Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Îmi despachetez cele câteva lucruri, după care ies pe prispă, în lumina vineţie şi rece-a amurgului. Spaţiile dintre copaci s-au contractat şi mai mult. Respir în liniştea desăvârşită şi, pentru o clipă riscantă, îmi îngădui să mă gândesc la viaţa de care tocmai ce m-am rupt – nu fiindcă am vrut eu –, la Brendan şi la bucătăria noastră-nvălmăşită, cu jucării peste tot şi cu băiţa copilului pusă în chiuvetă, cu fundu-n sus. La numele noastre alăturate pe cutia poştală, ca un talisman care nu şi-a îndeplinit scopul. Şapte ani am trăit împreună – adică, nici pe departe n-au fost destui –, dar Brendan avea dreptate, când mi-a spus că n-am prea fost lângă el. N-am fost.

Deasupra capului, caut luna prin golurile franjurate din coronament, dar n-o găsesc, şi pace. O cobe de bufniţă scoate nişte ţipete ritmate, ca un freamăt, de undeva din depărtare. De încă şi mai departe, un câine-ncepe să hămăie, pe-un ton plângăcios. O fi vreun coiot? Gradele de-afară s-au împuţinat rău de tot. Mă ia cu fiori în bluza mea de flanel şi jachetă şi mă-ntreb cât de frig s-ar putea face până dimineaţa şi dacă o fi având, fata, vreo pătură sau vreun foc, pe unde-o fi ea-n momentul ăsta.

Habar n-am de unde mi-a venit gândul despre ea, dar încerc imediat să mi-l gonesc. Toată lumea în care mă învârt mai fumegă şi-acum din cauza unor fete precum acea Cameron Curtis. Fete care dispar, fete vătămate şi poveştile lor, care-mi dau târcoale ca nişte fragmente din cântecele unor sirene. În ultimii ani, am lucrat în cadrul iniţiativei zise „Proiectul Rază-de-Far“, din zona Golfului San Francisco, axat pe crimele cu tentă sexuală şi cele ale căror victime sunt copii, fie că sunt răpiţi şi omorâţi de străini, fie că sunt furaţi şi reduşi la neputinţă de membri ai propriilor familii, fie că sunt victimele peştilor şi-ale monştrilor de toate soiurile, vânduţi şi revânduţi pe nevăzute.

Muncă mai grea, n-am avut niciodată – şi e şi cea mai importantă, chiar dacă Brendan n-o să mă ierte câte zile-oi mai avea. Mă şi pricep la lucruri de-astea. Cu timpul, am căpătat o capacitate ca de radar în privinţa victimelor, şi Cameron Curtis mi se pare profund cunoscută, aproape ca şi cum i-ar pâlpâi o reclamă de neon deasupra capului, telegrafiindu-i povestea şi vulnerabilitatea. Şi asta, nu numai mie. Oricum i-ar fi ajuns acolo reclama, ştiu sigur că şi prădătorii o văd, la cât de lugubru şi de inconfundabil sclipeşte.

Mă gândesc la părinţii fetei, la cum îşi pierd ei minţile de-ngrijorare şi de groază. Mă gândesc la cât de-nsingurată şi de rătăcită s-o fi simţit ea, Cameron, de-a lungul anilor, la cât de disperată chiar – deconectată de la toţi şi toate. La cum sunt întristarea şi ruşinea mai mult decât nişte sentimente – sunt o boală, un cancer cumplit, care se-ntinde prin toată lumea, smulgând vieţile într-o mişcare ciclică, de-un fel care poate că nu se va sfârşi niciodată.

Când hămăitul se reia brusc, tresar. E-un coiot, cu siguranţă. Mai mult decât oricare alt animal de prin pădurile astea, el pare să aibă un glas aproape omenesc – rece, însingurat şi înfometat. Ba chiar speriat. Şi se vaită-ntruna.

*

În toiul nopţii plutesc în afara trupului, pe deasupra unei plaje ca un corn de lună, când cineva se-mpiedică, încercând s-alerge printre tufele de iarbă-de-mare şi umbre. Numai că n-are unde să se ducă. E-o fată, bineînţeles. Calcă strâmb şi cade-n genunchi, se ridică-n picioare şi iar cade, târându-se înapoi pe mâini, zbierând şi scuturându-se toată. După care, brusc, amuţeşte. Rămâne stană de piatră, cum face un animal când îşi dă seama că urmărirea s-a sfârşit.

