Poezie
de Paula Lavric
Testament
Stiloul dintre degetele groase...
Din tremur parcă nu mai contenea;
Trecând o zi, pe după alte şase
Ca să se împlinească săptămâna
De când îmi pun la punct ultimul gând.
Am scris memorii pentru fiecare:
Ţie, copilului de nouă ani trecuţi
Îţi las bagajul de la prima mea mutare
Şi sfatul ca de ceilalţi să n-asculţi
Mai mult decât de pasărea din crâng.
Ţie, bărbatului care se sprijină pe mână,
Îţi dau o muşama, s-o pui pe masă
Atunci când picuri vin în cana plină.
Ţie, femeii care nu te vezi frumoasă,
Lehămetisită să te văd plângând,
Ţi-am pregătit un praf fermecător
Din stele verzi şi ale tale lacrimi
Puse de pe obraz, în storcător.
Ţie, cel ce mănânci fără să scarpini,
Îţi pregătesc - după dejun - încă un rând
De slove tăbăcite pe tălpi albe.
Ţie, alegerii între ceva şi altceva,
Ţi-am dat decizia dintre silabe
Şi rugămintea să pui rime-n strofa mea.
Iar vouă, tuturor, vă las ce-a vre stiloul tremurând.
S-ar putea să îmi pară plăcut
Funinginea pregătirilor s-a întrupat în serbare
Şi a început să roiască de ger
Printre stelele necăzătoare.
S-ar putea să îmi pară plăcut să tremur în braţele tale,
Aşa că nu îndrăzni să m-alungi
Nici să îmi ceri să răsuflu mai rar,
Pentru linişte, prin fularul în dungi.
Vezi? Suntem doar noi cu dealul Dobrina,
Ca o floare cu două petale
Şi nu-mi pare nimic mai plăcut,
Decât să tremur în braţele tale.
S-ar putea să îţi pară plăcut
Că simţi iar nebun - prin hainele aspre de
iarnă
Parfumul de brad de Crăciun...
S-ar putea să îţi pară plăcute
Brunetele inele din păr, făurite pe degetu-mi rece,
Întărite de gerul electric, ca de sprayul fixativ de la Schwarzkopf.
Pe când umbletul nostru agale,
Traversa în lungime, fără timp, fără scop...
Traversa în lungime străduţa pavată,
Un ceas anunţa doisprezece.
Tremuram lângă braţu-ţi de foc...
Dintr-o dată începuse să-mi placă.
Renaştere
Îşi varsă cerul umbre din lumină
Ca nişte rugi de mure fără spini
Pe care unul după altul se coboară,
Să-şi guste cina, îngerii divini.
Cine n-ar vrea să afle cimitirul
Unde întreaga umbră se revarsă?
M-aş da de-a rostogolul până într-acolo
Să fac băiat din trupul meu de fată;
Dar ştiu că este parte dintr-un basm
Spus de bunica, când intram în casă.
Cerul renaşte umbre din lumini,
Iar ploaia, curcubee muzicale,
Dar niciun curcubeu, nici umbre, nici copii
Nu ar putea din pântec să renască.
Puzzle
Mă străduiam a înţelege ce fel de joc mai este şi acesta:
să-ţi plimbi unghiile-n jos şi-n sus pe glezna mea din meditaţii,
iar pielea-mi să devină piele de găină
din care-nmuguresc aşchilopate firicelele de păr.
Ai spus că mult îţi place
să muţi în al meu gând bucăţi de trup.
Parcă de-atunci şi mie-mi place...
Am început să-ţi iau mirosul de pe palmă
cu năduşeala de pe palma mea,
ţinută-n saramură peste iarnă;
şi-n loc de nas, am dus-o la ureche
ca să ascult muşchi lângă muşchi, plâns şi sughiţ.
Dar mirosul tăcea precum un joc de puzzle
uitându-se în jur, spre alte piese
afară de singurătatea sa,
pe care nici nu ar fi remarcat-o
dacă în ciobul unui geam nu se uita.
Pictat în demenţă
Cu o pană albă îmbibată în gălbenuş de ou,
Bunica ungea tava în care se cocea un braţ de poale-n-brâu.
Vino să ucidem o gâscă!
Cu penele ei vom trasa fondul iernii petrecute împreună.
Prima iarnă... prelungită silit
până la demenţă.
Să ucidem un tablou!
dacă se înverşunează să stea strâmb pe perete.
Să ucidem!
nucul desfrunzit, poezia, amintirile şi parfumul...
Vino să ucidem!
Pentru ca mai apoi să ne căim,
aşteptând să fim ucişi de braţele împreunate ale Giocondei.
|