„Sunt născut pe una dintre acele străzi vechi ale Bucureştiului. Ştirbei Vodă. În casa construită de bunicul meu. Lângă Hipodrom. Grădina avea o alee lungă, plină de trandafiri şi părinţii îmi ascundeau cadourile de Paşte printre tufişuri, ca eu şi fratele meu să le căutăm. Cel care dicta în România, (şi a) anilor ‘80, a distrus aproape integral acea parte a Bucureştiului. De aceea, pe cât pot, încerc şi astăzi să ocolesc aceea zonă. Vreau să las copilăria acolo unde-i bine să fie. În partea cea mai nepătată a amintirilor noastre. Ai mei m-au trimis să învăţ la şcoala şi liceul german din Bucureşti. Apoi, printr-o şansă, am reuşit să plec din ţară. Am studiat la Institutul de Arte Plastice din Copenhaga. Fotografie şi design. De la 24 de ani a început aventura meseriei; cu multe coborâşuri şi ceva urcuşuri, dar cu toată pasiunea de care am fost capabil. Într-o zi, am decis să fac fotografie şi la Bucureşti. De aici şi primele albume. Şi primele scurtmetraje. Apoi au urmat altele. Vor mai urma.”

– Explicaţia cea mai directă este că nu au intrat toate personajele într-unul singur. Şi nici nu ar fi avut sens să lucrez 6-7 ani şi să scot un singur album. Am scos câte unul la doi ani şi, în felul acesta, s-a imprimat şi o anumită ritmicitate a lor. Era şi nefiresc să fac un album de 700 de pagini, cu 1500 de fotografii – ar fi fost cam cât o Biblie. Plus că ar fi fost şi foarte grele, în sine, ca obiecte. Nu, nu era de făcut unul singur. Trei e foarte bine. Sunt aproape 1000 de pagini în total, în cele trei volume, cu cel puţin tot pe atâtea fotografii, dacă nu chiar un pic mai multe – fiindcă există pagini în care sunt mai multe fotografii pe o singură pagină. Între 1300 şi 1500 de fotografii, pesemne.

– Aţi găsit ceea ce aţi căutat mergând să faceţi aceste fotografii? Aţi găsit rostul, să zic aşa?

– Nu. Nici nu l-am căutat. Şi am avut această atitudine pentru că, de fapt, nu am vrut să îmi dau un răspuns la ceva ce nu vreau să ştiu.

– De ce nu vreţi să îl ştiţi?

– Nu cred că mă ajută foarte mult dacă se întâmplă cumva să mă apropii de un fel de adevăr. Ca răspuns la întrebarea: care e rostul meu? Poate că e ca şi cum ai spune: trebuie să aflăm de ce dispărem într-o zi. Cu ce mă ajută chestiunea aceasta pe mine? Pentru că, oricum, este sigur că voi muri într-o zi, că voi dispărea într-o zi.

– E căutarea, e drumul. Destinaţia nu e, pentru mine, aşa de importantă. Mai mereu, tot ce este mai important sunt paşii pe care i-am parcurs între punctul A şi punctul B.

– Şi de suflet, şi pentru suflet – da. Să o luăm simplu: e cel puţin obligaţia mea, de român, care are un aparat foto, care ştie să îl folosească şi care simte că este dator să contribuie şi el la această bibliotecă a unei Românii care, foarte curând, nu va mai exista. Lumea aceasta – a celor pe care i-am numit, generic, „păstrătorii de rost”, rost românesc bineînţeles – se împuţinează foarte repede. Mi-era mult mai uşor să mă întâlnesc cu oameni care m-au impresionat prin felul lor de a fi şi prin felul lor de viaţă – cumva rămaşi în istoria vetrei satului românesc – la început, în 2012 decât în ultimii ani. Pe ei îi căutam – nu neapărat meşteri, ci oameni care erau legaţi de vatra satului, oameni pentru care satul era centrul lumii, iar limitele ei se întindeau numai până câteva sate mai încolo.

