Sunt tentat să cred că dacă Amintiri din copilărie de Ion Creangă reprezintă copilăria acelei generaţii care încă a copilărit la ţară (cu furat de cireşe, fugăritul colindătorilor de popa din sat ş.a.), pentru generaţia (post) douămiistă, volumul de versuri Arborele de oraş de Cătălin Mihai Ştefan este reprezentativ pentru adolescenţa generaţiei 2000, în sensul în care această carte identifică într-un mod poetic foarte original arhetipurile, emblemele şi clişeele ontologice ce caracterizează Zeitgeist-ul acelei perioade. Însăşi structura volumului de versuri este una cvasi-mitică, povestea acelei „ere” rămâne vie şi verticală în memoria arborescentă a celui ce a luat parte la istoria de pe meleagurile fostei Dacii în care patrimoniul spiritual se păstrează anevoie: „Arborele de oraş creşte chinuit. [...] Arborele de oraş atrage atenţia doar toamna, când lasă impresia că moare, sau atunci când se usucă stingher. Arborele de oraş e chitros şi arde greu. Iar până la urmă chiar moare de tot. Ca orice copac, în picioare. Puteţi admira inerţia deplină a scheletului său firav”. E o ternă toamnă aici, în care memoria se usucă şi oamenii par predispuşi la adormire, amorţire, într-un fel de eternă hibernare.

Arborele de oraş este şi un fel de copac mitic, urban, genealogic (a se citi sephirotic) care ne dezvăluie „cabbala” sau misterul copilăriei şi adolescenţei în zece sfere ale cunoaşterii poetice (sau sephiroturi): i) bunicul Petrică („câteodată, bunicul Petrică adormea trotilat pe calea ferată,/ în acelaşi loc în care nebunul satului/ abandona sacii cu pisici bătute la schilodeală”, Contradicţiile bunicului Petrică); bunicul Dumitru („După secundar şi respiraţia candelei îşi sacadează bunica Voinică/ fosăitul./ Bunicul Dumitru vorbeşte cu vocea coborâtă până sub rogojini –/ face să zbârnâie paiele uscate-n lut ca şerpii cozile.”, Acidul din gât); casa bunicilor (în poemul intitulat Vedere asupra lumii din casele bunicilor); ii) bunica Slăbuţa („Pe-acea femeie care i-a vorbit urât şi-a hutuchit-o pe bunica Slăbuţă/ în biserică, în faţa altarului, fără s-o cunoască/ n-am s-o uit nici moartă./ Puteri şi putinţe pentru moalele capului.”, Puteri şi putinţe pentru moalele capului); tanti Rica („Am fost la tanti Rica-n balcon,/ nu prin trecătoare ca altădată,/ am deschis lada în care mă ascundeam/ să mă năvălească toate vârstele copilăriei/ oglindite în cozorocul şepcii de şcolar,/ furată şi nemaigăsită, cea care-acum se află pe undeva intrată la apă,/ poate încă fină şi moale, numai bună de bătut copiii cu ea.”, Ţandăra drumurilor); iii) mama („Mama stătea în genunchi în faţa hainelor noastre mici/ şi încheieturile i se umflau odată cu creşterea noastră./ Refuză în fiecare zi acea secundă decisivă prin care să intre iar în tinereţe/ şi să se-ntoarcă fără monturi.”, Ustensile); tata („Tata ieşea pe balconul de nici 2 mp./ Nici nu apuca să se încălzească şi termina de dat zăpada./ Cerea un vin fiert de la mama şi asta era ograda lui./ Restul visa noaptea şi se zbătea, vorbea singur, râdea./ De aici vine toată lumina iernii.”, Winter Light); fratele; sora; iv) nenea Fănel; nenea Iancu; părintele Vladislav; dl. B.; dna. B.; tanti Rica; Ciulică.

Amănuntele identitare ale strămoşilor, părinţilor, rudelor şi prietenilor orbitează şi definesc identitatea eului adolescentin în formare, care descoperă cu uimire şi curiozitate lumea din jurul său şi recreează acest univers apus asemenea lumii create de Marin Preda, dacă este să ne raportăm la forţa evocatoare a poetului şi la fascinaţia pe care o degajă asupra cititorilor.

Însă această mică epopee a egregorului douămiist continuă aventura cu alte detalii biografice care, de această dată, surprinde alte personaje din universul adolescenţei douămiiste, atât din universul familiar eului observator, cât şi obiecte specifice perioadei istorice la care ne referim şi vârstei la care se creează lumea interioară sau momente care au marcat istoria personală: v) băbătiile başoldine; vi) tovarăşii de joacă; jocul de fotbal; mingea; vii) mocheta albastră din dormitor ce a marcat memoria tactilă şi vizuală a copilului („Nu pot spune că n-am suferit după mocheta albastră din dormitor,/ cea care la inundaţie se umflase de parcă trăia sub paşii noştri uimiţi,/ cea care purta urmele suportului de brad/ şi-ale fierului de călcat uitat de mama-n priză până s-a stricat,/ cea pe care-am decolorat-o noi mergând de-a buşilea/ sau şlefuindu-ne jucăriile.”, Mochete); viii) mirosul proustian al paradisului copilăriei („Îmi plăcea mirosul de lemn lăcuit al noptierei second-hand./ Când voiam să îl resimt mai deschideam câte un sertar gol./ […] am simţit alt miros, unul perfect identic/ cu cel inspirat din mobilele bunicilor de la Iveşti./ Miros uitat cu desăvârşire ca şi cum mă părăsise definitiv,/ ca şi cum mă lăsase fără furnicături.”, ***); ix) casca nazistă ca obiect suprarealist („Dacă săpam cu verişorii de la Galaţi/ mai adânc de casca nazistului/ găsită în fundul grădinii bunicilor de la Iveşti,/ poate găseam un craniu, o coastă, mai multe, poate picioarele,/ toate încărcate cu dorul apăsător care-l trăgeau în pământ/ mult sub cască,/ şi-l trimiteam în Germania să-l recunoască rudele/ care l-ar fi încarnat, l-ar fi însufleţit cu iubirea lor adunată. ”, Casca); x) plopii (Circuitul iubirii în natură), cataroaiele (Bolostâncile, cataroaiele), inundaţiile (Circuitul iubirii în natură, Mochete) şi tecucenii.

În volumul închinat oraşului sephirotelor familiale/ familiare, Cătălin Mihai Ştefan îmbină într-un mod original (vocea sa poetică este inconfundabilă în acest volum!) domesticul citadin cu fantasticul (cvasi)miraculos, patetismul inocent cu detaşarea douămiistă, întâmplările biografice cu transfigurarea dusă până spre discursul mitic-arhetipal. Volumul Arborele de oraş este (şi) o reîntoarcere la origini cu instrumentele cele mai rafinate şi ludice pe care le-a avut generaţia douămiistă de poeţi.