1. Umberto Eco stă pe scaun, cu ţigaretul în colţul gurii, la un

târg de carte, la Frankfurt, de zici că e Dumnezeu - Dumnezeu o fi fumând

şi el din când în când câte un trabuc, când pune semnătura pe noi? - şi dă

autografe. Bliţurile nu-i tulbură literele şi nici lui nu-i pasă, aplecat din curiozitate

peste umărul său, chelia mea se oglindeşte perfect în chelia lui! Numai că el nu

este îndrăgostit, mă gândesc, în timp ce-l privesc cum scrie, dar femeia aceea

din faţa lui, care-i urmăreşte orice mişcare, pe care de altfel nici nu o face, ar putea

să ia cina cu el, mai degrabă, decât ar accepta coşul de flori pe care aş vrea să

i-l trimit. Asta nu e viaţă, ceva nu e în regulă, cu toată admiraţia ce cade pe bietul

profesor încremenit în pixul de plastic, cu care-şi zgârie numele apăsat, într-o

caligrafie confuză, de învăţat. Mă gândesc, mai apoi, cum ar pleca Dumnezeu

cu iubita mea acasă şi mi se pare nedrept ca el să-mi fi scris şi bucuria, şi moartea.

2. Nu ştiu în ce an să fi fost, eram o mogâldeaţă de om, pe care-l doborau

la pământ furnicile şi iarba mai înaltă decât un stat de om, când taurul, cu

botul mirosind a lapte, mi-a lins creştetul şi mi-a stricat cârlionţii pentru totdeauna;

bunica l-a alungat, dar el tot a venit la mine, într-o după-amiază de toamnă,

cu soarele încercănat apunând în mocirla râului, la Frankfurt pe Main, când mă

ţineai de mână şi parcă voiai să nu fiu luat în coarne de cireada de tauri

scăpaţi peste bărbatul călare, gata să-l ucidă, să-l calce-n picioare, într-o

litografie a lui Picasso. La-nceput am crezut că sunt singur, dar el, taurul, era

acolo, în faţa mea, nu se amesteca în turmă, pândea fioros, cu botul mirosind a sânge,

sărea din stampă şi te pândea. Acum ştiu, însă, că tu abia aşteptai împotrivindu-te

şi erai pregătită să te ucidă. Îţi era numai milă de mine că voi fi martorul acestui

măcel, pe care-l aşteptai cu bucurie, în care să fii, încă ţi-e bine.

3. Pe o placă de teracotă, găsită de părintele Petre la Govora, într-o grădină,

pe când săpa şirurile lungi de porumbi, un bărbat şi o femeie fac dragoste.

Asta se întâmpla acum două mii de ani şi nu poţi să ai habar ce-şi spun unul

altuia, femeia, bărbatul... doar un sunet de săbii încrucişate prin muzeul acela

mai cade sub bolţi, ca o nelinişte părăsită pentru urmaşi. Aşa mă gândeam

la Frankfurt, când mi-ai arătat perechea îmbrăţişată, mein Liebe, pe cheiul lui Main.

... era prea idilic decorul, cu păsări care cerşeau orice era bun de mâncat şi catedrale,

care-şi ispăşeau păcatul de a-l fi înălţat prea sus pe Dumnezeu. Biet burghez,

clefăiam şunca presată peste care se rătăcise un fir de pătrunjel ... nu mă puteam

urî mai mult că nu puteam ieşi din transă, cu feromonii făcuţi varză!....

… şi inima împrăştia sângele într-o închisoare de temut!

4. Dealul pe care urc şi cobor seamănă cu un peisaj feminin

de pe coperta unei cărţi de demult, requiem per nos todos,

unde fruntea se descreţeşte de gânduri, pe sub semeţia unei păduri,

iar apoi coboară de-a lungul umerilor, spre valea adâncă a porţilor

curcubeului doborât de furtuni, când nu am mai ştiut pe unde

aş putea să ajung acasă, la supa de prânz. Motorul vibrează onctuos

sub capotă şi se preface că ar putea să şi zboare, dar tu mă

îndupleci la telefon ca să cred - sau aşa mi se pare - că peisajul acela

e numai al meu... E departe grija zilei de mâine, absorb cu nesaţ

textul amintirii, în care în curând te prefaci... am pus multe cântece

de drum lung să ascult, nişte aiureli americane, pe care oricum

nu le aud, şi mă rog de bunăvoinţa unor camionagii să mă lase în

plata Domnului, pentru că sunt nebun de legat şi nu i-ar

folosi nimănui un om mort pe şosea.

