| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
„Clocotrism“ femininde Petre CIOBANUO personalitate recunoscută în țara vecină, Mariana Dan, absolventă a facultății de limbi străine (secția engleză-hindi), din 1978 s-a stabilit la Belgrad, unde și-a luat doctoratul în literatura română, la facultatea de filologie. După un stagiu (1981-1988) la Universitatea din Novi Sad, lucrează la facultatea de filologie din Belgrad conducând, din 1992, catedra de română. Concomitent colaborează cu mai multe redacții de reviste literare și culturale, instituții de istorie și teorie literară etc. Voracitatea culturală, dimensiunile spirituale și tipul de sensibilitate, coordonate de un rafinament de intelectual exersat, o determină pe Mariana Dan ca, pe lângă activitatea științifică și pedagogică, să publice versuri, eseuri, traduceri din literatura română etc. Scrie mai ales în limba sârbă, limba mediului în care trăiește, publicând volume de versuri: „Crimă perfectă, libertatea“ (1987), „Magdalena în penultima clipă“ (1997) dar și pertinente studii: „Sufletul universal nu are patrie“ (1987, „Fantasticul în literatura română“ (1997), „Literatura română de la începuturi până la modernism“ (2003). Perseverența unui traseu spiritual, marcat admirabil de atitudinea sa față de cultură, și străduința de a populariza valorile culturii române sunt confirmate de traducerea în limba sârbă a unor opere referențiale: „Avangarda“ (1992) și „Modern, modernism, modernitate“, de Adrian Marino, „Căprioara din vis“ (antologia prozei fantastice românești – 1997), „Nopți la Serampore“ (1999) și „Secretul doctorului Honigberger“ (2002) de Mircea Eliade. Membră a Uniunii Scriitorilor din Serbia, Mariana Dan este atașată de poeții din grupul „clocotrist“, nutrind de altfel o deosebită admirație pentru regretații Nichita Stănescu și Ioan Flora. Prezentul volum, prima carte pe care o publică în limba română, Îngerii din stație (Editura Vinea, București, 2006) – titlu „clocotrist“ – impune prin intelectualismul și eleganța expresiei, ce supraveghează translația lirică. Aventură confesivă și spațiu simbolic al unui univers de libertate interioară, volumul, structurat pe opt secvențe lirice, reflectă, cu mare discreție, așteptările nedeslușite, stările ei de existență, raportate la complicațiile realului: „plutesc într-o celulă neagră / tot ce simt curge în afara mea / mâinile îngerului mă poartă / ca pe-o bucată de hrană la mușuroiul / de furnici gigantice“. Îngerul, simbol al lumii spirituale, semnificând elanurile ascensionale, în lirica Marianei Dan, dacă nu așteaptă în stații sau ține „soarele viu / să nu alunece / în mare“, are atitudini bizare: „în jur trec alți îngeri / în toate sensurile și direcțiile / ducând desagi de întuneric / sub formă de câini și maimuțe“. Poezie dominată de fantasme, simboluri enigmatice ale realului, e populată și de specii profane: lupi, câini, gândaci, șobolanul de treflă, elefantul roz antiaerian. Lupul, simbol al luminii (pentru că vede în întuneric), daimon sexual, devine simbol al singurătății: „lupul nu e securistul de cartier / nici teroristul tapetat cu bombe / nici sentimentul fricii / dând târcoale pe după copacii / pădurii subconștientului dar nu-i nici bărbatul / plecat de tot / să-și cumpere țigări și pâine / lupul e sensul / de a fi singur și sur / în vis, e alter-ego-ul tău care / se ridică în două picioare / și urlă la luna nouă și veche.“ Memoria, într-un flux nestăvilit amestecă programatic livrescul cu existențialul: „te trezești strigat pe nume / prin aerul plin cu suflete - / spaima o ia în jos (pe scările din kasa lui kafka /.../ din cameră în cameră mergi / cu olița / deschizi uși și mănânci / mărul din gura purcelușului / acel glob pământesc minuscul / o imagine a raiului / văzut de sigmund freud“. Realul derizoriu: „progresul, cum înțeleg eu / e europa fără muște, / ca serbia fără bragă, fără caldarâm“ – se conjugă cu redescoperirea raportului cu Divinitatea, într-o viziune inedită: „cum nu te văd pe tine, doamne, / căci poate sunt doar o celulă / din ficatul tău, ori o carie / cu care ne mistui mistuirea?“. Poeta se întreabă retoric „câte iluzii mai trebuie să derulez: / litere cu noduri, fire și sfori, cântece de leagăn /.../ pentru oamenii care desfac lotuși de lumină și lacrimi; /.../ o boare de vânt și gânduri îmi șterge picăturile / lacrimilor și sudoarea fricii“. Mariana Dan scrie o poezie cerebrală, reflectată în sintaxa lexicului, cu metafore, simboluri ce conțin în adâncimea lor mesaje mai mult sau mai puțin criptice. Fără stridențe sentimentale, dozând retorica, lirismul, paradoxul, muzicalitatea, promovate de un univers liric viguros, volumul produce emoție estetică prin gama largă de artificii moderne, conciliere între reprezentare și literaritate. |