Robert Şerban în dialog cu Petre Stoica

Din 1995, Petre Stoica (n. 15 februarie 1931, Peciu Nou, Timiş - d. 21 martie 2009, Jimbolia, Timiş) s-a stabilit la Jimbolia, părăsind Bucureştiul. Pentru Banat a fost un mare noroc, fiindcă poetul s-a dovedit un extraordinar ferment cultural, care a organizat sute de expoziţii cu diverse tematici culturale, lansări de cărţi, întâlniri literare, lecturi publice etc. A fondat, cu sprijinul autorităţilor din Jimbolia, Muzeul Presei „Sever Bocu”, singura instituţie de acest fel din Estul Europei, care are ca bază chiar colecţia de ziare şi reviste donată de scriitor. Casa memorială „Petre Stoica” pune la dispoziţia vizitatorilor o mare bibliotecă strânsă de poet de-a lungul vieţii, în care există numeroase ediţii princeps, cărţi cu autograf de la autori, manuscrise ale unor scriitori importanţi, fotografii, documente literare. Fiindcă era apropiat de poeţii tineri, am avut şansa să-i fiu în preajmă şi să îi iau câteva interviuri, atât pentru presa scrisă, cât şi pentru televiziune. Iată, în cele ce urmează, un fragment al primului dintre ele, realizat în 1999.

Robert Şerban: – Când aţi scris prima dată o poezie? De unde vă venea apetitul pentru lectură, pentru literatură?

Petre Stoica: – În clasa a III-a primară am scris o poezie eminesciană. Îmi amintesc un catren din ea: „Timpul trece cu grăbire,/ Zilele se isprăvesc,/ Eu mai scriu o poezie,/ Căci nu ştiu cât mai trăiesc”. Îţi dai seama ce pesimist puteam să fiu la 10 ani! Descoperirea mea pentru universul frumosului a avut loc în clasa a II-a, sub pomul de Crăciun. Moş Crăciun, tata mai precis, a pus acolo o carte foarte scumpă, Munţii României, de Bădăuţă, tipărită de O.N.T., legată în pânză de in, pe hârtie cretată, plus o carte de basme. Şi a mai pus nişte jucării, la care am renunţat în clipa în care am luat cartea; toată noaptea nu am dormit. Tata, văzându-mă acaparat de acel dar, şi-a dat seama că lectura este o modalitate de a mă smulge din rele. Pentru că nu-mi plăcea să mă duc la şcoală, mergeam pe câmpuri, făceam tot felul de prostioare… Şi a început să mă alimenteze cu cărţi. În clasa a V-a aveam un perete plin de cărţi, iar în clasa I-a de liceu aveam deja o bibliotecă. Sigur, lecturile mele erau eclectice. Citeam şi Ilarie Voronca, dar citeam şi pomenitul Bolintineanu. Mi se spunea Poetul, iar paralel mi se spunea şi Jurnalistul, pentru că citeam foarte multă presă. În România, după 23 august 1944, a fost un bum democratic care a durat cam un an, perioadă în care au apărut o mulţime de ziare. Cumpăram toată presa română, de la Luptătorul bănăţean şi Scânteia până la Dreptatea. Trebuie spus că la un moment dat nu veneau în Timişoara decât cinci exemplare din Dreptatea, lumea le smulgea, treceau din mână în mână. Ei, eu aveam un număr pus de o parte de către vânzătorul de ziare din colţ, care nu mai pomenise, de când era el, ca un copil să cumpere şi să citească atâta presă.

– Asta nu făcea parte din arsenalul bravadelor copilăreşti?

– Nu, chiar eram fermecat de ziare şi visam atunci să ajung ziarist.

