Orschwir stătea în capul mesei din bucătărie – o masă de patru metri tăiată din trunchiul unui stejar secular, din aceia care se înalţă în inima pădurii Tannäringen şi care seamănă cu nişte nobili de neam mare. O servitoare tânără stătea pe lângă el. Nu o ştiam. Să fi avut cel mult şaisprezece ani. Avea un chip rotunjor şi frumos, precum cel al Fecioarei din unele picturi foarte vechi, şi la fel de palidă în ciuda roşeţii din obrajii ca nişte bujori. Se mişca atât de puţin încât ai fi putut-o lua drept manechin de croitorie sau o păpuşă mai mare. Am aflat mai târziu că era oarbă, ceea ce era curios, căci ochii ei, deşi puţin prea ficşi, vedeau în aparenţă tot ceea ce o înconjura, iar fata părea să se mişte cu uşurinţă, fără a se lovi de mobile, de lucruri sau de pereţi. Era o verişoară îndepărtată pe care familia Orschwir o luase în grijă. Venea din ţinutul Nehsaxen. Părinţii ei muriseră, casa le fusese distrusă, iar pământurile confiscate. Oamenii o numiră Die Keinauge, cea „Fără privire”.

Orschwir o goni cu un fluierat, iar fata se îndepărtă fără zgomot. Apoi îmi făcu un semn să mă apropii şi să stau jos. Dimineaţa era ceva mai puţin urât decât de obicei, de parcă somnul i-ar fi tras pielea şi i-ar fi şters imperfecţiunile. Era încă-n izmene. Se încinsese cu o curea de piele care-şi aştepta pantalonii. Îşi aruncase pe umeri un palton din păr de capră şi purta o căciulă din blană de vidră. Avea în faţă o farfurie mare plină cu ouă şi slănină ce scotea aburi. Orschwir mânca încet tăindu-şi din când în când câte o felie de pâine neagră.

Îmi turnă un pahar de vin, mă privi fără să exprime nici cea mai mică surpriză şi spuse simplu: „Ei, cum merge?”. Apoi, fără să-mi aştepte răspunsul, tăie cu grijă în bucăţele ultima bucată de slănină, o felie groasă care se topea şi a cărei grăsime aproape translucidă se scurgea în farfurie ca picăturile de ceară pe o lumânare. Îl priveam făcând asta sau, mai degrabă, mă uitam la cuţitul lui, acel cuţit de care se folosea cu cea mai mare naturaleţe în dimineaţa aceea ca să mănânce, şi care, cu o seară în urmă fusese fără îndoială înfipt de mai multe ori în corpul lui Anderer.

Mi-a fost întotdeauna greu să vorbesc şi să-mi exprim gândurile. Prefer să scriu. Mi se pare că astfel cuvintele devin mai docile şi vin să-mi ciugulească din palmă ca nişte păsări, iar eu fac din ele cam tot ce vreau, în vreme ce, dacă încerc să le adun în aer, dispar. Iar războiul n-a ajutat la nimic. M-a făcut şi mai tăcut decât eram. Am văzut în armată cum pot fi folosite cuvintele şi ceea ce li se poate cere. De altfel, înainte încă citeam cărţi, mai ales de poezie. Preotul Nösel fusese cel care mă obişnuise cu cititul în vremea studiilor mele în Capitală şi rămăsesem cu această obişnuinţă ce devenise un tic plăcut. Nu uitam niciodată să iau în buzunar un volumaş când îmi făceam drumurile, şi adesea, în timp ce în jurul meu se desfăşura marele spectacol al munţilor, al costişelor împădurite şi al locurilor de păşunat, în timp ce, deasupra tuturor acestora, cerul părea să vegheze satisfăcut de infinita-i întindere, citeam cu voce tare versuri şi le reciteam atunci când simţeam că nasc în mine un fel de zumzet plăcut, ca un ecou al lucrurilor neclare pe care le aveam în adâncul sufletului, dar pe care nu reuşeam să le exprim.

Când m-am întors din armată, am aruncat toate cărţile de poezie în sobă şi le-am ars. Am privit flăcările răsucind toate acele cuvinte, propoziţii şi pagini. Fumul care urca din poemele în flăcări nu era nici mai bun, nici mai nobil, nici mai graţios decât oricare alt fum. Nu avea nimic deosebit. Am aflat mai târziu că Nösel fusese reţinut în timpul uneia dintre primele razii, ca mulţi alţi profesori şi oameni ale căror meserii ţineau de cunoaşterea şi explicarea lumii. A murit ceva mai târziu într-un lagăr asemănător cu al meu, un lagăr ca alte câteva sute de lagăre care răsăriseră cam peste tot dincolo de frontieră, ca nişte flori veninoase. Poezia nu-i fusese de niciun folos pentru a supravieţui. Poate că, dimpotrivă, îi grăbise suferinţa. Miile de versuri, în latină, în greacă şi în alte limbi, pe care le păstrase în memorie ca pe cea mai mare comoară, nu-l ajutaseră cu nimic. Cu siguranţă că el nu acceptase, spre deosebire de mine, să fie redus la demnitatea unui câine. Da, asta e, fără îndoială. Poezia nu are de-a face cu câinii. Îi ignoră.