Mă trezesc speriată, cu inima bubuindu-mi în piept şi cu pielea-ncleioşată de sudoare. Probabil că mi-a revenit febra, mă gândesc, dând la o parte cuverturile aspre. Am un pulover gros, pe sub care sânii îmi sunt în continuare strânşi ca într-un corset, dar nu s-au mai dezumflat – chiar deloc. Mă dor mai surd, însă constant, ca şi cum ar avea în ei două nuclee care palpită.

De jur-împrejurul meu, întunericul e rece ca gheaţa şi pare să se coaguleze. Am şi uitat ce senzaţie ai dacă dormi în pădure, în deplină izolare, fără zgomotele străzii, fără vecini şi fără lumină. Îmi trag peste picioare încă o pereche de ciorapi şi ies în camera principală, unde ledul cuptorului cu microunde m-anunţă, pâlpâind, că mai e puţin până la ora 4 dimineaţa. Vreo cinci ore am dormit, cam aşa. Mi-am pierdut cunoştinţa, mai degrabă.

Găsesc nişte Ibuprofen şi-alte pilule de dormit. Iau câte una din fiecare, cu whisky, sperând să-mi limpezesc mintea de coşmarul dinainte. Pot să presupun doar că fata era Cameron Curtis şi că subconştientul meu a fabricat o variantă a felului în care a dispărut, prinsă-n drama care m-a preocupat dintotdeauna, chiar cu mult înainte să mă fac detectivă. Ca şi cum strigătele de-ajutor, tot reverberându-se prin atmosferă, se amplifică atunci când îmi taie mie calea, şi mi se lipesc de urechi. De parcă mi-ar aparţine cumva, şi eu n-aş avea nimic de spus în privinţa lor, n-aş avea de ales în legătură cu ele, decât să-ncerc să le răspund.

Primele lucruri pe care le văd, când fac ochi a doua zi dimineaţa, sunt sticla de băutură pe jumătate goală de pe jos, lipită de canapea, şi ciorapii făcuţi ghem pe măsuţa de cafea. În spatele ochilor, îmi pulsează mahmureala, spuzită cu paiete. Dacă-ar fi Hap aici, ar fi îngrijorat să mă vadă bând atât de mult. Ar fi şi-mbrăcat, bărbierit, cu apa de cafea deja pusă la fiert. Îi plăceau dimineţile, dar şi să stea nopţile până târziu. Mă-ntrebam uneori dacă apuca să mai şi doarmă, cu toate că era liniştitor să ştiu că era întotdeauna prezent, dac-aveam nevoie de el, treaz şi gata de orice. Aş vrea eu să mai fie şi-acum la fel.

Îmi pun pe mine mai multe straturi, simţind cum nasturele cel mai de sus de la blugi mi se-ngroapă în carnea moale din jurul taliei şi cum buricele degetelor îmi râcâie pielea-ncreţită, de parc-ar fi un ţesut cicatrizat de curând. Îmi dau părul pe spate, fără să verific în oglindă cum arăt, apoi îmi umplu termosul cu cafea, trag uşa cabanei după mine şi-i pun zăvorul, după care pornesc înapoi către oraş.

Când ajung la drumul de coastă, virez cu maşina spre nord, în direcţia satului Caspar şi -a pârâului Jug Handle – care într-adevăr are-o formă de „mâner de ulcior“ –, unul dintre locurile preferate ale lui Hap, când venea vorba de drumeţii de-o zi. Când aveam unsprezece ani, Hap şi mulţi dintre pădurarii cu care lucra s-au aliat cu activiştii de mediu locali, ca să apere falezele de tăierile de buşteni şi de dezvoltatorii imobiliari – şi au câştigat. O moştenire de care toată zona era mândră. Doar douăzeci de ani când a-nceput să lucreze la Serviciul Forestier al Statelor Unite, avansând în ierarhie până a devenit custode-şef, la nu mult timp după ce venisem să locuiesc la ei, având în supraveghere zeci de pădurari şi douăzeci de mii de hectare de teren aflate în proprietate federală.

Avea o slujbă importantă, uneori şi cam periculoasă. Îmi spunea poveşti c-o mulţime de accidente de vânătoare, cu drumeţi ajunşi în situaţii disperate, cu adolescenţi pe care-i scotea învineţiţi şi fără suflare din râpi ascunse. Ştia ce-i putea face unui om un urs negru devenit agresiv şi ce-şi puteau face oamenii unii altora-n toată pustietatea păstorită de el.

