, alegerii între ceva şi altceva,

Ţi-am dat decizia dintre silabe

Şi rugămintea să pui rime-n strofa mea.

Iar vouă, tuturor, vă las ce-a vre’ stiloul tremurând.

S-ar putea să îmi pară plăcut

Funinginea pregătirilor s-a întrupat în serbare

Şi a început să roiască de ger

Printre stelele necăzătoare.

S-ar putea să îmi pară plăcut să tremur în braţele tale,

Aşa că nu îndrăzni să m-alungi

Nici să îmi ceri să răsuflu mai rar,

Pentru linişte, prin fularul în dungi.

Vezi? Suntem doar noi cu dealul Dobrina,

Ca o floare cu două petale

Şi nu-mi pare nimic mai plăcut,

Decât să tremur în braţele tale.

S-ar putea să îţi pară plăcut

Că simţi iar nebun - prin hainele aspre de

iarn㠖

Parfumul de brad de Crăciun...

S-ar putea să îţi pară plăcute

Brunetele inele din păr, făurite pe degetu-mi rece,

Întărite de gerul electric, ca de sprayul fixativ de la Schwarzkopf.

Pe când umbletul nostru agale,

Traversa în lungime, fără timp, fără scop...

Traversa în lungime străduţa pavată,

Un ceas anunţa doisprezece.

Tremuram lângă braţu-ţi de foc...

Dintr-o dată începuse să-mi placă.

Renaştere

Îşi varsă cerul umbre din lumină

Ca nişte rugi de mure fără spini

Pe care unul după altul se coboară,

Să-şi guste cina, îngerii divini.

Cine n-ar vrea să afle cimitirul

Unde întreaga umbră se revarsă?

M-aş da de-a rostogolul până într-acolo

Să fac băiat din trupul meu de fată;

Dar ştiu că este parte dintr-un basm

Spus de bunica, când intram în casă.

Cerul renaşte umbre din lumini,

Iar ploaia, curcubee muzicale,

Dar niciun curcubeu, nici umbre, nici copii

Nu ar putea din pântec să renască.

Puzzle

Mă străduiam a înţelege ce fel de joc mai este şi acesta:

să-ţi plimbi unghiile-n jos şi-n sus pe glezna mea din meditaţii,

iar pielea-mi să devină piele de găină

din care-nmuguresc aşchilopate firicelele de păr.

Ai spus că mult îţi place

să muţi în al meu gând bucăţi de trup.

Parcă de-atunci şi mie-mi place...

Am început să-ţi iau mirosul de pe palmă

cu năduşeala de pe palma mea,

ţinută-n saramură peste iarnă;

şi-n loc de nas, am dus-o la ureche

ca să ascult muşchi lângă muşchi, plâns şi sughiţ.

Dar mirosul tăcea precum un joc de puzzle

uitându-se în jur, spre alte piese –

afară de singurătatea sa,

pe care nici nu ar fi remarcat-o

dacă în ciobul unui geam nu se uita.

Pictat în demenţă

Cu o pană albă îmbibată în gălbenuş de ou,

Bunica ungea tava în care se cocea un braţ de poale-n-brâu.

Vino să ucidem o gâscă!

Cu penele ei vom trasa fondul iernii petrecute împreună.

Prima iarnă... prelungită silit

până la demenţă.

Să ucidem un tablou!

dacă se înverşunează să stea strâmb pe perete.

Să ucidem!

nucul desfrunzit, poezia, amintirile şi parfumul...

Vino să ucidem!

Pentru ca mai apoi să ne căim,

aşteptând să fim ucişi de braţele împreunate ale Giocondei.

© 2007 Revista Ramuri