Orschwir întingea cu o bucată de pâine prin farfurie.

– Brodeck, Brodeck... văd că n-ai prea dormit, începu el să-mi vorbească pe un ton blând, un ton de surd reproş. Dar, vezi tu, e mult timp de când nici eu nu mai dormisem bine, da, mult timp... Înainte nu reuşeam să închid un ochi. Pe când noaptea trecută m-am simţit din nou ca la şase sau şapte ani. Mi-am pus capul pe pernă şi, trei secunde mai târziu, visam...

De acum, zorile se ridicaseră, iar lumina albă a dimineţii intra în bucătărie prin raze oblice ce loveau dalele stacojii ale podelei. Se auzeau şi zgomote făcute de animale, de argaţi, scârţâiturile osiilor, lovituri greu de descris şi vorbe schimbate în grabă.

– Vreau să văd trupul. Rostisem aceste cuvinte fără să-mi dau seama. Aproape că veniseră de la sine şi n-am făcut decât să le las libere. Orschwir păru surprins şi mâhnit. S-a schimbat brusc la faţă şi s-a închis în el ca într-o scoică peste care s-ar fi vărsat trei picături de oţet. Trăsăturile îi redeveniră deodată de o mare urâţenie. Îşi săltă căciula, se scărpină în vârful capului, se sculă, îmi întoarse spatele şi se îndreptă spre una dintre ferestre, în faţa căreia se aşeză.

– La ce ţi-ar folosi asta, Brodeck? N-ai avut parte de o grămadă de morţi în război? Cu ce seamănă un mort mai mult decât cu un alt mort, îmi poţi spune? Tu trebuie să povesteşti ce s-a întâmplat. Nu trebuie să uiţi nimic, dar nici nu trebuie să adaugi detalii inutile care te-ar îndepărta de la misiunea ta, riscând să-l piardă pe cititor, ba chiar să-l enerveze, căci, nu uita, Brodeck, vei fi citit de către oameni cu poziţii importante în S., da, vei fi citit, deşi simt că ai îndoieli...

Orschwir se-ntorsese şi mă măsura din cap până-n picioare.

– Te preţuiesc, Brodeck, dar trebuie să te avertizez, atât ca primar, cât şi ca... Nu te îndepărta de la ce ai de făcut, şi nu căuta ce nu există, sau ce nu mai există.

Îşi dezmorţi trupul masiv întinzându-şi, în timp ce căsca, braţele imense către tavan.

– Vino cu mine, vreau să-ţi arăt ceva.

Era cu un cap mai înalt decât mine. O pornirăm din bucătărie pe un coridor mare care şerpuia de-a lungul întregii case. Aveam impresia că nu vom ajunge vreodată la capătul lui. Mă zăpăcea, făcându-mă să-mi pierd orice siguranţă de sine. Ştiam că Orschwir are o casă mare, dar nu mi-aş fi imaginat un asemenea labirint.

Era o construcţie veche, modificată de mai multe ori, mărturie a unor vremuri în care nu se punea mare preţ nici pe proiectare, nici pe logică. Diodeme îmi spusese că primele ziduri ridicate aveau mai mult de patru secole, şi că găsise în arhive un act ce arăta că Împăratul făcuse un popas aici, în toamna lui 1567, când se îndrepta spre Carintia pentru a-l întâlni pe conducătorul turcilor. Mergeam în spatele lui Orschwir, care umbla repede, dislocând un volum mare de aer. Mă simţeam sorbit de el, de mirosul pe care îl emana, de piei de animale, de noapte, de slană prăjită, de păr şi de piele murdară. Nu întâlnirăm pe nimeni. Urcarăm câteva trepte şi coborârăm alte câteva. Mi-ar veni greu să spun cât timp a durat, câteva minute sau ore, căci acest coridor ştergea toate reperele legate de spaţiu şi timp. Orschwir se opri în sfârşit înaintea unei uşi mari întărite cu aramă coclită şi cuie pătrate. O deschise. Mă trezii orbit de o lumină lăptoasă şi aşteptai un moment în întunericul pleoapelor mele închise pentru a putea privi din nou lumina zilei. Şi pentru a vedea.

Ne aflam în spatele casei, un loc pe care nu-l văzusem niciodată, decât de foarte departe, când urcam pe costişă. Ştiam că aici se află clădirile care adăpostesc întreaga avere a primarului, iar înaintea lui, averea tatălui său, şi a tatălui tatălui său. O avere rozalie şi zgomotoasă ce-şi petrece timpul tăvălindu-se prin noroi şi lături. O avere care face în timpul zilei o hărmălaie a tuturor dracilor.