– Toate aceste preocupări nu vă tăiaseră contactele cu lumea copilăriei? Totuşi, aveaţi 12-13 ani…

– Am dus o existenţă, într-un fel, paradoxală. Pe de o parte eram un dezmăţat, şi, pe de altă parte, eram un ins fascinat de lectură. Bunăoară, o noapte jucam poker, o altă noapte citeam până dimineaţa. Bineînţeles că ajungeam la şcoală cu ochii umflaţi şi cădeam cu capul pe bancă. Lucrurile au început să se decanteze cu timpul. Asta s-a întâmplat prin ‘46. Începusem să mă maturizez. Am descoperit o anumită literatură pe care m-am axat, aşa-zisa literatură umanitaristă. Mă opream asupra laturii omeneşti, asupra mizeriei umane… Îmi plăceau Panai Istrati, Romain Rolland, E. Relgis… Aceşti autori au avut un rol benefic asupra mea. După aceea am fost acaparat complet, şi am rămas până astăzi subjugat, de literatura lui Sadoveanu. De la Sadoveanu am învăţat limba română. Pentru că trebuie să spun ceva: aici, în Banat, pe vremea aceea, se vorbea o românească foarte stâlcită. Chiar şi elevii de liceu făceau pluralul de la „casă”, „căşi”. Asta spune multe.

– Lucraţi… pe cont propriu? Nu aveaţi un, hai să forţez, îndrumător cultural?

– Nu m-a ghidat nimeni. Se făceau ore interesante de limba română, apăruse, în clasa a V-a, manualul lui Byk care îl introdusese pe Arghezi. Până atunci modernii nu aveau ce căuta în manuale. Deci, mai mult era vorba de instinct. Când am venit la Timişoara am locuit cu un prieten mai mare cu doi ani, elev la un liceul industrial, Ciolac. El era vărul lui Alexandru Jebeleanu, de la care aducea cărţi. În plus, acest Ciolac, care a ajuns o eminenţă în matematică, citea poezie modernă şi făceam concursuri, recunoşteam autorii după versuri. Locul unde m-am format, însă, a fost Biblioteca Comunală. Acolo l-am descoperit, într-a V-a, pe Barbu, dar nu am reuşit să ader la poezia lui. Nici azi nu pot să spun că sunt un barbist. Tot atunci l-am descoperit, într-un volum selectiv, alcătuit de Adrian Maniu, pe Bacovia. Şi am rămas înrobit. Citeam reviste literare şi cotidiene care pe vremea aceea aveau pagini bune de cultură.

– Nu aţi încercat să vă apropiaţi de lumea literară?

– Eram copil, nu prea aveam cum să mă apropii de puţinii scriitori care existau în Timişoara atunci. Bun, i-am cunoscut prin lecturi pe Petru Sfetca şi Ion Stoia-Udrea, care au adus un suflu nou în peisajul acela semănătorist-întârziat. Ştiam de existenţa lui Tata Oancea, care venea din sat în sat cu volumele sale, îl întâlneam prin trenuri, venea şi la tata care îi plătea pe o carte ce costa 40 de lei, 500 de lei. În ‘44 sau în ‘45, am dubii, s-a anunţat venirea la Timişoara a lui Victor Eftimiu, care urma să conferenţieze în numele „Crucii Roşii”, pentru beneficiile acelei organizaţii. Conferinţa a avut loc în sala cinematografului Thalia. Când am intrat în sală, doar un singur rând era ocupat. Era un frig groaznic. Tremuram ascultându-l pe Victor Eftimiu, care juca un teatru nemaipomenit. La un moment dat ajunge să povestească cum s-a întâlnit cu un personaj uluitor, formidabil, senzaţional. Şi iată-l, spune: şi în clipa aceea a apărut soţia lui, actriţa Agespina Macri, care a recitat din poezia soţului. Deci Eftimiu a fost primul scriitor adevărat pe care l-am cunoscut. De unde să ştiu că peste două decenii şi jumătate voi sta la masa maestrului, mă voi duce la el după articole, îi voi asculta basmele?

– Îmi daţi de înţeles că în adolescenţă principala preocupare a fost literatura. Totuşi, primele iubiri când au apărut?

