Interviu, prezentare şi traducere de Sabina Marcu

Peter Robinson (n. 1953, Salford, Lancashire), poet şi prozator britanic, este considerat una dintre cele mai valoroase voci ale poeziei engleze contemporane. Autor cu o prodigioasă activitate literară (20 de volume de poezie şi 3 de proză), Robinson a debutat în 1978, fiind laureatul mai multor premii la nivel naţional.

Cele mai apreciate volume ale sale au fost: This Other Life (1988), About Time Too (2001), Selected Poems (2003), English Nettles and Other Poems (2010), Like the Living End (2013). Într-un limbaj elogios a fost întâmpinat şi cel mai recent volum de poezie al scriitorului, Buried Music (martie 2015).

Scriitorul este beneficiarul unor traduceri în limbile spaniolă, italiană şi japoneză.

– Stimate domnule Peter Robinson, de când am citit primele cronici care aminteau despre existenţa unui topos afectiv în opera dumneavoastră, am avut curiozitatea în ce măsură background-ul familial a avut vreo influenţă asupra scrisului dumneavoastră?

– Am povestit odată că eu le datorez părinţilor mei totul, chiar şi ceea ce nu mi-au dat, ceea ce nu am avut niciodată. Este aproape imposibil de imaginat scrisul fără copilăria trăită între anii ‘50 - ‘60, în Nordul Angliei. Ambii mei părinţi au fost primii în familiile de provenienţă care au urmat cursurile universitare. S-au întâlnit în Durham, în 1947, când mama era studentă în anul al doilea la Geografie, iar tata începea Teologia, aşa încât el era mai mare ca ea cu un număr de ani egal cu al războiului care tocmai se încheiase. S-au îndrăgostit şi s-au căsătorit trei ani mai târziu, punând bazele unui cămin în care cititul şi ideile aveau să fie respectate. Mama a continuat să fie o cititoare vorace; ea a fost cea care m-a sprijinit în a scrie întotdeauna. Tata a fost mult mai sceptic şi construit pe alt calapod, astfel încât a avut o atitudine mai rezervată, dar i-au plăcut totuşi aforismele mele, nu doar pentru că era un mare fan al Dicţionarului Diavolului al lui Ambrose Bierce. Locurile de acasă, străzile şi oamenii lor au avut o foarte mare influenţă asupra mea, în aşa măsură încât nici în momentul de faţă nu pot să mă simt pe deplin acasă altundeva, dar pentru că eram fiu de preot, nu m-am putut simţit foarte acasă nici acolo. Poate că acel sentiment m-a ajutat de asemenea să creez.

– Păstrez vie amintirea din vremea gimnaziului, în jurul vârstei de 10 ani, când mi s-a cerut să scriu. Îmi amintesc ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri cât de greu mi-a fost să creez ritmul şi, de asemenea, să spun chiar tot ce voiam să spun. Mai târziu, prin anii ‘60, într-un mod adolescentin în ceea ce priveşte lucrurile, problemele sociale şi politice, am început să scriu poeme satirice în vers liber, influenţat poate de apariţia muzicii pop. Scriam versuri precum cele de pe spatele discului lui Bob Dylan şi am început să citesc mai multă poezie şi să scriu sub influenţa lui Blake. Predilecţia pentru stil s-a născut, de asemenea, motivată de devorarea ficţiunii Virginiei Woolf şi de cea a lui James Joyce. Şi astfel vă răspund mai concret că da, am fost un şcolar poet, având şi versuri publicate într-o revistă a şcolii. În York, unde studiam am întâlnit şi alţi tineri care voiau să scrie, printre care şi prietena mea de la acea vreme, împreună cu ea am publicat o serie de pamflete puerile. Dar pe atunci, îl imitam pe Ezra Pound şi încercam să-i citesc pe simboliştii francezi. Am continuat să citesc poezie în alte limbi, făcând astfel un start în direcţia pe care voiam să o urmez.

