|
Poeme
de Petre Got
Vinietă
Doamne, simt tot mai mult
Că te ascunzi de mine
Sau devin orb
Când Tu eşti prea aproape?
Nimic nu se încheagă, parcă,
În zbaterea-mi târzie,
Rămân în faţa Ta
Cum un fluture
Pe pragul înserării.
Drumul
Îmi daţi pâine de cenuşă
Şi apă neagră îmi daţi,
Aerul este de iască,
Îmi ascundeţi steaua vie.
Numai sufletul şi visul,
Doar cuvântul
Mi-au rămas,
Geometria netrucată
Nu puteţi s-o biruiţi.
Îmi duc înainte crucea,
Fiecare pas suspină,
Lacrima devine rază
Şi drumul îl simt soldat.
Fragment de vis
Pe cerul părinţilor
Trei curcubee
Se jucau ca nişte copii,
Uimirea mea, bucuria
Respirau culorile vii.
Mă vindecau, întineream,
Altoi în primăvară,
Doream să nu se mai termine mirajul,
Să nu mai simt
Cum clipele zboară.
Nu mă încercau răni,
Nu mai pulsa
Negrul ritm
În diabolicul azi
Nu mă grăbeam
Să revin.
Şi totuşi...
Tu vrei să trecem prin interjecţiile limuzinelor
Cum albinele prin gene albe de tei,
Să atingem faţa caldarâmului
Cu paşi de felină
Desăvârşiţi în Ţara bătrânului Will.
Numai întinsele grădini pricep,
Ne înfiază tăcut,
Ne confundă uneori vocile
Cu puii de raţă sălbatică
Ai lacurilor de cleştar.
Şi totuşi cu cât umblăm
Prin lume mai mult,
Îmi este tot mai dor de tine,
Îmi pare că doar azi ne-am cunoscut.
Hiat
Nu trebuie să şopteşti
Niciun cuvânt, nicio silabă,
În numele tău vorbesc trandafirii,
Roua întrupată şi
O privighetoare auzită prin vis.
Nu-i nevoie să arunci
Nicio privire în preajmă,
Un pui de luceafăr deduce
Dorinţele tale.
Presimt, vai, mirajul
Cum se destramă,
Mă rog zorilor să zăbovească,
De ziua de mâine începe să-mi fie
Tot mai teamă.
Ecou
Dansai alături de mine
Ca o flacără în munţi,
Lumina zăpezii
Şi se prelingea pe chip.
Când ai plecat?
Unde te-ai dus?
Îţi aud glasul de pasăre
Trezită din vis,
Îţi mai văd chipul
De floare de colţ.
Ca o ploaie
Ne vor însoţi cerbi selenari
Pe plai molcom şi verde,
Izvorul îşi va reaminti
Paşii noştri dintâi.
Vom întineri odată cu gândul,
Nunta noastră din florar
Florar va rămâne,
Primăvară neînvinsă de viscol.
Atâtea drumuri am împletit
Într-un singur drum sângerând,
Pe el vor merge visători
Cei care vin în urmă
Ca o ploaie de vară.
Fără glas
Îţi voi bate în geam
Cu inima, numai tu mă vezi auzi,
Vei deschide fără să scoţi
Vreo silabă
Va fi un noiembrie
Frânt de vârtejuri.
Ca o mască de ceară
Îmi vor fi faţa şi mâinile,
Nu-ţi voi reproşa
Decât crinul
Smuls din colţul privirii
Şi inelul
În care nu mai încap amintiri.
Unde să mă duc?
Nu am ţel, nu am val.
Copiii noştri nenăscuţi ne strigă
Cum stelele nopţii
Fără glas, fără glas.
Pe umărul dealului
Pe umărul dealului
Teii răspund
Orelor treze
Învaţă de zor
Să schieze.
Sufletul meu
Devine prunc.
Revenirea curcubeului
Ai revenit ca un vis
De mulţi ani nemaivisat,
Dor ivit undeva la răspântii,
Ai sosit cum vindecarea-surpriză.
Sorbeai viaţă din râu,
Aveai ceva din spiritul nordului.
Privindu-ţi chipul
Simţeam că sufletul meu
Redevine copil,
Te rugam să nu pleci,
Te rugam să cânţi.
|
|
|