– Am avut şansa, la 16 ani şi jumătate, să mă îndrăgostesc de o fiinţă cu totul şi cu totul ieşită din comun, Kate. Era cu un an mai tânără, avea 15 ani, dar era foarte cultivată. La vârsta ei îl citise pe Rilke, îţi dai seama? Era ordonată şi întotdeauna condiţiona întâlnirile de notele pe care le luam. Aşa că am devenit foarte sârguincios şi primeam note mari, eram printre fruntaşii clasei. Ei, mai minţeam eu, în loc de 7 îi spuneam că am luat 9… Întârziam de fiecare dată la şcoală la prima oră, pentru că amândoi făceam naveta cu trenul de la Giarmata la Timişoara, iar Kate dimineaţa mergea la biserica din Iozefin, unde eu o conduceam. Apropiaţii ei erau împotriva acestei relaţii, eram urmăriţi, aşa că am bătut toate coclaurile Timişoarei ca să ne ascundem. Erau ore de neuitat, stăteam pe un câmp, la marginea oraşului, mai precis Fratelia, unde creştea un fân până în dreptul inimii. Ne culcam acolo aproape dezbrăcaţi şi visam. Probabil sunt cele mai frumoase clipe pe care le-am trăit. După atâţia ani, o visez în fiecare săptămână… E ceva de neimaginat. Această fată mi-a urmărit destinul de scriitor, la debut mi-a trimis scrisori, dar neutre, căci se măritase. Acum trebuie să fie o bătrână, cu nepoţi.

– Când aţi debutat?

– În 1946, când eram la Giarmata. Am publicat în Sportul Popular Bănăţean un reportaj de la un meci de fotbal. Am mai trimis la Revista Literară nişte poezii. Răspunsul a fost să mai revin, ceva în genul ăsta. A, am mai trimis la Veselia o epigramă semnată Piramidon. Iar ăia au răspuns că după ce au citit au trebuit să ia un piramidon… Am avut chiar şi o tentativă de a scoate eu o revistă. O machetasem, o scrisesem de la cap la coadă, şi într-o zi m-am dus la tipografia unde apărea cotidianul Vestul şi am întrebat un tip care, după aceea am aflat, era Nicolae Ţirioi, cât m-ar costa să tipăresc revista. Mi-a spus o sumă astronomică şi am fugit.

– După absolvirea liceului aţi mers la facultate.

– Am dat examen la noua Facultate de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, care chiar în acel an îşi schimbase denumirea din Facultatea de Litere.

– De ce v-aţi dus tocmai la Bucureşti şi nu aţi optat pentru Cluj, care era mai aproape?

– Bucureştiul a fost pentru mine ca un magnet. De mic visam să ajung acolo, să cuceresc lumea, să urmez cursurile unei universităţi în care au predat mari dascăli ai culturii româneşti… Numai ideea că pot sta într-o sală în care a conferenţiat Titu Maiorescu îmi provoca frisoane. Pe de altă parte, Cişmigiul şi Bellu erau miraje pentru mine. Cum am ajuns în Bucureşti, într-o duminică dimineaţa, am lăsat bagajul la o adresă şi m-am dus în Cişmigiu, iar apoi la Bellu. Am stat lângă teiul lui Eminescu ore în şir. Să revin la facultate. Era în ‘50. Am dat examen la Literatura română. Şi aici s-a întâmplat un lucru ciudat, pentru că înainte de începerea cursurilor m-am pomenit chemat la decanat, de decanul pe care îl poreclisem Akaki Akakievici, o nulitate care, până la urmă, a fost dată afară. Mi-a spus: uite, dumneata trebuie să faci germana pentru că nu avem studenţi la germană. Pe atunci, tinerii nemţi din România nu prea aveau acces la facultate. Eu am protestat vehement, i-am spus că germana e o limbă foarte grea. Nu contează, mi-a replicat, eu am fost profesor de franceză şi nu ştiu o boabă. Ei, asta m-a convins. Şi a fost bine, pentru că la secţiile de limbi străine corpul profesoral rămăsese, cu puţine excepţii, intact. Schimbări majore avuseseră loc, în schimb, la catedrele de limba şi literatura română. Însă nu am făcut germană aşa cum s-ar fi cuvenit. Facultatea mea a fost, de fapt, biblioteca. Fie a universităţii, fie a academiei. Atunci s-a întâmplat un miracol. Prin anul III, când a apărut Dimitrie Stelaru în lumea noastră şi când locuiam pe Armenească 17 A, am întemeiat un fel de templu al culturii.