– Totodată am fost pictor şi desenator pentru perioada studiilor şi îmi venise ideea de a mă duce la Şcoala de Arte. Dar am fost sfătuit să dau la universitate, aşa că, după cum anticipaţi probabil, la York oscilam încă între a face litere sau pictură. Timp de aproape cinci ani am luat lecţii de pian şi, aşa cum mă confesez în povestea autobiografică Lecţiile de muzică , exersând suficient nu m-am putut considera un maestru al acestui instrument. Dar teoria muzicii chiar s-a arătat interesantă şi am început să o cunosc tot mai bine astfel că, peste câţiva ani, mă regăsesc în Liverpool fără să-mi fie greu să cânt la chitară şi să descopăr încet-încet cum să când blues-uri sau melodii country, suficient de bine încât să pot cânta singur sau cu alţii în duet, în special cu un prieten cu care am împărtăşit obsesia pentru Bob Dylan. Rezumând, pot spune ferm că, indubitabil, piese de folk şi pop şi structura ritmică a versurilor acestora au avut o influenţă foarte mare asupra poemelor mele. În acelaşi timp, experienţa vizuală tinde să fie o parte din inspiraţia mea, experienţa vizuală infestată cu amintirile picturii.

– Am fost implicat în editarea revistelor Perfect Bound şi Numbers, în Cambridge, oraş literar şi fondat de Easter Art Association pentru a susţine cheltuielile pictorilor. Aceste reviste şi-au desfăşurat activitatea din mai multe raţiuni, printre care: au adus la un loc oameni care şi-au dorit să colaboreze în astfel de formate pentru o anumită perioadă de timp, au fost citite doar în cercul acelora care au colaborat pentru constituirea lor, dar nu au avut o audienţă foarte largă şi au constituit mai degrabă încurajări de scris. Cred că aceste reviste de cultură sunt la fel de importante în zilele noastre ca şi mai înainte. Literatura şi poezia sunt pentru aceia care vor această cale, chiar şi atunci când ceea ce ei produc nu poate fi sursă de profit pentru publicaţiile conglomerate.

– Privind înapoi, pot spune că primul volum s-a centrat pe două subiecte: pe de o parte, impactul foarte puternic pe care peisajul din Nordul Angliei l-a avut asupra mea şi efectul similar pe care l-a avut asupra oamenilor pe care i-am cunoscut, pe de altă parte, relaţia de foarte mulţi ani cu prietena mea de atunci. Am călătorit în Italia împreună, unde am trăit o experienţă terifiantă, şi anume violul prietenei mele în faţa mea. Acele poeme sunt de interior, umbrite de acest sentiment de durere, chiar şi în locurile în care acesta nu se menţionează. De asemenea, există o secvenţă de opt poeme în The Other Life în care ating acest subiect. Probabil acesta este modul în care poemele exprimă un anumit sentiment ascuns care l-a determinat pe criticul respectiv să spună acele cuvinte generoase într-un timp în care nimeni nu putea şti ce anume m-a făcut să fiu „cel mai bun poet al generaţiei mele”.

– La această întrebare aş putea răspunde în mai multe moduri. Eu scriu pentru a fi citit de cât mai mulţi oameni cărora le place să citească despre aceste lucruri şi nu aş vrea să exclud vreun cititor. Dar, invitabil, tipul meu de poezie şi lucrurile despre care am scris tind să-i atragă pe anumiţi cititori . Scrisul implică cititorul care poate răspunde la aceste rânduri publicate, în aşa fel încât să îl facă mai mult sau mai puţin angajat politic, de exemplu. Astfel de calcule mă depăşesc însă, aşa cum mă depăşeşte încercarea sau întreţinerea unei relaţii largi cu orice este legat de scris. Singurul lucru pe care îl pot face este să încerc să fac disponibilă şi să dau la cât mai mulţi oameni şansa de a vedea că ei sunt tipul de cititor care poate folosi spre propriul beneficiu asemenea poeme şi poveşti.

– Din punctul meu de vedere nu există. Responsabilitatea viziunii ar trebui să fie încarnată în poezie, iar poemele responsabile ar trebuie să aibă viziunea intrinsecă.