În cei opt ani cât am locuit la Mendocino, la soţii Strater, am devenit eleva şi-aghiotanta lui Hap, umbra lui. La-nceput, nu-nţelegeam de ce-şi petrecea cu mine atât de mult timp, sau de ce Eden şi el mă luaseră-n familia lor – asta-n primul rând. Trecusem deja de vreo şase ori dintr-o casă într-alta, şi nicăieri nu prinsesem rădăcini. De ce-ar fi fost altfel, de astă-dată? Mi-au trebuit şi timp, şi multe starturi greşite ca s-ajung să cred că Eden şi Hap erau chiar aia, ce păreau să fie la suprafaţă – nişte oameni pur şi simplu de treabă, care se purtau frumos, pentru că puteau. I-am pus la-ncercare şi i-am scos din sărite, căutând să-i întărât, ca să mă trimită şi ei la plimbare, cum făcuseră toţi ceilalţi de până atunci. Odată, am fugit de-acasă şi-am dormit în pădure, numai ca să văd: venea Hap să mă caute? A venit, şi m-am aşteptat să fie furios ori sătul de prostiile mele, dar nu era. S-a uitat la mine şi-atât, la cât de udă şi murdară eram şi la cum tremuram toată, după o noapte dormită direct pe jos.

În timp ce mă conducea spre camioneta lui, mi-a spus:

„Dacă tot ai de gând să rămâi pe-aici de-una singură, măcar să te-nvăţăm ce-ai de făcut, ca să te poţi descurca.“

„Ştiu deja ce-am de făcut“, am zis, ridicându-mi automat garda.

„Nu ţi-a fost uşor, ştiu asta. Ţi-a trebuit să fii dură ca să răzbeşti, numai că duritatea nu-i totuna cu tăria, să ştii tu de la mine, Anna.“

A fost ca şi cum ar fi-ndreptat o lumină direct spre ochii mei sau mi-ar fi băgat-o în fisura din suflet, pe care crezusem până atunci c-o ascunsesem ceva mai bine.

„Cum adică?“ l-am întrebat.

Ajunseserăm la camionetă şi ne urcaserăm în ea. Hap se postase la volan, părând să nu se grăbească deloc să-mi răspundă la-ntrebare. Până la urmă, s-a întors către mine şi-a zis:

„Linda mi-a spus ce s-a întâmplat cu mama ta, scumpo.“

Linda era doamna Stephens, asistenta mea socială. Tot ce mai puteam face era să pretind că nu-mi păsa mie de ce ştia el sau nu ştia, de ce părere-şi făcuse despre mine sau nu-şi făcuse.

„Da, şi?“ am zis.

„Nici nu pot să-mi închipui cum o fi fost aşa ceva, pentru un copil de vârsta ta. Serios. Mi se rupe inima, numai când mă gândesc.“

Orice gânduri mi se-nvârteau prin cap s-au risipit cu un pocnet forţat. Ca şi cum aş fi fost pe pilot automat, m-am tras mai aproape de mânerul portierei. Hap a observat şi-a rămas absolut nemişcat. Numai ochii s-ar fi zis că i se mai mişcau, totuşi, cât să vadă tot ce era de văzut.

„N-o să te-opresc eu, dac-o să vrei să fugi de-acasă, dar, dacă-ţi mai oferi o şansă la noi şi mai rămâi, te pot învăţa lucruri care-ar putea să te ajute mai târziu. Lucruri care m-au ajutat şi pe mine. Despre ce şi cum să faci în pădure.“

Stând cu ochii aţintiţi spre parbriz şi privind fix la dunga de murdărie de deasupra ştergătoarelor, am ridicat din umeri, ca să-i dau de-nţeles că nu-i acordam chiar toată atenţia mea.

„Natura ne cere s-o respectăm, Anna. Sigur că are o latură brutală, dar, dacă eşti în stare să-i înveţi limbajul, îţi afli-n ea şi liniştea, şi tihna. Cel mai bun medicament, din câte cunosc eu.“

„Mă simt foarte bine şi-aşa“, i-am trântit, întorcându-mă cu faţa spre el şi provocându-l să mai spună ceva.

„Sigur că te simţi bine şi-aşa. Dar ce-ai zice de-o singură lecţie, totuşi, înainte să ne-ndreptăm spre casă? Una uşoară. Pot să te-nvăţ cum să găseşti nordul cu adevărat.“

Aş fi vrut să zic da, numai că era un cuvânt care-mi rămăsese-nţepenit în gât de multă vreme, prins ca într-o biluţă de sticlă şi fixat chiar în mijlocul gâtlejului. În loc de asta, mi-am luat mâna de pe portieră şi mi-am lăsat-o în poală.