– Cine erau templierii?

– Erau Modest Morariu, cel mai bun prieten al vieţii mele, un student la română bine dotat intelectual, Mişu Oprescu, şi eu. Am închiriat acea cameră la demisol în clădirea Julietta. Aici am întemeiat o locuinţă foarte ciudată. Cu o bibliotecă aranjată într-un anumit fel, cu cromolitografii, cu oseminte… La intrare aveam un schelet, o funie şi un săpun, şi pofteam vizitatorii la un gest suprem, pe pereţi puneam tot felul de lozinci nihiliste, făceam elogiul lenei ş.a.m.d. Am botezat camera – eu am fost naş –Montparnasse, ultimul templu al culturii româneşti. Camera aceea a fost ca un magnet: toate fetele frumoase au trecut pe acolo. Aveau loc lecturi senzaţionale din te miri care autori. Se trecea de la un modern, la un antic…. De fapt astea erau singurele noastre preocupări: lectura şi dezbaterile. Şi, într-o împrejurare mai specială, a căzut în mijlocul nostru Stelaru. Era în mare vogă, foarte mare. Îl citisem, adusesem cărţile lui de la Timişoara la Bucureşti. La un moment dat, mi-a spus: tu nu vei avea niciodată curajul să te sinucizi, ca Trakl. Domne, mi-a sunat foarte ciudat acel nume, era un nume plin, de care nu auzisem. Apoi, mi-a căzut în mână antologia lui Mircea Străinu, unde erau nişte poezii de Trakl. Dar am trecut de faza asta şi, după ce mi-au fost deportaţi părinţii în Bărăgan, eu nu mai aveam unde mă duce în vacanţe. Mă duceam la câte o rudă care mă întreţinea o săptămână-două. Aşa am ajuns la Liebling, unde aveam un văr. El şi soţia au fost amabili, mi-au cumpărat haine, că nu aveam decât un short, m-au îngrijit, dar îmi lipseau cărţile. În cele din urmă am aflat că peste drum stă domnul Erk, fost negustor, care are o bibliotecă interesantă şi un fiu poet, ce trăieşte în Germania. M-am dus la acel negustor, m-am uitat în biblioteca sa şi am încremenit: avea Trakl. Volumul acela îl am şi astăzi, mi l-a dat cu dedicaţie. Luam cartea şi mă duceam în cimitir, era un cimitir foarte frumos, cum sunt cimitirele nemţilor, şi mă aşezam pe pietre, la soare. Cartea era în germană, aveam noţiuni, evident, dar nu puteam dezlega versurile. Aşa că am pus mâna pe dicţionar şi burta pe carte. În anul IV am început să fac primele traduceri, munceam foarte mult. Trakl m-a obligat să învăţ germana. Însă călătoriile mi-au şlefuit limba, am avut această şansă de a vizita de mai multe ori Germania. Să fac o paranteză. Anul acesta am fost la Versoix cu câţiva scriitori români. Am fost prezentaţi regelui: Majestate, sunt aici scriitori care cunosc mai multe limbi. Doamna cunoaşte romanşa, domnul italiana, domnul engleza şi domnul germana. Şi regele a spus: vai, ce limbă imposibilă e germana! Şi a spus-o un Hohenzollern…

– Mulţi ani aţi lucrat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Cum aţi ajuns acolo?

– În anul IV de facultate începuse un mic dezgheţ. Crohmălniceanu ţinea un curs despre Rebreanu, evident sociologizant. Mai amintea de Camil Petrescu, ici-colo arunca un cuvânt despre Mateiu I. Caragiale. La un moment dat, la curs a apărut un tip ciudat. Era Paul Georgescu, care coborâse din sanctuarele Comitetului Central, unde era şef la propagandă, şi care a întrebat dacă a citit cineva Arghezi. Numele lui Arghezi era tabu şi exista teama de a spune da sau nu.

