(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

După trei săptămâni mi se părea că sunt de ani de zile în Madrid şi că n-aş mai vrea să plec niciodată. Nu mai trăisem vreodată la o asemenea intensitate. Era de parcă trăiam mereu cu sufletul la gură. Când bateriile germane de pe Dealul Garabitas au început să bombardeze constant oraşul, viaţa a devenit şi mai palpitantă şi mai preţioasă pentru toată lumea. În timpul zilei, salvele veneau în izbucniri scurte – şaizeci sau o sută de obuze în zece minute, timp în care noi aşteptam să se termine stând în cadrul uşii, sau în restaurante, sau în căzile de baie de la hotel. Mai târziu, la Hotel Gran Vía, la Chicote sau în camera lui Delmer, discutam despre numărul obuzelor care căzuseră şi despre câţi oameni fuseseră ucişi şi dacă se mai dădeau şi alte bătălii în ziua aceea, în altă parte, şi ce se întâmplase atunci şi ce s-ar putea întâmpla mâine. Era liniştitor să reiei totul la nesfârşit. Era o modalitate de a ne simţi împreună şi în siguranţă. Era o singură limbă, pe care o vorbeam cu toţii.

Am învăţat foarte repede să recunosc sunetele diferite ale armelor, cum să merg printre arteziene de cioburi şi cum să respir când aerul era îmbâcsit de fum de lidită şi praf. Am început să mă descurc mai bine în spaniolă şi în curând puteam să vorbesc cu femeile care aşteptau cu orele la cozi pentru mâncare şi cu copiii care mergeau la şcoală în orice clădire care-i primea, trecând printre cărărui lăsate de picături de sânge ca să ajungă acolo şi oprindu-se uneori ca să sape după câte un obuz luat ca suvenir, pentru a face schimb apoi între ei, aşa cum făceau copiii din St. Louis cu bilele de sticlă sau cu cartonaşele cu jucători de baseball.

Într-o seară, tocmai mă întorceam de la spitalul militar când m-am oprit în piaţa de la Santo Domingo, ca să ascult un cântăreţ de flamenco. Perechile se plimbau de mână, mergând încet prin aerul blând şi vorbind de parcă bombardamentul zdravăn din acea dimineaţă fusese doar un vis.

Într-un colţ al pieţei, porumbeii încercau să doarmă în timp ce un grup de copii arunca cu pietricele în ei. Chitaristul stătea un pic într-o parte şi-şi ţinea instrumentul strâns aproape de corp cu o mână, în timp ce cu cealaltă ciupea notele înalte. Cântecul era frumos. M-am aşezat ca să ascult restul cântecului, întrebându-mă de unde vine curajul. Din luna noiembrie a anului trecut, când Franco se hotărâse să distrugă capitala, aproape fiecare zi adusese moarte şi foc. Dar cei mai mulţi madrileni încă refuzau să plece. Acceptau gărzile înarmate, baricadele şi penele de curent, câtă vreme puteau rămâne în casele lor. Acceptau şi găurile lăsate de obuze şi clădirile sfărâmate de mortiere, şi bulevardele închise pentru blocarea înaintării tancurilor. După ce casele lor dispăreau, ei rămâneau şi aşa, şi se plimbau după cină dacă aşa le poftea inima, spunându-şi lor înşişi şi unul altuia că era mai bine să mori în picioare decât în genunchi. Şi nu era aşa?

Chitaristul tocmai ajunsese la capătul cântecului când s-a auzit un şuierat. M-am chircit fără să vreau, umerii mi s-au strâns ca o menghină. Iar apoi, obuzul. Şi-a croit drum în piaţă rotindu-se şi scrâşnind, făcând pietrele din pavaj să explodeze la impact. Şi-n vreme ce totul în mine îmi dicta să fug, iar inima mi-o luase deja la galop cuprinsă de panică, m-am pomenit ghemuindu-mă pe vine, numărând în gând secundele până când şuieratul s-a auzit iarăşi, apropiindu-se în spirale tot mai zgomotoase, până când a străfulgerat la impact şi întreaga piaţă a huruit.

Copiii s-au împrăştiat ca nişte monede aruncate. Cântăreţul de flamenco s-a prăbuşit pe chitara lui, iar eu m-am năpustit în sfârşit, abia respirând, croindu-mi drum printr-un portic deja aglomerat, din piaţă. Fumul de lidită plutea pe lângă noi, ca o dantelărie făcută din otravă. Am numărat şi am aşteptat, dar nu s-a întâmplat nimic.

— Que Dios nos ayude, a şoptit femeia din faţa mea.