„Sau e bine şi mai târziu“, a zis. „Poate să mai aştepte. Hai s-o luăm spre casă.“

În aceeaşi seară, înainte de culcare, mi-a dat o carte legată-n pânză, intitulată Elementele de bază ale supravieţuirii în sălbăticie. Am băgat-o într-un sertar al noptierei, dar am scos-o la loc, imediat după ce-a plecat Hap, trecându-i în revistă capitolele despre: „Semnalizare“, „Subzistenţă“, „Adăpostire“, „Noduri şi laţuri“. Am rămas trează până mult după miezul nopţii şi-am devorat-o, nu altceva, cartea cu pricina. Erau acolo instrucţiuni pas cu pas despre cum să verifici dacă plantele şi gângăniile-s comestibile, cum să instalezi capcane pentru vânat, cum să faci adăposturi cum au vagabonzii, cum să prinzi peşte cu mâinile goale. Erau termeni de-nvăţat, legaţi de hărţi şi de busole, releveuri ale câmpurilor şi consideraţii topografice, cum se-aprinde focul, protecţia personală, îngrijirea rănilor, adaptabilitatea, combaterea stresului, a hipotermiei şi-a fricii.

Nu-nţelegeam de ce mă simţeam atât de atrasă de asemenea scenarii – cel puţin, atunci nu –, dar îmi vorbeau la modul cel mai profund. Hap era un om înţelept. Ghicise, probabil, de la bun început că-n felul ăsta se cuvenea să-mi vorbească – de la supravieţuitor la supravieţuitor.

Mă opresc în micul spaţiu liber de la capătul potecii, îmi leg bocancii grei încă o dată, ridic fermoarul hanoracului până la bărbie şi pornesc mai departe, ocolind poteca principală şi urmând un drumeag mai puţin cunoscut, pe care las în urmă bucla promontoriilor. După ce merg aproape un kilometru, am ajuns la un crâng de chiparoşi, dens, şi mă strecor printr-o spărtură îngustă printre copaci, ţinând o mână în dreptul feţei, ca să prind cu ea pânzele de păienjeni, pe care le ştiu acolo, chiar dacă nu le văd. Am buricele degetelor lipicioase de la firele de mătase, în timp ce-mi fac loc din ce în ce mai adânc, după care timpul însuşi mi se pare lipicios. Am iar zece, poate unsprezece ani, şi mi se-arată pentru prima oară calea secretă de-acces în crâng.

Krummholz – ăsta-i termenul pentru o asemenea vegetaţie, pe care mi-l amintesc de la una dintre lecţiile lui Hap. E un cuvânt german, care înseamnă „lemn încovoiat“. Pe parcursul a multe zeci de ani, vremea dură a sculptat copacii, dându-le trunchiurilor aceste forme groteşti. Vântul de nord, bogat în sare, distruge vârfurile crengilor, pe care le sileşte să se orienteze-n jos şi să se răsucească, luând-o către pământ, în loc să se-avânte spre cer. Copacii rezultaţi sunt ilustraţii vii ale adaptării, ale inteligenţei şi rezilienţei de care dă dovadă natura. N-ar trebui să poată creşte în felul ăsta şi, totuşi, iată că reuşesc.

Ajunsă-n crâng, simt o durere-n piept, bruscă şi-ascuţită, legată de Hap. De toată frumuseţea pe care mi-a scos-o în faţă, ca şi de toată urâţenia. De cum a ridicat straturile unul după altul, dezvăluindu-mi lumea toată iar şi iar şi lăsându-mi răgazul necesar s-o fac a mea. Simplul fapt de-a fi aici mă face să mă simt mai aproape de el, şi încă şi mai aproape de răspunsurile după care am venit – cum aş putea să mă reconstitui la loc, precum un turn din cuburi, care s-au răsturnat şi risipit.

Închid ochii, încercând să ţin totul încremenit – şi lumina palidă filtrată, şi mirosul dens, de muşchi. Dar, de cum fac asta, un gând îmi ţâşneşte-n minte, ca pe fundalul întunecat al unui ecran de film. E răbufnirea unei imagini-ecou, fulgerătoare şi sumbră: Locul ăsta-i perfect, ca să-ngropi un cadavru.

Cameron Curtis dă buzna la suprafaţa minţii mele, precum un val de căldură. Ca sângele care-mi dă mâncărimi printre degete, când mi le-ncleştez. Ochii mari, căprui, care au cunoscut deja dificultăţile. Forma-ncăpăţânat de optimistă a gurii şi părul ei lung, negru. Pare să nu conteze că le-am dezamăgit pe altele ca ea – şi pe mine însămi, pe parcurs. Că deja e prea târziu, probabil. Fata-i aici.

