– Nu sunt sigur că s-a putut vorbi vreodată de o maturitate a umanităţii. Homo sapiens e homo ludens, copilăros, jucăuş, abia strunit, teribilist, plin de neajunsuri şi când pare cel mai adecvat, sărind calul prea uşor, chiar şi, ba mai ales atunci când se amăgeşte că a trecut prin iluminism, s-a emancipat, s-a sofisticat şi a început să stăpânească şi natura, şi cultura, şi ordinea mondială. În fapt, când nu e bătrânicios şi laş e, adesea, în elanul său juvenil, ca Icar. Se apropie trufaş de soare, se trezeşte cu aripile arse şi topite, prăbuşindu-se într-un hău parcă mai înspăimântător decât toate picajele precedente. Tragică e mai ales imaturitatea şi inadecvarea înţelepţilor din generaţia lui Dedal. Care, dacă îşi fac datoria, ca artişti sau gânditori, riscă să aterizeze cu tot cu copiii lor după gratiile tiranilor terorişti de felul Minotaurului. Iar când reuşesc să evadeze din puşcăria-labirint a dictatorului, pe care tot ei au construit-o în frivolitatea lor, se trezesc că n-au ştiut să le explice bine viaţa copiilor lor. Fiii lor cad, în consecinţă, de la înălţimi ameţitoare şi sunt răpuşi nu doar de propriul elan, ci şi de neştiinţa de care le sunt vinovaţi părinţii. Când nu-şi fac datoria, adulţii îşi înţeleg rău natura umană şi mereu posibila cădere a omului în barbarie. Atunci se dezechilibrează şi îl tratează pe tiranul şantajist şi torţionar împăciuitor şi laş, răsfăţându-l cu onoruri şi cu impunitate. Îi stimulează astfel propensiunea spre minciună, hoţie, teroare, război şi crimă în masă. Până apar Tezeu şi Ariadna şi îi salvează pe ceilalţi de monstru. Dar şi Tezeu e uituc.

– Fenomenele care s-au întâmplat în ultimul timp – gestionarea slabă a pandemiei, derapajele economice, conflictele în care forţa brută are câştig de cauză etc. – sunt în măsură să susţină ideea că, dincolo de cultură, de acumulări intelectuale, rezistă în firea omului un filon barbar şi o forţă brută care, deşi latente, se activează imediat?

– Categoric. Acest filon pare a fi substanţa lui eternă. Omul îşi construieşte civilizaţia (de pildă, cea edificată graţie Bibliei şi filosofilor greci) ca să şi strunească impulsurile barbare, sălbatice şi bestiale. Se vede însă că n-o poate face decât foarte precar. Pentru că răspunderea şi libertatea (negativă, spre a vorbi ca Isaiah Berlin) sunt greu de dus, plictisesc, frustrează şi se lovesc de iluziile, entuziasmele şi capcanele intenţiilor bune, neapărat progresiste. Cu ele e pavat drumul spre iad, cel doldora de libertăţi pozitive, deci de temeiuri de salvaţionisme, de utopii şi de iresponsabile ideologii totalitare, mai toate croite să pună la lucru forţa brută, masa şi acest filon barbar.

– Au renunţat vreodată oamenii la visele imperiale?

– Ne trebuie etica lui Dumnezeu ca să nu fim victimele naturii noastre bestiale. Puterea e resimţită de prea mulţi ca „sexy”. A cuceri e cuceritor. A stăpâni, a domina, a exploata, a împila excită, se confundă uşor cu sensul existenţei, mută prea multora minţile, adesea goale, din loc, obturează atracţia gândirii, înţelepciunii, spiritualităţii, care pot domoli şi potoli instinctele gregare, de dispreţ faţă de om şi de ură faţă de libertate, dezumanizează şi stimulează daimonul din om. Şi propensiunea lui spre grotă şi hoardă.

– Este important să practicăm libertatea într-un spaţiu al solidarităţii? Rămâne valabil principiul conform căruia libertatea unuia se opreşte acolo unde începe libertatea altuia?

