Pe mult prea cunoscutul domn Popescu nu ţi-l poţi imagina, altcumva, decât ca pe un om serios, cum este vecinul de scară, colegul de birou, severul învăţător, şoferul, inginerul, contabilul, primarul ş.a.m.d., identificat în onomastica românească ca prototip al numelui comun, ce nu inspiră nimic în plus. Semnătura lui cu greu poate trage după sine excepţia, aşa pare, deci, aşezarea sa în geografia patriei. Împins de prenume se poate iţi, însă, fulgerător, în capul mesei, aşa cum se întâmplă când Olga se aşază înainte de … Popescu! Şi Olga Popescu este pictoriţă şi – aş spune – una cu prea multe cărţi citite, dintre cele care se aşază ca un zid între realitatea obscură, prin care trecem fiecare şi idealitatea sa. Rezolvarea trecerii dintr-una într-alta devine, pe măsură ce, ideatic, zestrea artistului sporeşte, mai greu de înfăptuit. Şi pentru artist într-un fel, dar mai ales pentru tine, ca observator, venind din lumea ta simplă sau complicată, prizonier, deci, al propriei tale realităţi anonime, în care eşti un alt Popescu, să zicem.

Problema pe care şi-o pune Olga Popescu e veche şi nouă în acelaşi timp, pentru că în măsura în care ea se află într-un scenariu, cum este, de exemplu, cel ce se derulează în expoziţia de acum, de la Galeria „Artex” din Râmnicu Vâlcea, trecerea prin el, ca spectator, primeşte cheile descifrării epice, dar, în aceeaşi măsură, fiecare secvenţă tinde să-şi păstreze identitatea după ce întregul va fi fost desfăşurat, iar tu te afli în situaţia de a rămâne pierdut, prin identificarea propriei emoţii, în detalii. Artista traversează continuu serialităţi – şi se explică undeva, într-un text de pe blogul său, cum îşi dezvoltă poveştile –, pornind de la teme arhicunoscute, cum ar fi povestea Micului Prinţ, a lui Saint Exupery, în care ea însăşi devine personaj. Personaj este şi în altă serie, de data asta în ipostazele unei îngrijorătoare meditaţii de maturitate, faţă în faţă cu spaţiul urban, ajungând, astăzi, iată, să mizeze pe identificări ludice, în fapt scurte extrase din serialul american, de desene animate, Curaj, câinele cel fricos. Pornind, de aici, artista ne dă de înţeles că ne aflăm, de fapt, în căutarea unui pretext de introducere a unor personaje-portrete într-o dezbatere de identificare a unor trasee din istoria artei moderne. De la expresionişti încoace, citatele sale sunt de o naturaleţe fără cusur. Identificăm emoţionalităţi, precum cele produse de Edvard Munch, Chagall, Klimt, şi trasee care amintesc de Ion Ţuculescu, cel din ultima perioadă, ca să dăm doar câteva exemple. Undeva, într-un text de pe acelaşi blog (citez din memorie), Olga Popescu spune că între fiecare ins în parte şi lume sunt aşezate ziduri înlăuntrul cărora fiecare îşi construieşte propria-i poveste, iar înlăuntrul fiecărei poveşti există o întâlnire esenţială, care pune în acord lumea dinlăuntru cu cea din afară, într-o viziune specială, care fac citibile semnele particulare ale personalităţii fiecăruia. Aşadar, deşi textul, să zicem, lui Carroll Lewis, Alice în Ţara Minunilor, este acelaşi pentru toţi, reprezentarea lui diferă de la un subiect la altul. Identificarea poveştii însă poate fi făcută cu uşurinţă, de fiecare în parte, numai dacă, în scenă, actorii ei conlucrează la descărcarea sensurilor cunoscute.

Într-o astfel de scenă, din serialităţile propuse, Olga Popescu reuşeşte performanţa tehnică să se plaseze pe variaţiile unor stiluri atât de diferite, încât ai sentimentul că se comprimă timpi din istoria artei, într-un experiment absolut fascinant. Portretul marmorean, cules parcă dintr-o stampă japoneză, introduce, pe fundal, personaje de basm popular, precum Lupul din Scufiţa roşie, pe amintitul căţeluş roz, într-un halucinant … de bine temperat cromatism fovist! O altă tehnică, pe care o exersează Olga Popescu, este cea a experimentării pe fragmente a portretelor. Pornind dintr-un gros-plan iniţial, unde greutatea cade pe figura tatălui, se deplasează urgent, într-o altă lucrare, pe propriul portret, care devine central, iar invocarea tatălui e o inversare, fără conotaţii teologice, a unei iconografii deposedate de sacralitate, dar care se plasează în memorii canonice. De altfel, într-o altă expoziţie, nu cu mulţi ani în urmă, acest exerciţiu pare să fi fost tema de bază, deplasând mereu studiul de pe tema centrală spre marginea ei, ca şi când un miniaturist ar plimba o lentilă uriaşă, pentru relevarea amănuntelor, peste suprafaţa desenului, realizând astfel instantanee de sine stătătoare. Invocarea în tuşe groase, de gri-uri, a unui Apollo sau a unei Afrodite, drept citate dominante, este supravegheată de culorile tari ale unui portret ce se descompune în studiu de caz. Cu cât pare mai uşor de citit, pentru cineva care are exerciţiul interpretării imaginii, cu atât se străduieşte Olga Popescu să închidă accesul spre un verdict anume, sărind, pur şi simplu, cu inocenţă maximă, în cele mai curajoase salturi cromatice. Fiind încă foarte tânără, probabil că nici nu-i este greu să joace acest balans, din copilărie în cultură, şi poate că în acest joc se află şi miza pe care contează. Şi pe care, fără nici un risc, aş putea miza; păstrez însă rezerva surprizei, pentru că noile generaţii îşi joacă emoţionalităţile cu o prea mare repeziciune.