Nu ştiu cum să mă strecor mai repede-napoi prin spărtura dintre copaci, de unde-o iau spre limita promontoriilor, mergând grăbită, din ce-n ce mai grăbită, pe cărarea pustie, până la marginea falezei, unde vântul bate atât de tare, încât aproape că mă trânteşte la pământ. Undeva, jos de tot, patru cormorani durdulii se-nghesuie pe-un colţ crestat de rocă neagră, cu gâturile strânse-n piepturi, ca nişte cârlige. Brizanţii se sparg în jurul lor, azvârlind spumă-n toate părţile. Mai departe, în larg, sunt valuri negre şi valuri verzi. O barcă de pescar se-nalţă până-n vârful unei creste, după care se prăbuşeşte-n partea cealaltă, ca şi cum ar fi dispărut prin cine ştie ce trapă.

Aş vrea să dispară şi Cameron Curtis la fel, să iasă definitiv din conştiinţa mea. Dar nici barca nu dispare. Saltă-napoi din groapa de apă, mică şi albă, ca şi cum ar fi lipită acolo. Au început să-mi vâjâie urechile de frig, dar m-aşez pe jos oricum, strângându-mi genunchii-n braţe cât pot de tare, ca şi cum aş vrea să mă ţin laolaltă. Părul îmi flutură peste ochi şi-mi intră-n gură, lăsându-mi un gust de apă sărată pe limbă. Totul pare să se răsucească-n spirală, smuls când înainte, când înapoi, groaznic şi frumos. Uite că sunt aici, în mijlocul vriei, căutând să-mi aduc aminte cum se trăiesc momentele de neconceput, cum se scapă din sălbăticie, din haos, din frică.

*

După vreo oră şi ceva, când o iau înapoi spre maşină, mi-a intrat frigul în oase, dar sunt ceva mai liniştită la cap. De-ndată ce-ajung la locul de parcare, mă opresc brusc. Două bariere de poliţie, cu dungi roşii oblice, blochează pe jumătate intrarea în parcul forestier. Şase poliţişti în uniforme se organizează-n faţa pancartei pădurarilor, cu echipe de câini şi staţii de emisie-recepţie. Pornesc s-o caute pe Cameron Curtis.

Îmi strâng mai bine gluga hanoracului şi mă-ndrept spre Fordul meu Bronco, simţind că sunt în văzul tuturor şi foarte alarmată. Mai am trei metri de parcurs, şi cheile-n mână, când îmi aud numele strigat. Dar îmi închipui, precis, nu se poate altfel. Nu mă cunoaşte nimeni aici – nu mă mai cunoaşte nimeni. Grăbesc pasul şi-ajung la portieră, exact în momentul în care simt o mână pe umăr.

— Ei! zice-o voce.

Mă răsucesc pe călcâie, cu mâinile întinse automat, pregătită de-o confruntare. Dar nimic nu mă poate poate pregăti pentru chipul pe care-l văd – e atât de cunoscut, chiar şi fără anii care şi-au lăsat amprenta pe el. E ca şi cum aş înota printr-un vârtej sau aş înainta printr-o maşină a timpului.

— Anna Hart. Nu-mi vine să cred! zice.

Rămân gură-cască la el. Ochi cenuşii, mai ridaţi acum, dar cu aceeaşi lumină-n ei; maxilarul pătrat şi nasul drept, elegant; şuviţele de păr vâlvoi, roşcat-auriu, care i se zăresc de sub pălărie. Dar e-o fantomă, o arătare din memorie, un prieten de nici nu mai ştiu când.

— Will Flood, zic.

Dau să-l îmbrăţişez, şi-n schimb îi trag un cot peste umăr. Mă dau înapoi, şi-l calc pe picior.

— Ho! zice, râzând. Ce dracu’ faci aici?

Nu pot gândi suficient de repede, ca să-i şi răspund. Ultima dată când l-am văzut pe Will, eu aveam optsprezece ani, el – douăzeci şi doi, şi abia-şi pusese uniforma de la biroul şerifului, pe care taică-su îl condusese fără-ntrerupere decenii întregi. Pe-atunci, Will cocheta cu visuri înalte, vorbind adesea de San Francisco, Los Angeles, Denver, Seattle – oriunde, numai nu la umbra interminabilă a lui Ellis Flood.

— Ce se-ntâmplă aici? întreb, ca şi cum n-ar fi limpede ca lumina zilei.

— O fată dispărută. Deja de două zile. A dispărut de-acasă-n toiul nopţii, fără semne de pătrundere forţată.