– Unii lucrează cu mâinile, unii, nu. Sunt aşezaţi în acele lumi. Geografic, nu au nevoie de foarte mult spaţiu. Lumea lor, fizic vorbind, nu e deloc mare. În privinţa timpului, nu ceasul nostru, al celor de la oraş, nu telefonul mobil sunt ceea ce le cadenţează existenţa. Ei îşi respectă felul de viaţă pe care l-au învăţat de la cei care le-au fost înaintaşi – părinţi, poate mai ales bunici. Acest fel de a fi, fel de a fi în lume, este esenţial pentru ei. Reperele lor nu sunt ale noastre. Nu e ceasul, în primul rând. Felul lor de a respecta timpul este radical diferit de felul nostru de a lucra cu timpul. Nu mai vorbesc de haine, de felul de a înţelege lucrurile materiale.

– Exact. De ceea ce nu se vede. Bucuria lor de a se vedea cu alţi oameni stă pe alte coordonate şi e altfel.

– Nu, cu siguranţă nu sunt. Una e să stai în acelaşi timp fizic – şi, în această privinţă, da, trăim în acelaşi timp. Căci şi eu, şi ei, împreună ne-am întâlnit în 2012, în 2014, în 2015, în 2017. Dar sufleteşte, la ei e altceva decât la noi. Revin la o idee pe care am sugerat-o şi ceva mai înainte: pentru unii dintre ei – aşa mi-au spus, fără ca eu să îi întreb anume asta –, marile călătorii ale vieţii lor au fost la patru sate mai încolo.

– Nu uşor. Nu a fost uşor. Până când îşi dau drumul, scoţi greu ceva de la ei. Vreau să spun: ceva esenţial, care să spună apăsat despre lumea lor, despre valorile lor, despre timpul lor interior, despre sufletul lor, la limită. După ce încep să vorbească, însă, lucrurile şi stările devin foarte agreabile – şi m-au ajutat enorm pe mine să fac fotografii. Pentru a reuşi să fac aceste fotografii, a fost nevoie – de fapt, nu nevoie, ci a fost o plăcere şi un mare câştig sufletesc – să vorbim mult înainte. Să vă spun ceva: când faci fotografii, când fac fotografii, dacă nu îl ai pe om lângă tine, dacă îl ai în spatele unui zid nevăzut, nu prea ai ce să fotografiezi. Faci nişte simple şi banale poze doar. Dar eu nu am vrut şi nu vreau să fac poze, doar poze...

– 2013: Rost: esenţe, gusturi şi stări româneşti. De unde aţi plecat cu această idee şi spre ce aţi ajuns?

– Şi acest album, şi al doilea sunt, cum să zic, gemene. Al doilea este continuarea, în linie dreaptă, al primului. Al doilea e Dor de rost – 2015 este anul de apariţie. Numai la al treilea – Rost. 12 hotare – am făcut unele modificări. Primele două albume sunt o colecţie de suflete – despre şi cu aceşti oameni despre care am vorbit şi mai înainte, fiecare cu rostul lui, cu raportarea lui la vatra satului, cu timpul lui. Sunt câteva sute şi, cum vă spuneam, lumea lor nu va mai exista în relativ scurt timp. Singura diferenţă între primul album şi cel de-al doilea este că am ales, pentru fiecare dintre ele, zone distincte din ţară. La primul nu am avut deloc Moldova, Caraş-Severin aproape deloc; tot aici, Transilvania era destul de neomogen reprezentată. Odată cu al doilea album, am recuperat aceste „pete albe” geografice. Dar, şi la unu şi la doi, mergând pe aceeaşi idee – oameni, suflete. Să mai spun ceva: fiecare volum are şi o hartă, desenată de un grafician – şi pe hărţile acestea se văd regiunile acoperite. Per total, reprezentarea este destul de uniformă, chiar dacă nu aşa cum aş fi visat eu.