– Ştiaţi cine era Paul Georgescu?

– Nu, nu ştiam. Nimeni nu a răspuns. Dar vreo poezie socială a lui Arghezi, ştiţi?, ne-a întrebat el. Aveam o memorie destul de bună pe vremea aceea şi ştiam o duzină de poezii de Arghezi. Şi am recitat Caligula. După seminar, Paul Georgescu m-a tras deoparte şi mi-a spus că se pregăteşte apariţia unei reviste care va fi altfel, acuma se deschid noi perspective, s-au făcut greşeli etc., etc. Şi, mi-a spus Georgescu, te-aş ruga să lucrezi la această revistă, Gazeta literară, după ce termini facultatea. Eu, cu inconştienţă, curaj şi cu obrăznicie, dacă vrei, i-am spus: vă mulţumesc foarte mult, tovarăşe profesor, dar eu vreau să mă duc dascăl, să fac apostolat. Hai domne, mi-a replicat, ce umbli cu tâmpenii d-astea? Vii la pagina externă. Când primeşti repartizarea, te prezinţi la mine! Mi-a sosit repartizarea: la Lonea. Mă şi logodisem… Cum să mă duc la Lonea? M-am dus la Paul Georgescu şi i-am spus că vreau să lucrez într-o editură. Nu i-a displăcut şi m-a trimis la ESPLA, la secţia de proză.

– Şi din poet v-aţi transformat într-un lector profesionist de proză.

– Da. Acolo, la secţie, şef era Radu Lupan. Toţi redactorii s-au uitat cam chiorâş la mine. Trebuia să fii un expert în realismul socialist, or, eu cunoşteam doar cele cinci principii ale acelui realism – cu care am fost torturaţi tot timpul –, dar cum să le aplici? Nu aveam experienţă, evident, trebuiau făcute referate la cărţi… În schimb, era o lume interesantă. Erau Liviu Călin, Cornel Popescu, Alexandru Sever, Geo Şerban. Ei aveau experienţă. În plus, acolo veneau scriitori. Toţi veneau acolo. De la Iozefini, la Suto Andras, la Pintilie, era interesant, dar mă sufocam. Era o mlaştină în care mă scufundam. Atunci s-a petrecut o scenă care m-a îngrozit. A venit un grafician care a adus macheta copertei la o broşură din cadrul colecţiei Albina. Pe copertă era o combină, un lan şi un ţăran cu secera în mână.

– Care stătea de veghe în lanul de secară…

– Radu Lupan, care era un tip inteligent şi care era de veghe, îi spune: domne, nu e bună coperta din punct de vedere ideologic. Graficianul consternat a întrebat de ce. Păi, uită-te bine, domne, la ţăranul ăsta cu secera: în loc să se uite fericit la combină, pare mohorât. Trebuie să faci alta! Am simţit că se clatină pământul. Şi nu am mai venit la editură, dar m-am prezentat la Paul Georgescu…