– Tind să văd aceste lucruri interactiv în aşa măsură încât, respectând aceste teme prestabilite, imitând în tinereţe şi emulând, în primă fază, cu unii contemporani mai în vârstă, dacă un scriitor are ceva original, atunci modurile în care imitarea eşuează reprezintă noul său teritoriu, propriu sieşi.

– Am încercat să înveţ din tehnicile tradiţionale din poezia engleză şi să nu fiu prea ataşat de şcoli şi de mişcări. Nu cred că îmi revine mie să spun ce este experimental şi ce este unic în poezia mea, dar există o intimitate şi o direcţie între poet şi cei din jurul lui, ceea ce este, probabil, mai puţin comun în poezia contemporană: aici cred că este diferenţa mea. Lucrurile s-au schimbat foarte mult în perioada în care m-am ocupat de poezie, mai ales în cei 18 ani pe care i-am petrecut în afara Marii Britanii.

Există o tradiţie engleză în poezie, dar este probabil cuprinsă în literatura de limbă engleză de la începutul secolului trecut. Ca persoană născută în Anglia, am fost expus tradiţiei engleze în poezie şi presupun că îi datorez la fel de mult ca toţi ceilalţi lui Shakespeare şi, mai mult decât unii, lui Wordsworth şi Hardy. Acum, că sunt întrebat despre experienţele reprezentative ale poeţilor, nu mai sunt interesat de naţionalitatea lor şi pot citi britanici, irlandezi, canadieni, americani, caraibieni, zeelandezi, nu datorită tradiţiei de la care se revendică, ci pentru că găsesc lucruri interesante la ei. Am încercat, de asemenea, să învăţ cât am putut de mult de la poezia limbilor europene.

– Literaturile din Vestul Europei s-au aflat în conexiune pentru mai multă vreme şi acolo sunt scriitori din fiecare tradiţie care au avut o enormă influenţă în vecinătate. Noi toţi le suntem îndatoraţi acestora, chiar dacă putem gândi că am fost sau nu influenţaţi de către aceştia. Niciodată nu am înţeles ce înseamnă anxietatea influenţelor în cazul meu: cred că vine dintr-o idee egoistă de originalitate. E imposibil să nu fii influenţat tot timpul şi singura obligaţie e să încerci să faci ce e mai bun din ceea ce crezi că poţi face.

– Cum este văzută literatura română din Marea Britanie? Există traduceri în engleză? Se pot găsi cărţi româneşti aici?

– Singurul poet român a cărui muncă i-am cunoscut-o foarte foarte bine a fost Paul Celan şi, aşa cum ştiţi, după ce a scris primele lucrări în România, a publicat în Germania. Ceilalţi poeţi pe care i-am cunoscut şi, totodată, unii dintre puţinii traduşi în limba engleză sunt Ana Blandiana şi Marin Sorescu. În domeniul ficţiunii şi al prozei, mă tem că nu am exemple. Anumite culturi, precum cea italiană şi japoneză, sunt mai deschise la traduceri din străinătate decât este Marea Britanie. Speranţa mea e ca în viitorul apropiat gradul de cunoaştere a literaturii din Vestul Europei pe care îl avem în această ţară să fie extins şi spre literaturile din Est şi să existe o deschidere mai mare şi spre literatura română, mai puţin cunoscută aici.