Doamne, ajută-ne. Un coş gol de cumpărături i se legăna agăţat de braţul îndoit. Fiul ei, brunet, se ţinea strâns de marginea şalului ei negru, privindu-i faţa atent.

După încă cinci sau şase secunde de tăcere, femeia a ţâşnit în piaţă fără să arunce o privire înapoi. Băiatul a pornit pe urmele ei, agăţat de ea, cu şosetele subţiri şi negre alunecându-i în espadrile, şalul femeii devenind coada unui zmeu care îl trăgea înainte. Puteam bănui la ce se gândea ea, că trebuie să-l ducă pe băiat acasă, la adăpost.

Tocmai ajunseseră în mijlocul pieţei când aerul s-a făcut ţăndări. Obuzul a trecut gemând şi a explodat în mii de fragmente, ca nişte cioburi de soare. Mai repede decât ai fi putut vedea, mai repede ca gândul, unul dintre ele a străpuns gâtul băiatului. Copilul s-a prăbuşit, cu mâna încă într-a mamei, în timp ce de jur-împrejur continuau să cadă proiectile, câte unul la câteva secunde. Femeia s-a aplecat deasupra lui. Striga întruna la el să se ridice.

Nu mai văzusem niciodată o asemenea moarte, chiar sub ochii mei, darămite moartea unui copil. Ceva în mine s-a frânt. Pulsul mi-o luase la goană atât de rapid, încât am crezut că inima îmi va exploda. Însă continuam să trăiesc, în timp ce doi bărbaţi au fugit acolo şi au purtat delicat trupul băiatului până la marginea pieţei, iar mama lui venea împleticindu-se pe urmele lui, călcând pe dâra de sânge aşa cum avea să o facă de acum înainte mereu, înaintând şi gemând, gemând întruna, fără încetare.

[...]

Peste câteva zile, băieţii au venit să mă ia şi am pornit peste vale, către dealurile Guadalajarei care se zăreau în depărtare, maronii ca pâinea. Nu oricine putea găsi un mijloc de transport ca să iasă din Madrid, dar Ernest făcea mereu rost de o maşină sau două şi de şoferi care să-l ducă unde avea nevoie, precum şi de câtă benzină voia.

După noaptea petrecută împreună mă străduisem să-l evit, dar când s-a oferit să mă ducă în călătoria asta am acceptat pe loc. Graţie reputaţiei lui, comandanţii şi soldaţii de pe teren erau mereu bucuroşi să-l vadă. Aveam să fiu martora unor lucruri extraordinare, aşa bănuiam, şi să aud acel gen de poveşti pentru care venisem aici. Femeile erau aşa de rare pe front, practic inexistente. N-aveam de gând să ratez şansa asta pentru nimic în lume.

Pe drum, de-a lungul şoselei, vedeam din loc în loc sate. Probabil că fuseseră cândva tare frumoase. Acum se ofiliseră, înfrânte. Copii murdari şi care păreau flămânzi se cocoţau pe câte un rug de moloz ca să ne privească trecând. Aveau ochii imenşi şi uşor acuzatori – nu pentru că am fi făcut ceva greşit, ci fiindcă aveam libertatea de a ne perinda pe-aici, lăsând în urma maşinii doar o spirală de praf lungă de un braţ, ca singură dovadă a trecerii noastre.

Când am ajuns în vârful unei trecători înalte, am lăsat maşina să se odihnească şi am coborât. Întreaga vale se vedea jos, ca o velă strânsă, cu întinderi lungi de crânguri de măslini şi viţă de vie, şi pământul brăzdat care însemna câmp de luptă. În depărtare fumega un perete neclar, tencuit în alb. Era o fermă care ardea. În înalturi, pe un cer plat ca o pânză de bumbac călcată cu fierul, un vultur se rotea într-un singur cerc lung şi lent care mi-a dat fiori pe la ceafă.

Am mers cu maşina până jos, în vale, şi am tras pe marginea drumului prăfuit. De la câţiva kilometri distanţă răzbăteau sunetele artileriei, răpăitul stratificat al mitralierelor, pocnetele stridente şi distincte ale puştilor automate. Am înaintat pe terenul cu brazde adânci şi am ajuns la o buză de pământ, şi asta era tranşeea. În câteva clipe eram jos, înăuntru.