– Chemat, de data asta…

– Nu, m-am dus de bunăvoie şi nesilit de nimeni. El mă patrona, pentru că a rămas cu acea amintire cu Arghezi. I-am spus că nu pot trăi în atmosfera de acolo. M-a întrebat dacă nu vreau să merg la „clasici”. Şi acolo era o aiureală, se tăia din cărţi, se masacrau texte. I-am spus nu. Dar unde vrei? La corectură. Vreau să-mi câştig pâinea şi-atât. Era director adjunct Balaci, care a zis: bine, să-l luăm de probă. Era în ‘54, toamna. Acolo am dat peste un şef care făcuse presă interbelică, Ionel Marinescu, şi care eşuase ca secretar de redacţie la Frontul Plugarilor. Cam ţăcănit el, dădea drumul la gură, dar toţi spuneau că e nebun. Lăsaţi-l domne, că e nebun! Obsesia lui era Boileau, pe care l-a şi tradus foarte bine în BPT. Această secţie de corectură, ce număra vreo 30 de angajaţi, era compusă dintr-o lume foarte ciudată: foşti gazetari, foste studente, frumoase, dar cu o biografie de neîngăduit, foşti funcţionari din aparatul propagandistic trimişi acolo datorită unor greşeli pe linie de partid. Eram coleg, printre alţii, cu Barbu Cioculescu… Era o muncă teribil de istovitoare. Ni se aduceau romane de Cezar Petrescu sau de Ion Marin Sadoveanu, falsificate de ei înşişi. Din alb făceau negru. Pe unele le am în arhiva mea. Dar erau momentele de pauză în care se povestea. Şi mai fascinante erau apariţiile scriitorilor. Acolo veneau să-şi ridice corecturile Mihai Gavril, Ion Călugăru, Peltz, Adrian Maniu, Victor Tulbure… A fost o mare şcoală pentru mine, deoarece atunci am luat cunoştinţă cu textele care se scriau, am cunoscut peisajul şi grădina zoologică literară. Plus, eram la curent cu tot ce mişca. Într-o zi s-a anunţat că vine Arghezi, care până atunci stătuse în „cuşcă”. După volumul Cântare omului a fost repus pe piedestal. L-a adus maşina editurii, a sosit şi s-a dus direct la Petru Dumitriu, sus. Când a coborât, noi, corectorii, l-am aşteptat. Toţi veneau după el, conducerea… Reţin şi azi întrebarea lui Liviu Călin: Maestre, ce părere aveţi despre A. Toma? A, dragă, un suflet alb, a fost răspunsul. Mai des venea Victor Eftimiu, şi atunci conducerea intra în panică, pentru că Eftimiu avea o gură spurcată. Eu l-am auzit când i-a spus lui Balaci: domnule, mă duc la Ambasada Franceză pentru că e singurul loc unde în România se mai poate bea o şampanie adevărată. Iar ăştia erau înnebuniţi. După patru ani, desfiinţându-se Cartea Rusă, s-a întemeiat Editura pentru Literatură Universală, şi şefii de atunci au hotărât să se debaraseze de leneşi, printre care eram cap de serie. Veneam obosit de la chefuri, se constituise grupul Nichita, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, cu care stăteam până dimineaţa. Chiar şi după patru cafele adormeam cu capul pe manuscris. Dar eram tutelat de tatăl lui Paul Cornea, care era şeful secţiei producţie. El a hotărât să-mi creeze mie un orar special, adică să vin la ora 15 şi să preiau aşa-zisele urgenţe. Asta până când s-a pensionat şi am fost mutat la Univers, unde, în scurt timp, şeful de acolo a decis să mă dea afară. În aceeaşi zi în care am fost dat afară de la editură, mi-a venit numirea la Secolul XX, ca redactor III. Numirea s-a datorat unei alte întâmplări. Eram corector la ESPLA şi, la un moment dat, mi-a căzut în mână un manuscris de Walt Whitman, manuscris care era redactat dezastruos. Am făcut ordine în acel manuscris, iar a doua sau a treia zi m-a chemat la el Mihnea Gheorghiu. Am crezut că o să mă ia de urechi că am intervenit în manuscris, dar el mi-a mulţumit şi m-a întrebat ce studii am. I-am răspuns, iar el a spus că este excelent, pentru că avea nevoie de un redactor la Secolul XX pe partea germană. Revista a apărut, Mihnea Gheorghiu m-a sunat şi mi-a zis: să ştii că nu te-am uitat, dar nu avem postul în schemă. În ianuarie 1964 postul s-a creat şi am fost chemat la Secolul XX.

– În 1957 debutaţi în volum. Aproape faceţi uitată publicarea acelei prime cărţi, Poeme. Care este explicaţia?