Da, am locuit în Ţara Soarelui Răsare timp de 18 ani, 14 în Sendai. Inevitabil viaţa de acolo mi-a influenţat într-o foarte mare măsură modul de gândire. Am trăit într-o cultură care de departe este diferită faţă de cea din Vestul Europei şi mă refer în special la modul de existenţă responsabilizată a acestui popor. A fost fundamental să înţeleg cum instituţiile funcţionează în aşa măsură încât să fie utile pentru aceştia şi, de asemenea, cum să nu am aşteptări nerealiste în ceea ce priveşte locul şi cultura unde am locuit pentru mai mult timp decât preconizasem la început. De asemenea, a trebuit să mă fac pe mine însumi înţeles în engleză de către vorbitorii non-nativi şi studenţii cu niveluri diferite de engleză, aşa cum am început să înţeleg engleza vorbitorilor non-nativi. Mi-am făcut astfel sintaxa mai puţin elaborată, mai directă şi mai clară. Totodată, această experienţă m-a făcut să mă uit la ţara mea dintr-o altă lumină şi să depistez similitudini între modurile în care lucrurile sunt făcute în spaţiul nipon şi în cel britanic. În ceea ce priveşte poezia mea şi povestirile pe care le-am scris, multe au fost elaborate în Japonia şi am fost inevitabil influenţat de cele patru anotimpuri diferite pe care ei le au şi de felul specific în care le celebrează în propria literatură. Am fost atent să cultiv experienţe vizuale şi să găsesc sensul lor util. Pentru mine acest lucru a fost întotdeauna important, iar acum a contribuit la dezvoltarea unor aptitudini ale fiinţei mele pe care nu m-aş fi aşteptat ca Japonia să le dezvolte în aşa mare măsură.

– La modul sincer, nu mă gândesc la aceste lucruri prea mult. Dintotdeauna am fost sceptic în raport cu existenţa postmodernistă în afara strategiilor de management academic. A nu mă preocupa de direcţia în care merg lucrurile este probabil un reflex al vârstei mele. Mă aflu într-un punct în care cred că literatura contemporană este o afacere bună în mâinile scriitorilor mai tineri decât mine. După cunoştinţa mea, nu există nicio mişcare actuală şi, dacă există, cu certitudine nu am putea vorbi despre una care include în sine totul.

– Întotdeauna vor exista anumite agende publice care privilegiază un anumit tip de scriitori în detrimentul altora, uneori din motive foarte bine întemeiate. Şi nu trebuie lăsat la o parte faptul că literaturile noi şi emergente întreţin energii creative spre beneficiul lor şi al altora. Nu este dificil de sesizat că unele dintre Nobel-uri au fost acordate adesea mai mult pentru rolul cultural al scriitorului decât pentru scrisul lui – gândesc că în unele cazuri poate nu e aşa de uşor de făcut distincţia dintre cele două. Un lucru pe care l-am observat la mai mult de un deceniu este că până la moartea lui Joseph Brodsky părea că poeţii nu erau luaţi prea mult în seamă în comisie. Singura aşteptare confirmată este Tomas Tranströmer, un poet suedez.

Nu trebuie să cheltuim toate resursele noastre limitate

Încercând să facem ca apa să curgă în sus

Blocat în trafic, taxiul Mercedes

încă lângă o staţie de autobuz

cu recepţia slabă a câtorva momente...

Părăsit aici, în afara unei cabine de probă

Sunt dintr-o dată conştient că

femeile roiesc în jurul meu.

Urmăream urmele plugului tractorului

În gheaţa cu zloată unde se făcea o cărare a zăpezii

Aici, cum a căzut, a rămas într-o umbră albă.

Repere

Dacă-mi dai o bucată din mintea ta

Unul privind sau format

ca un pupitru fisurat cu inscripţii

Apoi strigătele lor, dublate în zori,

Îmi amintesc de un singur pescăruş

Beat schimbându-şi direcţia

Peste dalele de pe Addington Road.

Gâşte sub un gazometru

lunecă printre stelele strălucitoare

ale sclipirilor autumnale ale soarelui pe unde

ele concurează cu lebedele pentru firimituri

şi raţe conduc în jurul unei cuşti ruginite

unde, uite, un cărucior de cumpărături

stă în vaduri la confluenţa Kennetului şi Tamisei.

Aici barajele pictate vin ,

week-end de apă – folk la lăstarii lor ,

pui de lebădă de odinioară, lebădă sau flotile de raţe

sub podul Brunel.

Înapoi la ceea ce nu poate fi rotunjit,

am ieşit din reverie

şi găsesc o pereche de lişiţe bălăcindu-se

învrăjbite precum poeţi rivali.

Ele se lovesc una pe alta cu ciocurile lor

Rotindu-se, o a treia pasăre ţipă

Obiectul, cauza tuturor

Sau e arbitrul lor.