Şanţul era suficient de lat ca să încapă doi oameni în picioare sau în genunchi, unul lângă altul, cu solul uscat şi crăpat în partea de jos şi pereţi de pământ care se înălţau grosolani şi abrupţi de o parte şi de alta. Ici şi colo, şanţurile se lărgeau şi scoteau la iveală câte o „cameră“ mică şi pătrată, dacă i se putea spune aşa. Când am ajuns şi noi la una, acolo se afla o masă simplă, pe care erau aşezate o hartă şi un telefon militar. Într-un colţ erau stivuite câteva paturi pliante, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că oamenii dormeau acolo, când dormeau. Mai erau şi un foc mic şi o cafea care fierbea. Mirosea a ars, şi totuşi îmi doream la nebunie un pic, măcar şi pentru ca astfel să am ce face cu mâinile.

Toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit – deşi mare parte din ei nu erau de fapt decât nişte băieţi – păreau să se uite la mine uimiţi, de parcă apăruse un tort de nuntă sau o gazelă. Unii erau spanioli, unii americani, canadieni, mexicani, din câte se părea. Erau pe front de patruzeci şi cinci de zile, după cum a spus unul dintre ei, şi se aşteptau în fiecare zi la un atac. Se trăgea tot timpul înspre ei, bineînţeles, dar un atac adevărat ar fi fost cu totul altceva.

Am pătruns mai departe în tranşee, unde pământul a devenit atât de dur şi cu denivelări aşa mari, încât te simţeai de parcă te chinuiai să mergi de-a lungul unei albii aride şi stâncoase. Mulţi dintre soldaţi îşi ţineau puştile în poziţie de tragere. Alţii stăteau în picioare, cu ele alături, sau uneori erau întinşi, cu puştile ca nişte câini care dormeau lângă ei. Am remarcat ce multe cărţi erau pe acolo, prin buzunarele de la spate sau pe rafturi săpate în pământ, în coşuri sau în mâinile oamenilor. Am văzut un exemplar din Candid şi de asemenea Fire de iarbă. Când am ajuns lângă un tânăr care citea Walden, a trebuit să mă opresc. Era înalt şi zvelt şi avea un păr blond foarte des care te ducea cu gândul la câmpurile abia secerate. Pielea mâinilor îi era palidă, de un alb rozaliu, mâinile unui poet filozof.

— Îl ador pe Thoreau, am zis. Care-i partea ta preferată?

— Cred că-mi place toată. Cunoaşte denumirile atâtor flori şi copaci. E ceva. Prefer să mă gândesc la asta oricând, în loc de ce se-ntâmplă aici.

Avea nişte ochi de un albastru deschis, cu nişte pupile mici şi negre cât un vârf de ac, m-a frapat ce frumoşi erau, dar şi cât de tulburători.

— Dar partea ta preferată? m-a întrebat.

— Ah, cred că şi mie îmi place toată. Vorbeşte despre darul de-a fi pierdut în pădure. Şi mie asta mi s-a părut mereu liniştitor, într-un fel. Faptul că poate trebuie să te rătăceşti cu adevărat, ca să te poţi regăsi.

A mijit un ochi şi s-a uitat la mine pieziş, de parcă privea direct prin mine.

— Zice chestia asta, nu-i aşa? Apoi a adăugat: Cred c-o să fii bine, să ştii. Să nu-ţi faci prea multe griji.

Felul în care-mi vorbea era îndrăzneţ şi ciudat de intim. Şi totuşi, deşi mă simţeam expusă, era acolo şi un soi de consolare vagă, aceea că sunt văzută – măcar şi pentru o clipă, măcar şi de un om complet necunoscut.

— Noroc, i-am urat.

— La fel, mi-a zis şi s-a întors la cartea lui.

Peste câteva clipe, când m-am întors lângă Matthews, aveam senzaţia bizară că tocmai văzusem o fantomă.

— Despre ce era vorba? m-a întrebat el.

— Nici măcar nu ştiu. Un băiat, acolo, şi el. E ceva să fim aici, nu-i aşa?

— Absolut. E important. N-ai cum să ştii ce e-n mintea acestor copii cu adevărat, dar putem să străbatem şi noi aceeaşi bucată de pământ şi să ne uităm în ochii lor.

— Şi să vedem cărţile pe care le citesc.

— Sigur. Ăsta-i cel mai important lucru care se spune despre jurnalism, ştii, a continuat el. Să n-ai încredere în reportaj. Să nu-i laşi pe alţii să-ţi spună ce s-a întâmplat, dacă poţi să te duci şi să vezi cu ochii tăi. Trebuie să trăieşti tu întâmplările, cu toate simţurile tale. Să scrii ce vezi tu, ce simţi tu.

Asta m-a făcut să mă opresc locului o clipă.

— Şi cum rămâne cu obiectivitatea?

— Nici să nu-ncerci. Nu există aşa ceva.