– Am ajuns destul de, cum să zic, arhaic. Fie din vorbă în vorbă, fie ca urmare a mesajelor unor oameni care mi-au scris – aceasta s-a întâmplat, fireşte, mai ales după apariţia a cel puţin unui album. Iniţial, eu am avut o mică listă, e adevărat – de la fotografiile şi proiectele anterioare. Când călătoresc, eu îmi notez tot timpul – şi în caietele mele erau multe note şi care mergeau în direcţia a ceea ce, prin Rost, începusem eu să caut. Dar, ţin să spun, au fost foarte mulţi oameni care au vrut să mă ajute şi care chiar m-au ajutat să mai adun ce se mai poate aduna din aceste lumi la crepuscul.

– Aici am dezvoltat şi etalat trei-patru direcţii în plus. La primele două albume predomină păstrătorii de rost care sunt în etate – vârsta 2, vârsta 3 predomină. În ultimul album există un echilibru între cei care sunt tineri – tineri-tineri – şi cei care sunt mai în etate, astfel încât să echilibrez puţin balanţa şi să îi semnalez pe acei foarte-foarte puţini tineri care fac ceva pentru aceste tipuri de lume, de memorie, de spirit. Sunt, aici, poveşti în imagine ale unor culegători de ţesături vechi, chiar de poveşti vechi, culegători de cântece vechi sau de obiecte vechi.

– Da. Povestea aceasta – şi a tinerei şi a bisericii pe care ea o păzeşte şi de la care are cheia uşii – este de mare profunzime. Apoi, revenind la ceea ce am adăugat la volumul al treilea, am adăugat o secţiune distinctă dedicată acelor biserici care sunt părăsite, abandonate şi care cad în ele însele, de fapt. În cel mai bun caz, sunt cumva conservate prin faptul că sunt închise cu cheia şi au acoperişul cât de cât în regulă, în sensul că nu lasă ploaia, ninsoarea să le deterioreze mai repede. Sunt biserici părăsite şi, mai ales, absolut, dar absolut, magnifice. În special cele care sunt sub formă de ruine şi pe care le vezi sus, pe un deal, undeva. Port şi acum în mine, foarte puternic, amintirea unui moment când am urcat pe un deal, jumate de oră – îmi spusese un sătean: vezi că dacă ţii drumul drept, dai de o biserică. Ceva magnific, şi ca simplitate, si ca poziţionare, şi ca arhitectură.

– Îţi simţi sufletul. Pur şi simplu, îţi simţi sufletul. Nu au lumină, sunt lumină. Pentru mine, când sunt acolo, îmi simt îngerii. E foarte clar pentru mine: intru într-o stare în care, da, aşa pot să spun, îmi simt îngerii. Poţi să îţi imaginezi că ei sunt aici. Nu sunt vizibili, dar ei sunt aici, acolo. Pereţii aceia nu sunt părăsiţi. Noi i-am părăsit, dar ei nu sunt părăsiţi. Acolo, pe zidurile acelea care se descompun de timp, sau între ele, acolo se întâmplă ceva.

– Da. În volumul al treilea adaug conacele şi culele, nişte splendori ca arhitectură. Sunt aşa de frumoase şi, la fel ca în cazul bisericilor, atât de multe părăsite şi lăsate să se descompună. În Vest, ar fi şi obiective turistice, şi obiecte de patrimoniu. În vest, de pildă, căci ştiu bine situaţia, comunitatea în care sunt asemenea minunăţii, dacă nu are bani suficienţi pentru a le restaura, le conservă. Bulgaria stă, în această privinţă, incomparabil mai bine decât noi. Şi, în fine, ce mai adaug, la acest ultim volum, sunt obiecte, fotografiate foarte detaliat, în foarte mici muzee ţărăneşti. Avem, în această privinţă, un patrimoniu spectaculos. Sunt muzee ale unor pasionaţi care, din banii lor, au cules obiecte, le-au restaurat, le-au dichisit cum au putut şi acum le păstrează foarte bine. Este totalmente lăudabil şi mi-a făcut mare plăcere să le pun şi pe acestea în fotografiile mele. Am identificate multe asemenea obiecte, gospodăreşti marea lor majoritate, pe care le-am pus într-o lumină, efectiv lumină de studio, acolo, la faţa loculului. Au ieşit nişte fotografii de care sunt foarte ataşat. Sunt, şi ele, despre frumuseţe – despre o frumuseţe fragilă, dar, în mod fundamental, despre frumuseţe.

