Obsesia timpului

Camil Moisa, acum rezident canadian, ne oferã încã un roman - Timpul Sejdei (Ed. Ramuri, Craiova, 2007, 158 p.) - ce împlineºte profilul autorului probând vocaþia sa epicã ºi capacitatea de a reformula datele realului. Camil Moisa descoperã unghiuri inedite pentru înþelegerea unor procese psiho-morale care, printr-un subtil joc de ambiguitãþi, în care invenþia ºi trãirea se convertesc reciproc, devin suport ideatic pentru scurtcircuitarea unor convenienþe social-politice, culturale, sentimentale etc. Dezbaterea sistematizat-subtilã din „Povestea micului Dumnezeu“ e menþinutã, desigur dintr-o altã perspectivã, ºi în prezentul roman, care pãstreazã aceeaºi notã de intelectualitate, unde conflictul, atât cât este, nu se naºte din relaþiile dintre personaje, ci, între acestea ºi o lume exterioarã cãreia chiar dacã n-au trãit-o direct, i-au cunoscut agresivitatea prin traumatizarea copilãriei. Demersul romanesc pãstreazã o anume detaºare faþã de realitate prin aceea cã acordã întâietate nu faptelor întâmplate, ci relatãrii acestora din perspectiva timpului ºi prin reflectarea lor la nivelul înþelegerii aceluiaºi spirit tineresc. Putem identifica o formulã narativã exploatatã cu naturaleþe ºi personalitate.

Conotaþia titlului, „Timpul Sejdei“, se justificã prin aceea cã timpul, leitmotiv, funcþioneazã ca un înveliº care ne învãluie iar arhitectura textualã, ritmarea epicã a episoadelor, semnificã intervale de timp (ore, zile etc.), un proces al devenirii, ce personalizeazã un destin. Liniile imprecise ale primelor „secvenþe“ se esenþializeazã spiralat odatã cu „apropierea Sejdei (care) putea sã atenueze golul pe care mi-l lãsase despãrþirea de Constantin (...) Asta fiindcã treptata noastrã apropiere începea sã-mi aducã, cu fiecare astfel de întâlnire, o latã proiecþie a propriului meu interior.“ „Seherezadã îmbrãcatã în blugii unei societãþi de consum (...) venise cu o bursã sã-ºi continue studiile începute în þara ei, acolo unde se vorbea o limbã asemãnãtoare cu cea pe care o vorbeam eu în propria-mi þarã.“

Ambiguitatea spaþiului - „oraºul-cetate“ - capãtã o deosebitã pondere în reflectarea realitãþilor sociale ale vremii. Naraþiunea cumuleazã trãirile Sejdei - „personaj - seismograf“ - care-ºi mãrturiseºte, într-un problematizant monolog dramatic, fãrã concluzionãri, frustrãrile propriei existenþe. Portretul, modelat cu sensibilitate, se þese din situaþiile succesive care, prin întoarcerea spre sine, proiecteazã o necontenitã frãmântare. Naratorul devine, astfel, notarul amintirilor Sejdei care, vibrând de sinceritate ºi cu o luciditate dureroasã, evocã fragmente de existenþã: „Doar scriind, am descoperit cã lungimea concretã a timpului trecut, pe care voia sã-l capteze memoria ei cuprinzãtoare, ºi-a fãcut loc în timpul nostru, comun, de-a lungul unor porþiuni temporale destul de scurte.“

Interogarea propriei existenþe, parabolã pentru întreaga colectivitate, devine, treptat, o polemicã protestatarã împotriva cenuºiului vieþii parazitat de o societate alienatã: „În ultimii ani ai «regimului absolut», þãranii din satul Sejdei ajunseserã aproape de nerecunoscut. Erau din ce în ce mai tãcuþi, nemaivoind sã comunice în afara lor înºiºi. (...) Lipsea respiraþia largã ce le unise altãdatã sufletele, în astfel de momente. (...) De data aceasta suferinþa lor avea cauze pur sufleteºti, manifestându-se printr-o cãdere a psihicului, ce nu-ºi mai primea la timp hrana necesarã iluziei.“

Orfanã, crescutã de bunici (pãrinþii luptaserã împotriva instaurãrii „noii ordini“ ºi fuseserã uciºi), Sejda este depozitara unui adevãr pe care îl va descoperi treptat . Impactul realitãþii, radiografierea unor destine ºi a unor medii sociale aveau sã conducã la culpabilizarea unei societãþi opresive: „«duºmanii poporului» încã se ascundeau, sabotând victoria noii puteri. Trebuiau vânaþi cu satisfacþia cu care Binele învinge Rãul, precum în poveºtile pline de farmec ale copilãriei. (...) Noaptea, când mãsurile de precauþie ale celor în cauzã scãdeau, aceºtia erau surprinºi în propriul pat, abia având timp sã se îmbrace. Atunci apãrea «maºina neagrã», care avea misiunea sã-i culeagã pe oamenii ce se opuneau «voinþei poporului»“. Inserþiile existenþiale lãrgesc ansamblul organic developând abisul de suferinþã prin dovezi ale ororilor sãvârºite: „Aflase cu stupoare cã oamenii de la Siguranþa Statului «ridicau» aproape în fiecare noapte câte un bãrbat din satul lor (...) Þãranii erau acuzaþi de tãinuirea ºi de propagarea unei gândiri individualist-primejdioase“.

Romanul, clãdit pe o idee, realizeazã autentice ºi emoþionante situaþii de atmosferã ºi tensiune interioarã, prin care comportamentul personajului, cu pretenþii de veridicitate, subliniazã comportamentul unei experienþe romaneºti. Predominanþa confesiunii (Sejdei) ºi energia persuasivã a naratorului conduc la conotaþii asupra metamorfozelor social-politice; reliefarea cu predilecþie a acestor determinãri proiecteazã acþiunea în exterior escamotând relaþiile intim-umane ale actanþilor. Întrebãrile sensibil-umane rãmân fãrã rãspuns, dominate de sentimentul tragic al individului, ºi romanul are un final deschis: „Dupã ce am mers alãturi o vreme, evitând sã ne recunoaºtem în paºii vechiului drum, ne-am delimitat, treptat, fãrã sã ne mai spunem nimic, despãrþindu-ne unul de celãlalt ca ºi cum nu ne-am fi cunoscut niciodatã.“

Voce autenticã, lucidã ºi iscoditoare, Camil Moisa probeazã capacitatea de a îmbina perceperea pãtrunzãtoare a realitãþii obiective cu adevãratele reflexe ale interioritãþii prin care scriitura dobândeºte forþã de expresie. Demers epic personalizat, romanul se distinge prin universul ideatic ºi afectiv de o particularã rezonanþã compoziþionalã, poematicã ºi muzicalã. Tip reflexiv, Camil Moisa imagineazã personaje, dezbate eseistic fragmentele de viaþã într-un stil mobil care redã modulãrile complicate ale existenþei. Rigoarea elaborãrii implicã profund raþionalitatea, în procesul creaþiei, marcând sentimentul unei descãtuºãri cu subtilã intenþie.