— Cred că mă bucur să te aud zicând asta. M-am tot gândit la băiatul pe care l-am văzut murind la Santo Domingo. Vreau să scriu ceva, dar nu cred c-o pot face fără să devin sentimentală.

— Începe şi gata. Porneşte de oriunde.

— S-ar putea să-mi iasă îngrozitor.

— S-ar putea. Dar nu-i ăsta cel mai rău lucru din lume.

— Nu-i, am confirmat.

Şi chiar nu era. Cel mai rău lucru din lume – ştiam deja – ar fi fost să-mi fie prea frică să încerc.

Vreme de patru zile, am mers cu maşina de la un batalion la altul şi am dormit în tabere, lângă corturile soldaţilor, mâncând ce mâncau ei şi încălzindu-ne la focul lor. Ştiam că mulţi dintre ei erau lipsiţi de experienţă – ca Fisher, infanteristul canadian pe care-l întâlnisem în spital la Madrid, cel care nu ţinuse niciodată o armă în mână până în clipa în care fusese nevoit s-o folosească efectiv. Unii aveau pielea netedă ca bebeluşii, gene lungi şi ochi înspăimântaţi, dar erau devotaţi. După ce-am vorbit cu mulţi dintre ei şi am văzut cum trăiesc, mi-am dat seama că nu aveau rezerve de curaj nesfârşite, fiindcă nimeni nu are vreodată. Când îi părăsea curajul, găseau o cale de a rezista şi aşa şi de a lupta cu forţa minţii. Erau înzestraţi mai degrabă cu hotărâre, decât cu vitejie. M-am gândit că de-asta aveau să câştige Brigăzile acest război. De-asta trebuiau să o facă.

După lăsarea întunericului, corturile se umpleau de poveşti şi de vinul roşu pe care ni-l treceam din mână în mână în căni emailate. Într-o noapte, când eram foarte neliniştită, m-am strecurat afară ca să fumez sub cerul liber, stând în picioare. Tabăra era amplasată pe o coastă de deal, cu pini înalţi şi golaşi de jur-împrejur. Stăteam în linişte, savurând mirosul proaspăt de răşină de pin şi bucurându-mă de senzaţia de solitudine. Atunci clapeta de la uşa cortului s-a deschis şi Ernest a apărut lângă mine.

— Nu ţi-e frică să stai aşa, afară? m-a întrebat.

— E frumos.

Am tras din ţigară, hârtia a sfârâit.

Nu era lună, iar dealul şi pinii erau învăluiţi într-o beznă groasă, de parcă ar fi fost trase cortinele de undeva, de la mare înălţime. Am auzit râsete dinăuntrul cortului, dar păreau să n-aibă nici o legătură cu noi.

— Cred în tot ce ţi-am spus noaptea trecută. Pentru mine-i prea târziu, în ce te priveşte. Poate că nu vrei s-auzi toate astea. Poate că sunt un ticălos egoist, dar nu m-am mai simţit aşa de viu de ani de zile. Marty. Marty, uită-te la mine.

— Nu.

— Nu fi copil, ce naiba. Sunt îndrăgostit de tine.

În câteva clipe, a traversat distanţa dintre noi şi acum se înălţa ameninţător lângă mine, eclipsând cerul. Şi-a strecurat mâinile sub jacheta mea şi m-a strivit cu o sărutare. Nu puteam respira şi nici nu-mi păsa. Pământul de sub mine s-a înclinat. Copacii s-au aplecat şi la fel noaptea întreagă, iar acea parte din mine capabilă de obicei să rămână raţională s-a dus pe apa sâmbetei. Îi simţeam buricele degetelor fierbinţi pe spate, pe umeri, pe gât şi pe sub păr. Peste tot. M-am împins în hainele lui, dorindu-mi să fiu şi mai aproape, să-i simt pielea, să-l am.

— Doamne, a zis cu buzele lipite de gâtul meu. Ce de timp am pierdut.

— Nu contează.

L-am sărutat iarăşi, vrând să nu se termine, şi totodată dorindu-mi zadarnic ca această clipă şi tot ce era între noi să se fi terminat deja. Idila începută şi sfârşită, răul făcut şi reparaţiile în curs de desfăşurare, inima mea frântă pe cale de vindecare. Fiindcă el avea să-mi frângă inima. Atâta lucru ştiam deja.

Şi totuşi, iată-ne acolo chiar şi aşa, aruncându-ne unul spre celălalt în întuneric, sub o sută de milioane de stele, meniţi să ne ciocnim dezastruos. Logica nu ne-ar fi salvat, nici teancul din ce în ce mai subţire de zile. Aveam tot timpul din lume ca să comitem o greşeală îngrozitoare.