– O contra-întrebare utilă ar fi: la ce e bună libertatea, dacă îi lipseşte componenta etică? Şi ce e etica fără lupta – prin forţa lucrurilor politică – pentru valori comune, pentru valori care să confere sens vieţilor noastre? Ce ne-am face, dacă n-am fi solidari când, în numele unor idoli străini, suntem provocaţi la război de contestatarii valorilor noastre, de exterminatorii unui şef totalitar? Ni s-ar lua libertatea, ne-am vedea înrobiţi cu toţii, ne-am vedea exterminată credinţa, naţiunea, civilizaţia. S-a întâmplat nu o dată. Cine a formulat principiul potrivit căruia libertatea unuia se opreşte acolo unde începe libertatea altuia? Li s-a atribuit, fals, citatul, ba lui Kant, ba Rosei Luxemburg. E dedus, probabil, din principiul „Declaraţiei” revoluţionarilor francezi asupra „drepturilor omului şi cetăţeanului”, potrivit căruia „libertatea constă din a putea face orice nu-i strică altuia”. Cred cu sfinţenie în acest principiu. De ce? Pentru că mi se pare a fi un condensat al poruncii biblice de temelie pentru evrei şi pentru creştini, care ne cere să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. L-a tradus în termeni etici înţeleptul evreu Hillel, la cumpăna celor două ere: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Dacă ne-am ghida toţi după acest principiu, ar fi pace. Am fi demni de venirea lui Mesia. Ba poate că nici n-ar mai fi nevoie de venirea lui. S-ar instala automat şi pe vecie împărăţia lui Dumnezeu.

– Putem spune că prin digitalizare (excesivă, după părerea unora) asistăm la o dematerializare a realului, care poate avea drept consecinţe lipsa nuanţelor, a subtilităţii şi o tendinţă de a tranşa situaţiile într-o manieră mai degrabă maniheistă? Ce riscuri – pe termen scurt şi lung – ar putea fi?

– Am considerat mereu digitalizarea ca o sabie cu două tăişuri. Depinde întotdeauna de cum o folosim. Dar aşa au fost toate marile realizări, invenţii şi descoperiri omeneşti. În sine ar putea să nu însemne foarte mare lucru. Ce facem din ele, cu ele, prin ele contează. Omul şi omenia lui contează. Şi accesul său la lumină. Care e şi acces la informaţie. Şi capacitatea de a o judeca just, cu discernământ. Cel din urmă le pare multora maniheist. La fel e defăimată adesea opţiunea pentru bine, sau pentru răul mai mic, în faţa răului cel mare. Pentru cea din urmă chiar e nevoie de nuanţare. Dar cum să fie posibilă nuanţarea fără informaţie? Digitalizarea ne poate ajuta enorm pe drumul dobândirii ei. Dar ne şi poate rătăci. Sau îngropa. De pildă, în decuplarea de real, în viciu, perversiuni, hidoşenii.

– Social-media – acest mare malaxor emoţional. Ce a ajuns să reprezinte în acest moment? Care este impactul antropologic al acestui stimul? Cum ne modifică, ne resetează?

– Nu sunt sigur că a trecut destul timp de viaţă în reţelele sociale ca să putem da un verdict definitiv. Din nou, depinde, cred, şi de noi, şi de reţele. S-au durat case de piatră, prin ele. S-au născut copii. S-au scuturat juguri, s-au cucerit Bastilii. Dar întrezărim şi ce nenorociri uriaşe, ce potenţial totalitar ascund. Sunt scurtături şi, prin urmare, catalizează emoţii. Sunt un accelerator, intensificator şi transportator în special al celor necesare supravieţuirii, ca frica, furia şi ura, al căror exces mult rău poate face. Am văzut reţelele sociale utilizate cu impact teribil în războaie hibride, în ample operaţiuni de mistificare şi dezinformare. Ori în Maskirovka, în agitprop monstruos, prin „boţi” şi „troli”.

Am văzut cenzura tot mai draconică pe care o practică şi ele, şi clasa politică, şi concernele care câştigă bani din ele. Suntem martorii edificării controlului total, prin ele. În China, bunăoară. Am observat maniera în care revoluţia culturală maoistă de tip „woke” din anglosferă şi de dincolo de ea ţintuieşte oameni la stâlpul infamiei, pedepsindu-i pe viaţă pentru exprimare liberă şi pentru presupuse „delicte” de opinie în reţele. Ne-a îngrozit modul crunt şi nemilos în care distrug cariere şi destine, pentru un simplu „like”. Sau „share”. Sub ochii noştri compromit educaţia copiilor, deformaţi grav de ele. În fine, le-am descoperit, şocaţi, capabile să organizeze gloate pentru vânători de vrăjitoare nu mult mai puţin sinistre decât cele medievale din piaţa execuţiei publice.

