Efortul creator al preotului, doctor în teologie, Nicolae Răzvan Stan, se adaugă celui ilustrat, în timp, de către o suită de cărturari preoţi sau monahi. Autor de studii şi lucrări cu specific teologic, publicate în reviste din ţară şi străinătate, este preocupat şi de literatură publicând poezie în revistele Luceafărul, Ramuri, Mozaicul, Cetatea creştină etc. – o prelungire, de altfel, a activităţii sale de director al editurii „Mitropolia Olteniei“ şi redactor responsabil al revistelor „Mitropolia Olteniei“ şi „Cetatea Creştină“.

Prezentul volum Călător spre veşnicie (Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, 94 pg.) consonează cu ideaţia teologică a lucrării sale de doctorat - „Îndumnezeirea omului. Imne teologice“ . Poemele se adresează „Tuturor celor ce spun că nu se mai poate, acelora care consideră că greutăţile vieţii sunt prea puternice pentru ei, că ispita, minciuna, hoţia sunt peste tot, dedicăm această chemare a Învierii, având convingerea că fiecare respiraţie este un argument pentru a merge înainte.“

Cele 40 de poeme curg unul din celălalt, descoperind congruenţe de sens, potriviri pline de tâlc, iar întregul volum transmite un mesaj spiritual sugerat şi de caracterul rotund al „lucrării“ cuprinsă între poemele „Pelerini ai Veşniciei“ şi „Veşnicie“, evoluând către un prag de culminaţie tensională. Imnele liturgice conturează pregnant fizionomia unei conştiinţe etice şi estetice care decupează, din materialitatea lumii, definiţia existenţei ipostaziind stări şi momente cu forţă de sugestie („Antropos“, „Descoperire“, „Existenţă“, „Identitate“, „Luptă“, „Rugăciune pentru iubire“, „Euharistie“ etc.) Inteligenţă speculativă şi euristică, posedând un temperament şi o perspectivă intelectuală favorabile acestui gen de contact uman, poetul Nicolae Răzvan Stan provoacă patosul cunoaşterii de sine a cititorului; poemele se înscriu ca popasuri existenţiale ale chemării în Înviere“: „Suntem călători pe acest pământ / Pelerini ce-şi poartă povara zilelor / către Veşnicie“. Înduhovnicindu-se poetul afirmă: „Chip al Chipului Tău sunt Doamne / o reflectare mărginită a Ta în timp şi spaţiu / Adus la fiinţă din pulberea pământului / Prin frământarea suflării gurii Tale.“

Aflat într-o dramatică solitudine - „Ca Iov, care plânge pe grămada de gunoi, / Mă simt eu pe străzile acestei lumi /.../ Sunt singur în lacrimile mele / Sufletul este ud şi strigă-n neştire / Plângând după Tine, Hristoase“ – omul a ajuns într-un stadiu de dezumanizare: „Am ajuns să ne mâncăm mai rău ca şerpii / Podoaba cea primită e zdreanţă acum / Cuvântul ce-l aveam pentru a ne spune ruga / străpunge suflete, mai rău ca o săgeată / otrăvită carnea“. Revolta izbucneşte dramatic: „Ce vreţi, hienelor, fiare înfometate de ură / să vă hrăniţi aşa din alţii orişicând / să staţi la masa ruptului de trup / Să sfărâmaţi o taină ce nu e a voastră / Luaţi trupul meu, ofranda de chirie / Căci sufletul a plecat Cu domnul / La chindie.“

Versurile oferă o substanţă fertilă pentru meditaţie, indiferent dacă această supradeterminare se înscrie în registrul subtil al simbolului sau al teologicului. Vigoarea şi prospeţimea lirică a poemelor se converteşte într-o litanie: „Nu mă lăsa rătăcit în nădejde, / Ci asemenea spicului de grâu / Care împotriva tuturor furtunilor / Creşte spre a hrăni oamenii / Înalţă-mă şi pe mine prin iubire spre a / Ta mărire.“

Probând tensiuni lirice, meditând spre sensuri profunde din unghiul expresivităţii eliberate de prejudecăţi, Nicolae Răzvan Stan îşi îndreaptă speranţa către Divinittae: „Ridică-ne, Doamne, prin graiul Tău / La viaţa cea trăită întru al Tău Cuvânt / Goneşte surzenia şi orbirea de la / inimile noastre / Pentru a scăpa de singurătate şi a Te / cunoaşte“. Printr-o învestitură emoţională poetul descoperă calea îndumnezeirii omului: „zilele noastre zboară ca vântul / Iar anii dispar ca frunzele-n cădere / Tot ce rămâne de preţ în om / este doar hristificarea prin Euharistie“ Itinerariul liric se încheie cu convingerea că: „Veşnicia este prezentă / chiar din această viaţă printre noi / Prin rugăciune / Taine, milostenie / Omul stă la masă cu ea / Şi o invită să-i intre în casa sufletului“ căci „Doar un dor ne poartă spre un nu ştiu unde /.../ spre o lume care se cheamă Hristos.“

Poetul Nicolae Răzvan Stan oferă, în prezentul volum, spectacolul parabolic al propriului eu liric într-o interferenţă de atitudini care se individualizează prin registrele confesiunii patetice exprimată cu austeră eleganţă şi capacitate inventivă, dovedind o rafinată inteligenţă artistică susţinută de o riguroasă meditaţie ce produce emoţie estetică.