5. Asta era întrebarea lui Shakespeare: vii cu mine sau pleci? Dar

Hamlet era prea timid ca s-o formuleze aşa, iar Ofelia îi făcea fiţe

la Elsinore. Norocul meu a fost că, în dimineaţa aceea, de oboseală

sau milă, ai uitat să încurci iţele unei întâmplări de demult. Şi cercurile

de oţel, din fântâna arteziană de la Frankfurt, s-au amestecat înainte

să plec la Bad Orb. Mai era un singur lucru de aranjat şi anume, în ce

patrie urma să mă-ntorc. Dacă aş fi ascultat vântul de seară, înfăşurându-se

printre copaci, aş fi auzit cum aşteptau oştirile la marginea lumilor

să le comand stânga-mprejur. Şi multe vărsări de sânge ar fi eşuat.

Acum urc şi cobor în Valea Plângerii, pe sub ploaia de săgeţi otrăvite

a imaginaţiei, iar tu râzi tandru, pentru că ştiai de atunci că o să bei

sângele poeziei cu altul!

6. Doctorul mi-a spus în maşina lui, când ne duceam la înmormântarea

unui prieten, că raiul şi iadul sunt aici, pe pământ. Dumnezeu cânta la

clavecin, iar în cimitir ţigăncile săpau straturile de flori şi povesteau în

limba lor ciripită că e greu să fii om bun, mai ales când există ispite!

Vara îşi trimitea arborii strâmbi în păduri şi cartela iubirii era pe sfârşite,

de fapt ce spun eu, ea se terminase demult, ca şi când a trecut o rafală

de vânt peste privirea ei obosită. Degeaba am plâns şi am invocat lanurile,

care veneau din amurg, de brânduşe, poeţilor le îngheţase pe socluri

emoţia într-un rânjet prelung, aşteptam să-mi vină rândul la cântar,

să vadă judecătorul dacă mai am sufletul tot de două grame jumate,

când mi s-a făcut teamă că-mi va fi luat la grămadă şi băgat în borcan,

printre alte murături şi salate şi apoi am fugit de acasă... ea tocmai ieşise

din mare ca printr-o fereastră, călca maiestuos şi fără păcat, pagină cu

pagină, pe unde-am umblat, avea aerul unui copil orfan. Dumnezeule,

cred că în rai se meşteresc cheile pentru iad.

7. Încă nu e seară de tot, sunt nişte rafale de vânt

care sperie arborii, nişte trecători grăbiţi, de parcă

au fugit de la înmormântare şi perdele de apă

în spatele cărora simţi nevoia să plângi... Într-o casă

femeia aşează mâncarea în faţa bărbatului şi turuie

întruna, iar el se lăcomeşte şi râde; numai ea ştie că

bucata din gura lui este inima ei friptă bine...

Dar Holderlin despre treaba asta nu scrie de prin Elade,

ocrotit de smochini, nu trimite acasă decât vorbe înflăcărate,

zăpada amintirii s-a topit demult... e o seară aici, la Frankfurt,

de toamnă, cântă fanfara la grădina botanică şi păunii

ciugulesc mândri boabe de grâu din mâna turiştilor străini

şi nimeni nu ştie că poezia, rămasă văduvă după atâta plâns,

până la urmă şi ea a murit.

8. Hannibal stă îngândurat şi nu ştie ce să facă,

întârzie pe marginea râului cu elefanţii la adăpat.

Îi place cum aceştia se bălăcesc şi se spală pe spate,

soldaţilor li se umezesc genele de râs, iar dimineaţa

promite că vara e pe sfârşite. Ca o părere, o pasăre

necunoscută trece razant pe deasupra cortului

şi timpului i se închid ochii de somn. E atât de obosită

istoria şi se întinde ca o pată de cerneală pe mâna

unui caligraf, prea bolnav să arunce un rând mai departe..

Învinşii de ieri vor face una cu pământul cetatea de

peste mări, vor acoperi soarele cu glorie, vor duce

femeile lor să nască în acele ţări, în altă ordine se va

aşeza alfabetul pe piatră... e prea târziu să te întorci,

prea târziu să treci râul, chiar dacă toţi vracii

ţi-au bandajat rănile din bătăliile câştigate, într-o

limbă străină adormi, Hannibal, ante portas! Dar şi pe

aceasta o pierd seminţiile multe care se nasc.

Din volumul O jumătate de lună de miere, în curs de apariţie la Editura Ramuri