Aurul lui Orschwir erau porcii. De mai multe generaţii, familia trăia şi prospera datorită lor. Nu erau alţi crescători importanţi pe o rază de cincizeci de kilometri în orice direcţie. În fiecare dimineaţă, mai multe camionete părăseau moşia ducând spre satele, târgurile şi măcelăriile dimprejur animale omorâte sau altele care, ameţite şi grohăind, urmau să fie sacrificate. Era un balet bine pus la punct pe care nici măcar războiul nu reuşise să-l dea peste cap. Oamenii mănâncă şi pe timp de război. Cel puţin unii.

Atunci când, la trei luni de la începerea războiului, după acel moment de calm stupefiat în care fiecare privea spre est sau îşi ciulea urechile pentru a asculta zgomotele de cizme care puteau fi foarte bine făcute de acei Fratergekeime ce rămâneau invizibili – pe aici, li se spune astfel celor care m-au transformat într-un animal, oameni care ne seamănă, şi pe care i-am cunoscut îndeaproape în cei doi ani în care am studiat în Capitala lor, oameni cu care aveam de-a face, fiindcă unii dintre ei veneau adesea pe la noi, aduşi de negustorie şi de târguri, şi vorbeau o limbă care-i sora geamănă a limbii noastre, şi pe care noi o înţelegem cu uşurinţă –, posturile de la graniţă au fost măturate ca nişte flori de hârtie de răsuflarea unui copil, Orschwir a fost cel mai puţin îngrijorat om din lume, continuând să-şi crească porcii, să-i vândă, să îi mănânce.

traducere de Claudiu KOMARTIN

(în curs de apariţie la editura Polirom)

Uşa lui a rămas nemânjită. Nimic obscen nu a fost scris pe ea. Cei care umblau pe străzile noastre ca învingători erau totuşi responsabili de moartea prostească a celor doi fii ai săi, dar le-a dat fără remuşcări cei mai graşi porci în schimbul monedelor de argint pe care aceştia le scoteau din buzunare după ce le furaseră, fără îndoială, de pe undeva.

În prima cocină pe care mi-o arătă Orschwir, zeci de porcuşori de câteva săptămâni se jucau pe paie proaspete. Se alergau, se ciocneau, se provocau cu râturile scoţând nişte guiţaturi voioase. Orschwir le aruncă trei lopeţi de boabe pe care se repeziră imediat.

În următoarea incintă, nişte porci de opt luni se perindau dintr-o parte în alta, lovindu-se între ei dispreţuitori. Se simţea la aceştia o violenţă şi o agresivitate stranii, gratuite, pe care în aparenţă nimic nu le justifica sau explica. Erau deja nişte animale mari, cu urechi lăsate şi o expresie crudă şi nemiloasă. Putoarea de acolo îţi lua nasul. Paiele pe care se tăvăleau erau pline de excremente. Grohăiturile parcă se ciocneau de grinzile de lemn şi le simţeai în tâmple. Am simţit nevoia să ies cât mai repede.

Mai departe, în ultima incintă, dormitau porcii adulţi. Imenşi şi deshişi la culoare. Cu spinarea lungă cât o barcă. Stăteau cu toţii într-o parte. Cu toţii culcaţi într-o mâzgă neagră, groasă ca melasa, gâfâind cu râturile deschise. Unii dintre ei ne priveau plictisiţi. Alţii râcâiau pământul de sub ei. Ai fi spus că sunt nişte giganţi transformaţi în animale, creaturi condamnate la o îngrozitoare metamorfoză.

– Vârstele vieţii, şopti Orschwir, de a cărui prezenţă uitasem de-a binelea şi a cărui voce mă făcu să tresar. Ai văzut mai întâi inocenţa, apoi certurile stupide, şi acum înţelepciunea... Se opri, lăsând să treacă câteva clipe, apoi continuă cu o voce înceată şi domoală. Dar câteodată înţelepciunea nu este ceea ce credem noi, Brodeck. Ai în faţa ta nişte bestii. Adevărate bestii, sub înfăţişarea lor paşnică de balene de uscat, nişte bestii fără inimă şi fără suflet. Şi fără memorie. Pentru ei, nu contează decât pântecul, pântecul lor, nu-şi doresc decât un singur lucru, tot timpul: să-l umple.

Tăcu, privindu-mă cu un zâmbet enigmatic care parcă tăia acel chip cu trăsături grosolane. Avea frimituri de pâine în mustaţă, iar buzele îi luceau încă de la grăsimea slăninei.

– Ar putea să-şi mănânce fraţii, să se mănânce între ei: nu i-ar deranja, nu fac nicio diferenţă. Mestecă, înghit, se cacă şi o iau de la capăt fără oprire. Nu se satură niciodată. Şi totul le e pe plac. Pentru că mănâncă orice, Brodeck, fără să-şi pună nicio întrebare. Orice... Înţelegi ce-ţi spun? Nu lasă nimic în urmă, nicio dâră, nicio dovadă. Nimic. Iar ei nu gândesc, Brodeck. Nu au remuşcări. Ei trăiesc. Trecutul le este necunoscut. Nu ţi se pare că ei sunt cei care au dreptate?