– Am avut mari neplăceri din pricina acestei cărţi. Cum am spus, eu am detestat profundissim realismul socialist. În 1956 a avut loc primul congres al scriitorilor români. Prietenul meu, Modest Morariu, lucra la revistele străine şi a avut acreditare la congres. El mi-a povestit de intervenţia lui A.E.B. Am cumpărat Gazeta literară şi am citit textul lui Baconsky. Sigur, astăzi nu mai pare ceva care să facă o gaură în cer, dar dacă nu ai trăit epoca aceea de derută, cu reperele pierdute, nu poţi să înţelegi momentul. Atunci a fost o adevărată euforie, parcă s-au rupt nişte zăgazuri. Tot în Gazeta literară am văzut o poezie apolitică de Florenţa Albu, un pastel de o tonalitate nouă. Atunci mi s-a făcut poftă de a scrie. Am luat şi Steaua, unde apărea o poezie care făcea apologia cotidianului. Am început să scriu, fără să mă pot debarasa de teroarea rimei. Mâna mi-a mers foarte repede şi, în câteva luni, m-am pomenit cu un dosar de poezii. Atunci i-am scris o scrisoare lui Baconsky, care era la Steaua. Simultan m-am dus la Tânărul scriitor, şeful secţiei poezie era Niculae Stoian, iar redactori erau Tomozei şi Florin Mugur. Mi-au publicat şase poezii, caz rarisim. Deci am debutat în octombrie ‘56 şi în Steaua, şi în Tânărul scriitor. În acel context fericit pentru mine, Romulus Vulpescu, şeful secţiei poezie de la ESPLA, m-a întrebat dacă nu am un volum de versuri. Am predat manuscrisul şi, în ’57, a apărut Poeme. Ion Roman, care conducea secţia de critică a Gazetei literare, a scris superb, „salutăm un nou talent…”. Ca să vină revoluţia din Ungaria şi reculul ideologic… Eu eram cel mai vulnerabil…

– Cine v-a atacat primul?

– Primul a fost, cred, Aurel Baranga. Asta m-a durut cel mai mult, că toţi vulpoii ăia care voiau să-şi recapete virginitatea ideologică dădeau în Petre Stoica. A mai fost Savin Bratu, care tot timpul mă tapa pe mine, om sărac, de ţigări. Şi care m-a „înjurat” în Scînteia. Apoi a venit la mine să-i dau o ţigară. Otravă îţi dau, nu ţigară, i-am spus. De fapt, dând în mine voiau să îl lovească pe Baconsky, care era redactor-şef la Steaua. Eu eram corespondentul revistei clujene la Bucureşti. Foarte atacat eram de Luceafărul, condus pe vremea aceea, în ‘68, de Mihu Dragomir şi Dan Deşliu. Asta pentru că Steaua era foarte duşmănită la Bucureşti. Nu regret debutul, dar nu a fost acel debut fericit de care au avut parte ceilalţi colegi din generaţia mea. Însă asta m-a obligat la o anumită îndârjire. Sigur că am avut şi momente de disperare, de sinucidere. Eram arătat cu degetul ca un lepros. Îmi era ruşine să mai ies în lumea scriitorilor. Eram prostul satului.

– În ‘64 aţi ieşit pentru prima dată din ţară, şi nu oriunde, ci în Austria. Vremurile în România nu erau deloc fericite. De ce nu aţi rămas în Austria?

– Doamne fereşte! Ce să fac acolo?

– Ştiaţi germana, puteaţi scrie, vă puteaţi realiza…

– Ca să scrii în limba germană este foarte greu. Uite Petru Dumitriu, bunăoară, care a studiat în Germania. După ce a rămas îşi scria cărţile în franceză sau în română. Nu el şi le-a tradus în germană, ci alţii au făcut-o…

– În nicio ieşire pe care aţi făcut-o în Occident nu v-aţi gândit să rămâneţi?

– Nu, pentru că mă consideram un scriitor român. Aveam cercul meu de prieteni fără de care nu puteam trăi.

– Femeile din viaţa dumneavoastră au…

– Prefer să nu discutăm despre acest capitol. Am amintit de prima mea iubire, care rămâne în continuare un ideal.

– Ce caută o femeie la un scriitor?

