Înainte de a face alte remarci, aş sublinia că volumul dedicat de Alexandru Vakulovski lui Urmuz nu este o biografie romanţată „clasică”, ci mai degrabă non-conformistă prin faptul că pune la încercare imaginaţia şi vigilenţa cititorului. Din această perspectivă, pentru cei nu foarte familiarizaţi cu opera şi biografia lui Urmuz aş recomanda ca lectura cărţii să înceapă cu capitolul final Urmuz. O scurtă bibliografie, în care se comentează dezinvolt, dar edificator, studiile ce i-au fost dedicate autorului Fucsiadei.

Citind cartea, ne-a izbit, în primul rând, acribia cu care Alexandru Vakulovski a valorificat fiecare detaliu din biografia lui Urmuz pe care îl cunoaştem, fără a insista pe unele trimiteri intertextuale care ţin de subtilitatea scriiturii biografului în cauză. Înainte de a intra abrupt în cele 28 de episoade biografice, Alexandru Vakulovski ne oferă un preludiu critic – alcătuit din patru citate extrem de bine alese – menit să ne amintească încă de la început câteva aspecte definitorii despre enigmaticul Urmuz. Primul extras este din V. Voiculescu şi subliniază nuanţele expresioniste ale scriiturii lui Urmuz şi George Ciprian, catalogându-i drept „primii trăsniţi din România”, fiindcă „năzbâtiile le puneau şi în practică”. Al doilea extras provine de la Matei Călinescu, care privind celebra fotografie cu Urmuz observa fizionomia nostalgică, aerul fantastic al chipului său, între „rigida melancolie” şi „masca ambiguă a anonimatului”. Al treilea citat aparţine lui Saşa Pană (primul editor al unui volum cu textele lui Urmuz), care îl evocă pornind de la fotografia „din anii când a scris năstruşnicele schiţe”, care va deschide volumul, şi se închide cu imaginea bufetului de la şosea, unde s-a sinucis Urmuz la 23 noiembrie 1923. Nu întâmplător biografia romanţată se deschide tocmai cu evocarea acestui loc în care a murit omul Urmuz, dar s-a născut un mit literar. Nicolae Balotă, autorul ultimului citat din deschidere şi al primei monografii Urmuz, se întreabă semnificativ la final: „Nimic nu pare să fi fost excepţional în viaţa acestui om decât omul însuşi. Ce ştim despre el?”.

Impresia noastră generală este că Vakulovski a construit un personaj excepţional tocmai din dorinţa de a răspunde la această întrebare. În plus, experimentalismul pe care îl practică, îmbinat cu atmosfera psihedelică, creează o ambianţă aparte, cvasi-suprarealistă şi deconstructivistă în acelaşi timp. De pildă, în primul capitol (intitulat ca într-un jurnal 17 martie 1883, Curtea de Argeş) plonjăm iniţial pe Bulevardul Kiseleff la bufetul Uniunii Scriitorilor (buricul lumii literare bucureştene), ca apoi să trecem de „partea cealaltă” – ca într-un faustian prolog în cer – de unde spiritele lui Demetru Demetrescu-Buzău şi cel al lui Caragiale (ca într-o pictură celebră a lui Michelangelo de pe Capela Sixtină), prin cearşaful norilor, fac o despicătură pentru a-i zări pe bădia Mihai cel mustăcios, preocupat de destinul poporului său în timp ce e înconjurat de medici, alături de bunul său prieten ce tronează într-un butoi plin cu apă, înconjurat de pisici. În aceeaşi viziune, apare şi părintele Filip Paşcan, bunicul pe filieră paternă al lui Urmuz – cărturar de la care se crede că nepotul a moştenit umorul fin şi în casa căruia se pare că ar fi fost cândva oaspete şi I.L. Caragiale (prieten cu Petre Paşcan, fiul preotului), acest „Vergiliu” al personajului Urmuz pe lumea cealaltă. De fapt, episoadele psihedelico-suprarealiste de pe tot parcursul cărţii sunt atât de original construite ca înlănţuire de imagini neaşteptate încât mi-au trezit, în memoria mea afectivă, acordurile atât de specifice de pe Shine on You Crazy Diamond a celor de la Pink Floyd (cântec dedicat decedatului Syd Barrett, vocalist şi chitarist mitizat pentru stilul său de viaţă psihedelic şi pentru ceea ce ar fi putut face dacă nu şi-ar fi pierdut minţile). Revenind la preotul Filip Paşcan, hazardul obiectiv a făcut ca acesta să fi păstorit la Biserica Sf. Dumitru (patronul onomastic al lui Urmuz) de pe Strada 30 Decembrie din capitală, în spatele Poştei Centrale. Din această perspectivă, ni se pare relevantă scena cu care se deschide cartea, ce îi are în centru pe Caragiale şi pe Urmuz, cel din urmă considerându-l pe Ion-Luca „din familie”: acest fapt ne face să credeam că este vorba de un double meaning – dincolo de aspectul biografic, asocierea pe care o face naratorul alăturând cei doi autori trimite la o familie spirituală a celor mai fini ironişti şi umorişti din literatura română.