– Există o reţetă în a lupta cu propaganda şi fake news-ul? Dincolo de cultură şi bun simţ, care este criteriul necesar pentru a putea discerne adevărul?

– În reţete n-am încredere, oricât ar fi de prestigioasă invitaţia de a le prelua. Oricât ar fi de bună, una e când pe baza reţetei fabrică tortul întreprinderea, cu totul altceva când o transpune din memorie, cu dragoste, bunica. Fake news e un ingredient al propagandei. Agitpropul e narativul mincinos al inşilor cu inimă de piatră menit să prostească lumea, convingând-o să confunde adevărul cu eroarea şi cu falsul, să adere la un salvaţionism sau altul, la o ideologie totalitară sau alta şi să creadă că ar fi, totuşi, de partea bună a istoriei. Nu ştiu să existe ceva dincolo de cultură şi de bun simţ, în afară de iubirea şi frica de Dumnezeu, care să ne apere de această infernală cădere în păcatul judecăţii eronate, nedrepte, confuze, etic injuste. În El, în judecata clară şi probă, în cultură, în loialitatea faţă de tradiţiile care şi-au dovedit utilitatea în istoria civilizaţiei, în cuvântul adevărat al celor vechi înscris în memoria noastră individuală şi colectivă şi în bunul simţ promovat de o societate care-l preţuieşte şi îl şi promovează trebuie să ne încredem să ne livreze ştiinţa (neidolatrizată), experienţa şi criteriile necesare să distingem adevărul, fie el şi neplăcut, de minciuna oricât de atrăgătoare, oricât de abil ticluită. Există o dimensiune etică a cunoaşterii, apud Simone Weil. Dacă ţinem cont de ea, nu vom cădea, să zicem, în ispita de a ne denunţa părinţii în numele revoluţiei, cum cereau iacobinii şi bolşevicii, sau de a ne tortura limba şi de a o sili să vorbească în newspeak. Deci vom fi alertaţi, când îi vom fi expuşi, căci îi vom simţi imediat pe demagogi. Deci nu vom putea greşi prea mult.

– Când ştim, cum ştim că ideologia devine un pericol?

– Când trece graniţele şi le şterge. Când încearcă să explice totul şi ceva mai mult decât atât. Când din politică devine religie şi invers. Când instrumentalizează ştiinţa, prefăcând-o în idol. Şi când încearcă să-i dea religiei aparenţa ştiinţei. Când refuză să ţină cont de realitate, încercând, cu satârul, să potrivească adevărul în patul lui Procust. Când sfidează bunul simţ, experienţa şi cuvântul profetic, propunându-ne închinatul la zei noi. Când declară altă rasă, clasă, cultură, religie sau civilizaţie intolerabile în ordinea coexistenţei, nu doar incompatibile cu propriul crez. Când decretează că prezentul ar fi insuportabil. Când propune sacrificarea libertăţii individuale pe altarul unui bine colectiv divorţat de tradiţii străvechi şi incompatibil cu autonomia individului. Pasul următor e salvaţionismul, distrugerea prezentului şi a lumii, în numele unui viitor şi al unui ideal utopic.

– Care este (sau care ar trebui să fie) rolul intelectualului în această situaţie? Tăcerea intelectualilor – aşa cum afirma Camus – este de incriminat?

