Constantin Pădureanu ne obişnuise, pe parcursul evoluţiei sale ca prozator, cu un epic obiectat. Descris în parametrii realităţii cotidiene, împlinindu-se, succesiv, prin volumele publicate: „Minutul de la miezul nopţii“ (1989), „Destine“ (1996), „Speranţa“ (1997), „Gustul amar al exilului“ (1999), „Interviuri pentru mileniul trei“ (2002), „Judecata lui Dumnezeu“ (2004). Noua sa carte Pelerini olteni în Ţara Sfântă (Ed. Autograf, M.J.M., Craiova, 2008, 245 pg.) abordează un alt fel de proză. Apărută în condiţii grafice deosebite, aceasta este o carte bizară prin deschiderea sa către diverse teme şi motive legate de călătorie, de credinţă, de pioşenie şi legătura cu Dumnezeu.

Pe fundalul unui jurnal de călătorie, Constantin Pădureanu construieşte un eşafodaj epic din segmente (92) în care secondează sugestiei afective desfăşurarea evenimenţială a pelerinajului ca exerciţiu spiritual. Exemplară prin bogăţia informaţiilor, prin deschiderea către cărţile sfinte, prin descoperirea unei interiorităţi marcate de dragostea pentru Dumnezeu, motivată de propria experienţă, cartea are un caracter iniţiatic. Confesiunea „jurnalistului“ este o dublă incursiune; în fapt ne aflăm în faţa a două jurnale – cel propriuzis al călătoriei la locurile sfinte şi un altul, periplu spiritual, ceremonial iniţiatic în Biblie şi Sfintele Evanghelii cu informaţii, citate, litanii, unele cunoscute, multe inedite.

Cele două itinerarii se întrepătrund, se completează, se explică unul pe celălalt prin profunzimea trăirilor în faţa atâtor dovezi ale credinţei păstrate din veac. Alternanţa proporţională între cele două Jurnale se desfăşoară după regulile prozei. Jurnalul de călătorie marchează etapele pelerinajului, în vreme ce periplul spiritual, excurs în destinul Mântuitorului, devine meditaţie şi călătorie spaţiu/timp în lumea „evangheliilor“; interesantele comentarii, pe bază de citate, conţin „informaţii“ care sunt urmărite în mai multe surse tocmai pentru a confirma adevărul.

Cartea, fără a prezenta dificultăţi de receptare, are o structură complexă, în care jurnalul (de călătorie), reprezentând parcursul pelerinajului, bogat în descrierea vestigiilor, în numeroase comentarii asupra arhitecturii, picturii, sculpturii valoroaselor monumente se intersectează cu meditaţia filosofico-religioasă, cu interesante date istorice sau despre conlucrarea armonioasă a ortodocşilor, evreilor, armenilor la realizarea sau păstrarea monumentelor de cult: „Ordinea istorică şi ierarhică a celor şase confesiuni, stabilită de regulamentul de folosire şi administrare a Locurilor Sfinte, dat la 1757, în timpul stăpânirii otomane, prin firman al sultanului şi reafirmat în 1852, care slujesc în Biserica Sfântului Mormânt este următoarea: ortodocşi, armeni, copţi, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi.“

Cartea este expresia unei evlavii, pe care Constantin Pădureanu o exprimă într-o mărturisire modestă: „Când am intrat în Biserica Sfântului Mormânt, mă cuprinseseră emoţiile şi aşteptam cu pioşenie şi evlavie. Am îngenuncheat lângă Piatra Ungerii, am adresat o rugăciune Mântuitorului, m-am închinat şi am sărutat-o.“

Pelerini olteni în Ţara Sfântă este un jurnal atât de reflexie cât şi de luminare a peisajului; întâmplarea şi necunoscutul, absurdul şi banalul, grijile zilnice, toate acestea constituie substanţa cărţii. Constantin Pădureanu nu este doar turist, nu a plecat la întâmplare ci după o profundă documentare, aşa cum o probează numeroasele intruziuni, ca şi bibliografia selectivă. Iconografia (33 de fotografii sugestive) mărturiseşte de asemenea interesul pentru obiectivul propus.

Cititorul nu poate participa doar turistic la lectură, ci se vede obligat la reflecţie şi meditaţie – meritul esenţial al cărţii.