– La vârsta mea am ajuns la concluzia că o femeie în viaţa unui scriitor este o piedică. Indiferent de gradul ei de inteligenţă, de înţelegere… Te absoarbe. Chiar dacă are revendicări minime, să zicem, dintr-o dată te mută în altă albie. Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de liniştit, nu aş spune fericit, ca acum, când sunt singur. Numai singurătatea îţi este fidelă, numai ea rămâne netrădătoare. Toţi se miră că accept singurătatea. Cum Dumnezeu să nu o accept, când eu nu am dialog decât cu mine însumi sau cu şoricelul ăla de iederă care îmi intră din când în când în casă. Am cunoscut doamne care ştiau să gătească foarte bine, ştiau să calce rufele foarte bine, ştiau să poarte discuţii elevate. Şi totuşi, deveneau plictisitoare, la un moment dat. Pe mine femeile m-au inspirat, dar retro. Nu eram ca Nichita: hai să-ţi dedic o odă!

– Se povesteşte că aţi băut cisterne de alcool şi că aţi fumat un ecuator de ţigări. Cum de v-a rezistat atât de bine organismul la aceste „intemperii”?

– Prima ţigară am fumat-o la 6 ani. Iar prima mea pasiune, tot la 6 ani, a fost ţuica. Am făcut multe beţii în viaţa mea, dar niciodată nu am căzut în situaţii josnice. E adevărat, abuzul de alcool uzează şi te aruncă în mlaştină. Ştiam când apare pericolul. În primul rând căutam să-mi ocrotesc organismul, igienizându-l. După un chef îmi trebuia neapărat o mâncare caldă şi o baie bună. Sigur, dacă nu ai… oase, nici aceste ingrediente nu ajută. Şi eu am avut săptămâni în care mă hrăneam numai cu vodcă. Ce pot să-ţi spun? Că l-am văzut pe Arghezi, căruia la 80 de ani îi tremura mâna şi, totuşi, ţinea în ea un Chesterfield, o ţigară foarte tare.

– Sunt mai generoase muzele care se ridică din aburii alcoolului?

– Nu am crezut niciodată în stimulentul alcool. Sigur, făceam notaţii, ciorne, iar dimineaţa mă uitam: dacă era ceva bun păstram, dacă nu, nu. Nu am făcut niciodată parte din categoria celor care cereau un stimulent. Îmi plăcea, şi îmi place, să lucrez în condiţii foarte igienice. Într-o cameră curată, înconjurat de obiecte frumoase. Obiectele frumoase mă stimulau. N-am putut să lucrez în camere cu pereţi albi. La un moment dat vine golul acela, când simţi că nu mai poţi să scrii. Te uiţi pe perete, vezi o figură, o nuanţă de culoare a unui tablou, deschizi o carte…şi te simţi inspirat.

– În ce parte a zilei scrieţi?

– O viaţă întreagă am scris numai noaptea. Numai că de vreo 10 ani nu mă mai simt în plenitudinea forţelor noaptea. Scriu dimineaţa. Asta, probabil, de când am trecut la proză. Proza are legile ei. Ce e proza? O construcţie. Dacă nu ai calculat bine, se prăbuşeşte.

– Cum scriaţi?

– De cele mai multe ori poemul pica din cer. Îmi amintesc momentul ‘68, intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia, când ne petrecem nopţile la Casa Scriitorilor. Trăiam un pericol al invaziei, un pericol întreţinut şi de propagandă. Într-o seară, venind de la o întâlnire la Casă, am auzit comunicatul Agerpres la radio. Şi s-a declanşat ceva în mine. M-am aşezat la masă şi într-o săptămână am terminat O casetă cu şerpi. Totul a venit spontan. Ce este bizar: cronicarii care au scris despre carte vorbeau despre o poezie lucrată cu extremă migală. Într-adevăr, este cartea mea cea mai reuşită din punctul de vedere al versului bătut, cum se spune. O întâmplare poate declanşa poezia. Sigur, ca să te menţii în formă, vorba lui Nichita, trebuie şi să citeşti. Nu neapărat poezie.