– Intelectualul joacă, am văzut bine în ultimele două-trei veacuri, un rol cheie în toate marile nenorociri totalitare şi în toate marile salvări. Rolul său? Să nu trădeze, vorba lui Julien Benda. Să nu adere activ, cu forţa verbului său, din frustrare, din vanitate nesatisfăcută, din ranchiuna ratării, la promovarea marilor şi sângeroaselor mişcări de mase, ci să ajute la frânarea şi dizolvarea lor. Să alarmeze lumea când, vorba lui Eugen Ionescu, ea se rinocerizează. Să scrie jurnale când nu mai poate opri rinocerizarea, ca Mihail Sebastian şi Viktor Klemperer. Să-şi facă mea culpa, ca Arthur Koestler, să-şi strige durerea, când nu mai poate alarma pe nimeni, pentru că umanitatea s-a prăbuşit, ca Primo Levi şi Jean Améry. Să dea un sens vieţii, ca Viktor Frankl. Să explice pe cât posibil ce s-a întâmplat, ca Hannah Arendt sau Eric Hoffer. Să diagnosticheze şi să prezică, pe cât posibil, ce e şi ce va fi, ca Franz Kafka, Aldous Huxley, George Orwell. Să nu tacă, aşa cum n-a tăcut Vlad Georgescu atunci când, pus să opteze, a ales să permită lectura la microfon a cărţii demascatoare de comunism şi ceauşism a lui Pacepa, ştiind că ar putea plăti cu viaţa pentru temeritatea sa. Aşa cum au plătit cu viaţa Noel Bernard şi atâţia alţii. Netăcerea lor, a unui Barbu Ursu, a unui Radu Filipescu, a unei Doina Cornea le-au dat românilor şansa accesului la adevăr. Netăcerea lui Soljeniţîn, Brodski, Amalrik, Siniavski, Bukovski au salvat onoarea Rusiei. A lui Havel şi Jan Patocka, pe a cehilor. Da, a tăcea e a fi complice. Are dreptate Camus. Pentru un intelectual e incriminant. A ridica glasul, când trebuie, trezeşte conştiinţe. Cea din urmă îi îndeamnă pe oameni să treacă la fapte izbăvitoare. E, prin urmare, cheia salvării.

– Un termen pe care tot îl auzim vehiculat în discursul public: omenirea. Omenirea care, iată, are anumite nevoi: de adevăr, de bine, de empatie, de bunătate etc. Cine stabileşte aceste calibrări, aceste standarde, cine ştie de ce are nevoie omenirea?

– Teoretic, ar trebui să ştie antropologii, filosofii, teologii. În fapt, am impresia că toate aceste criterii sunt înglobate, haotic ce-i drept, în literatura universală. Cred că ajută s-o citim cu atenţie, să-i studiem măcar canonul (refuzând să-i lăsăm pe extremişti să-l anatemizeze din raţiuni ideologice) şi să-i recitim pe marii civilizatori, ca Moise, pe marii filosofi ai Greciei, ca şi pe autorii tezaurului de mituri şi filosofii orientale. În esenţă, nutresc însă mari suspiciuni când aud cuvinte mari, ca omenirea. Prea adesea ne ascundem dispreţul faţă de om, de libertatea, demnitatea şi integritatea individului, sau faţă de independenţa şi suveranitatea naţiunilor îndărătul unor generalizări potenţial sforăitoare, ca „omenirea”. Chiar aşa: cine-i stabileşte omenirii nevoile, în ce scop, pe ce bază şi în slujba căror interese? A o iubi înseamnă a-i iubi pe oamenii concreţi ajutându-i să trăiască, să-şi dobândească în viaţă un sens care să ducă la eliberarea şi împlinirea lor, nu la împilarea şi nenorocirea altora. Mai are omenirea nevoie de eroi, de modele? Şi cine i le va propune? De unde şi le va lua?

Nu are destui, vai, uitaţi? Nu e forţată omenirea în permanenţă (de ea însăşi, de caracterul precar şi totuşi atât de minunat de puternic al omului) să creeze alţii, de pildă, în războaie, sau în rezistenţa la represiune, în lupta pentru libertate, în lupta pentru supravieţuire? Dacă aceşti eroi sunt personalităţile care chiar contribuie la a ne învăţa ce e libertatea şi că e extrem de preţioasă, ca proorocii, dacă ne ajută la recuperarea libertăţii noastre pierdute, ca un Spartacus, ca un El Cid, ca un Wilhelm Tell, Churchill, sau Reagan, iar mai nou un Zelenski, da, e mare nevoie de eroi şi de modele care să îndrepte ceva din „lemnul strâmb al omenirii”.

– Progresismul contemporan – devine un adversar de luat în calcul? Este apariţia sa şi o consecinţă a desacralizării treptate a societăţii?