După episodul cvasi-dantesc, urmează un intermezzo pandemic, după care asistăm la punerea în scenă a sinuciderii lui Urmuz, sub forma dialogului dintre două păsări: o codobatură „gri cu dungi negre la pardisiu” şi un piţigoi roşu, ambele purtând pălării maro. În acest timp, sfinţii zilei ascultă neputincioşi această discuţie cu inflexiuni existenţialiste. Pe fundal, viaţa hedonistă de la bufetul scriitorilor bucureşteni e în deplin contrast cu dialogul grav (şi ironic) al înaripatelor, ce par desprinse din tabloul Chimera (1939) al lui Brauner – fără a mai spune că, evident, în primul rând fac trimitere la personajele cu cioc din Algazy şi Grummer. La finalul acestui episod asistăm la dispariţia simbolică a codobaturei din planul fizic. Apoi, aventura de excepţie a personajului Urmuz se mută la Paris, 1888: prin despicătura din cearşaf apare Costică (creatorul sculpturii Pasărea în văzduh) – „bărbosul ursuz şi şmecher” care îi explică fantomaticului personaj Urmuz că „de abia acum eşti de neoprit, publici în toate revistele. […] Oamenii se întrec la scris despre tine”. Personajul Costică ironizează „succesul” critic postum al operei urmuziene, în condiţiile în care în timpul vieţii era practic inexistent ca autor de literatură.

Un alt aspect definitoriu pentru biografia romanţată dedicată lui Urmuz este faptul că Vakulovski aduce în actualitate unele aspecte biografice care sunt etern umane: de exemplu, într-un fragment (p. 13) este evocată tema măştilor sociale pornind de la un tablou cu un cuplu de bătrâni ce refuză să poarte măştile împotriva pandemiei; de fapt, însăşi această carte este scrisă în timpul pandemiei, după cum mărturiseşte Alexandru Vakulovski. De asemenea, există un intermezzo pe tema relaţiilor părinţi-copii, în general, tată-fiu, în particular, dat fiind faptul că tânărul Urmuz face parte din categoria celor în care părinţii au proiectat propriile aspiraţii neîmplinite asupra copiilor: „tata Dumitru” îl voia absolvent de Medicină, el dorea să se înscrie la Conservator, dar până la urmă a ajuns absolvent de Drept (p. 41). În contra-parte cu latura de actualitate a cărţii sunt unele imagini alegorice (nu lipsite de o discretă ironie), precum cea în care însuşi naratorul, pe locul unde s-a sinucis grefierul de la Înalta Curte de Casaţie, plantează – în loc de flori – „nişte literatură română”, aproape de Bufet şi lângă Arcul de Triumf.

Printre personajele care apar creionate în carte se numără „Demetru” aka „Mitică”, „tata Dumitru”, „mama Eliza” (Eliza Ionescu-Buzău), „doctorul fără de arginţi” din capitolul al şaptesprezecelea (V. Voiculescu, fost coleg cu Demetru Demetrescu-Buzău şi cu George Ciprian la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti), „Prinţul” (Scarlat Callimachi, directorul revistei Punct, apoi cunoscut în Bucureşti drept „Prinţul roşu”, datorită convingerilor sale socialiste), Geo Bogza are propriul său capitol (optsprezece), ca şi Saşa Pană (capitolul douăzeci şi şapte), revistele Punct (capitolul opt), Urmuz (douăzeci şi cinci – „Bobsleigh la Buştenari”) şi Contimporanul (cincisprezece), ca şi „Lăptăria «La Enache»” (capitolul şapte) – beneficiază de acelaşi tratament. Un farmec evocator şi un aspect puternic de autenticitate e dat de ilustraţiile cu sigle şi pagini de reviste, de afişul expoziţiei internaţionale organizate de revista Contimporanul, reproducerea procesului verbal al decesului lui Demetru Demetrescu-Buzău, ecouri din presa vremii care înştiinţau cititorii despre tragica veste, scrisori etc.

Nu în ultimul rând, talentul de portretist al lui Alexandru Vakulovski se vede şi în fragmentul reprodus pe coperta a patra a cărţii în care „mama Eliza”, după şapte ani de la decesul fiului ei, evocă într-un monolog veridic şi expresiv momentul în care un bărbat „îmbrăcat în ofiţer” (Saşa Pană), „altul elegant, ca funcţionarii” (Ilarie Voronca) şi „unul mai tinereşte cu pantaloni bufanţi şi cămaşă nouă” (Geo Bogza) au venit să ceară manuscrisul cu prozele lui Urmuz pe care vor să le publice pe banii lor, iar ea, ca mamă, era puţin suspicioasă că vor să se îmbogăţească de pe urma creaţiilor unicului ei fiu. Episodul este povestit în detaliu de Saşa Pană în cartea sa de memorii – Născut în ‘02.

Astfel, portretul detaliat şi în stiluri diferite, de la capitol la capitol, pe care i-l face Alexandru Vakulovski lui Urmuz va fi savurat pagină cu pagină de cunoscători, iar pentru cei mai puţin familiarizaţi cu trăsnitul primordial al literaturii române îmi place să cred că lectura biografiei romanţate va fi suficient de provocatoare şi de intrigantă pentru a-i convinge să îl descopere pe Urmuz sau chiar să îl aprofundeze, dintr-o altă perspectivă decât cele deja clasate.