Autoare a şapte volume de proză (4) şi poezie (3), perseverenţă în periplul său literar, Iuliana Petrian îşi probează creaţia cu fiecare nouă carte publicată. Recentul volum Aplauze (Ed. Mirador, Arad, 2007, 90 pg.) apare sub un titlu sugestiv, motivat prin aceea că propune o experienţă poetică coordonată de o sensibilitate intelectuală, rezultat al armonizării dintre senzaţii şi raţiune. Confesiunea, de o indefinibilă afectivitate, amestec de sensibilitate şi gingăşie, conturează calea a tot ce este şi poate deveni omenesc în vârtejul sentimentelor. Iuliana Petrian adresează o invocaţie de a pătrunde în interioritatea sa sufletească: „Să priveşti aici înăuntru / altfel nu mă vei vedea / Să mă primeşti înăuntrul tău / altfel nu te voi vedea /.../ Din lacrimi / aş vrea să scriu / cel mai frumos poem“. Poemul, care dă titlul volumului, se constituie dintr-o suită de versuri, fulguraţii de gând, ce alcătuiesc un scenariu liric (23 de secvenţe-scene), adevărat „spectacol de teatru“, recital de emoţii, sentimente, suferinţe, dureri.

Ipostazierile eului liric - „El“, „Ea“, „Poetul“ (ca rezoneur) dar şi „Poetesa“, „Cineva“ şi alte „voci“ - îşi răspund, îşi rostesc partiturile, exprimând sentimente general-umane, universuri de simţire. Pe fundalul dramaticei „story“ de dragoste, versurile cu delicateţe gândite - „monologurile celor doi protagonişti – sunt exprimate într-un vocabular poetic de o specifică voluptate şi fineţe, cu expresivitate şi eleganţă: „Iubirea asta nu iartă / nu sunt singur / e şi ea acolo în locul acela /.../ o păpuşă mare / care se joacă de-a viaţa.“

Printr-o tehnică de scriitură personalizată, într-un stil scânteietor, de o vervă irezistibilă, specific voluptăţii feminine, sunt exprimate chemări ale iubirii: „Vino / la gala iubirilor / neîmplinite / în ochii halucinant de albaştri / sentimente catifelate / ocroteşte /.../ Ne vom iubi toată viaţa / iubirea asta nu iartă /.../ să lăsăm după noi, aşadar, / deasupra dimensiunii omeneşti / - blestemul iubirii –“. Etapele iubirii interferează cu un complex de trăiri ce devin pledoarii pentru o existenţă spirituală: „Cu numele lui / am ivit o taină / într-un poem / a noastră taină / el stă cu ochii întredeschişi / parcă / s-a-ntors dintr-o călătorie / de mătase /.../ blândă călătorie / în sufletul ei - / - oglindă“.

Un crez poetic este exprimat printr-un alter ego, poetul tainic lutier: „poetul e un sculptor / nu întotdeauna / sculptorul e numai sculptor /.../ în trei săptămâni / învaţă să cânte / la propria vioară / o Baladă / El vine din ţinuturi / tainice / cu vioara lui / e palid şi e singur / apoi îşi distruge opera“.

Poezie modernă în vers liber, elaborată la toate etajele textului, efectele sonore cuprind semnificaţii bogate şi plăcerea jocului verbal: „Ce crezi că fac? / cumpăr rochii / azi am cumpărat / o rochie verde şifonată /.../ mi-am cumpărat şi / o salopetă / în care nu pot intra / verde şi strâmtă / dar frumoasă / şi un sari gri / frumos /.../ Ce credeţi că fac? / fierb paste din făină de orez / chinezesc“.

Vis-travaliu, „scenariul“ se încheie cu „Final“ care coboară cortina: „prea teatral / înseamnă fals / fals înseamnă prea teatral / prea înseamnă mult, întrece / normalul /.../ lumina aceea interioară / care-i face pe oameni / frumoşi şi fericiţi / aplauze.“ „Pagină“ încheie fermecătoarea poveste de dragoste în mod dramatic: „A plecat ea, va pleca şi el. / De atunci au început, poate, să moară, / ca un plânset. Amândoi. /.../ Dimineaţa nu mai era nimeni pe vapor. / În / jur zburau pescăruşi căutând parcă ceva. / O barcă şi un pescar. Linişte“.