– Progresismul e poate problema noastră cheie. Pentru că ne minte frumos şi ne împinge pe nesimţite spre hău. Ne minte legându-se de sublimul sens al termenului de progres. E minunat să progresăm spre lumină. Spre bine. Spre libertate, adevăr, dreptate şi pace. Dar când progresul devine scop în sine şi idol, când nu progresăm către un sens clar, ci umplem cu el vidul nostru lăuntric, transformându-l în conţinut ideologic şi în zeu, ne îndreptăm către prăpastie. Pe drumul spre ea, intelectualii care o intuiesc din timp se alarmează. Ei încep să ţipe, să alerteze comunitatea. Oamenii se sperie. Inşii cei mai gregari din societate şi intelectualii rataţi, frustraţi şi laşi, pe care-i cumpără şi-i recrutează tiranii, se prevalează de această frică şi pun de o nouă mişcare de mase, de o nouă demonizare a prezentului în numele progresului către un viitor utopic, de un nou salvaţionism, de o nouă ideologie totalitară, neapărat progresistă. Reîncepe, invariabil, circul, la al cărui capăt clovnii nu mai râd, ci plâng, iar în arenă şi tribune curge-n valuri sângele. Nu ne vom face bine cât timp nu învăţăm să distingem între progres şi progresism şi nu-i punem acestuia zgardă, iar progresului îi contrapunem memoria, ştiinţa de a rămâne legaţi de trecutul nostru sacru, de sursele vii ale tradiţiilor noastre. Deci, da, progresismul este un adversar redutabil, pentru că e parte a ADN-ului civilizaţiei noastre şi, ca demon, e întotdeauna cu atât mai puternic, cu cât progresează mai feroce desacralizarea. Un exerciţiu util ar fi şpagatul, care să ne lege de trecut şi viitor fără să ne imobilizeze, fără să ne încremenească în prezent.

– Cum mai definim empatia într-o lume dominată de interese economice?

– Ca facultatea de a ne păstra omenia. Ca mortarul vieţii sociale. Ca lipiciul care ne transformă din mai mulţi într-un suflet şi ca fratele bun al sentimentului ce ne preface dintr-un trup în mulţi copii. Ca putinţa de a înţelege povestea celuilalt cu tot ce-l mişcă în profunzime, astfel încât să ne putem înţelege şi pe noi, cu aspiraţiile, cu anxietăţile, cu ambiţiile, cu perversiunile şi complicaţiile noastre. E nevoie de pâine, e adevărat, ca libertatea să poată fi cucerită, iar empatia să nu moară, Dar cum am putea vreodată să ne ajutăm văduvele, orfanii, străinii ce se refugiază de orori genocidare la noi, dacă am fi văduviţi de empatie, într-o lume în care vicisitudinile prin care trec cei mai slabi se datorează egoismului marilor mafioţi, corupţi, cleptocraţi şi criminali, intereselor şi lăcomiei lor? Cum putem să deosebim, fără ea, narativul adevărat de cel fals? Cum să ne construim şi să ne apărăm societatea? Cum să ne reconstruim pe noi, mai bine decât ne-a clădit Creatorul nostru, cioplindu-ne în „lemnul nostru strâmb”, ca să-i parafrazăm pe Kant şi pe Isaiah Berlin, spre a ne lăsa loc să ne ridicăm şi să ne binemerităm contactul cu El?

– Mai mizăm pe dialog ca soluţie ultimă? Sau timpul dialogului a trecut? Asistăm la multă violenţă...

– Cât timp va fi omul om, timpul dialogului nu va trece. N-a apărut el din dorinţa lui Dumnezeu de a avea cu cine vorbi, una pe care îngerii, în perfecţiunea lor, nu i-o pot satisface? Nu ne-a învăţat Buber ce e principiul dialogic? Rosenzweig cât de important(ă) eşti „tu”? Levinas, cât de iramplasabil e dialogul, că e însăşi esenţa fenomenului social? De ce învaţă copiii evrei Talmudul în doi? N-am apărut oare din vorbele de amor pe care ni le şoptim dimineaţa? La focul de tabără? Din priviri care se înlănţuie într-un tu inubliabil?

Violenţa poate fi ultima treaptă a negării omului ca fiinţă socială. Poate fi treapta de jos a scării spre infern care începe cu iluzia despre noi şi alţii, cu idolatria, cu lipsa de respect faţă de celălalt, cu indiferenţa faţă de om şi faţă de sacru şi etic, cu minciuna, infamia, aservirea faţă de materialismul egocentric şi faţă de egoismul cras.

Există însă, şi pacifiştii nu ţin seama îndeajuns de acest fapt, şi violenţa bună. E cea a războiului drept. E cea care, în faţa zelului fanatic debordând în vărsare de sânge, în reacţie la obsesia monomană a tiranului represiv şi crud care torturează şi omoară, a forţei piromane, a cleptomaniei cleptocrate dezlănţuite violent, criminal şi totalitar, restaurează manu militari putinţa dialogului, resetează cadrul în care dialogul să fie cu putinţă.