– Cum este patria aceasta, într-un fel o „patrie mică”, pe care aţi descoperit-o în aceşti ani din urmă, când aţi călătorit pentru albumele dumneavoastră dedicate Rost-ului?

– E tristă, e decăzută. Şi, dacă e aşa, ea este, în mod automat, frumoasă pentru mine. Deci, tristă, decăzută, frumoasă – da, aşa este. E o patrie care are timp în spatele ei, care, deci, nu vine din neant, care decade, prin care au trecut pesemne mulţi îngeri. Şi mai e ceva de spus: ca să vezi, ca să vezi cu adevărat lumea acesta, trebuie să ai deja privirea predispusă să o vezi.

– Nu cred că eram pregătit. Nu ştiam ce este acolo. Avem mici bănuieli, dar ceea ce am descoperit acolo a depăşit cu mult oricare dintre aşteptările mele. Nu am aşteptat această lume – în sensul că nu am anticipat-o şi nu aveam, despre ea, un orizont de aşteptare. Am descoperit-o. Era ceva în mine, ceva ca un interes de adâncime – şi aceasta se vede şi în albumul dedicat ţăranului român pe care l-am făcut pentru Humanitas. Acele momente sunt primii muguri. Dar m-am oprit un timp, nu am vrut să intru mai adânc în această lume – probabil că nu eram încă pregătit pentru ea. Am făcut alte albume, cu totul alte subiecte. Şi a venit şi vremea acestui proiect – dimpreună cu un fel de sperietură, că aş putea să pierd această lume, căci ea se duce într-un ritm, vai, foarte alert. Dacă noi doi ne vom întâlni peste 15-20 de ani şi revenim la tema discuţiei noastre, e foarte probabil că atunci vom discuta despre o istorie totalmente apusă. Nu doar că oamenii se sting, dar nici nu au cui să lase această lume; excepţiile despre care vorbeam nu fac altceva decât să confirme această regulă.

– Să spun mai întâi că am părăsit România pe considerente politice, nu economice. Dar, chiar şi aşa, niciodată nu am spus şi nu aş putea să spun că mi-am schimbat ţara – moral şi spiritual vorbind. În mine, în interiorul meu, eu sunt de aici şi aşa voi rămâne. Eu mă trag dintr-o familie ai cărei străbunici au avut ceva de spus în istoria acestei ţări şi, în această calitate de descendent de acest fel, consider că e firesc să rămâi şi să revii acolo de unde îţi sunt ai tăi. Poţi pleca, dar numai dacă ai fost aproape forţat; şi acesta a fost cazul meu – la începutul anilor 1980, când nu mai puteam îndura ceea ce era aici. Prin urmare, când condiţiile politice, despre care spuneam mai înainte, au fost schimbate, am revenit cu bucurie în ţară. Aşa am crezut atunci, imediat după căderea comunismului, că lucrurile se vor reaşeza pe alte temelii. Nu ştiu dacă, măcar în primii ani, chiar am avut dreptate.

– Generalul Dragalina. Bunica mea era fiica generalului. Mama mea este nepoata lui directă, iar eu, normal, strănepotul lui.

– (zîmbeşte) Aoleuuuu! Dar ce întrebări sunt astea?

– Văd. Pe mine, foarte probabil, că mă caut. Aparatul este un fel de penel pentru mine. Eu văd în cadre – aş putea spune, aproape, că eu gândesc în cadre. Pentru mine, când deschid ochii sau chiar când îi am închişi şi mă gândesc la ce este în lume sau la ce este lumea, totul este o compoziţie. Mai bună sau mai nereuşită. Ei bine, când dau de o compoziţie despre care eu cred că este bună, aparatul – penelul meu, cum vă spuneam – mă ajută să o păstrez, să o imortalizez. Altfel, poate că aparatul, pentru că îmi dă voie să păstrez aceste compoziţii despre care vă spuneam, mă ajută să mă îndepărtez de nişte gânduri, poate – deşi nu ştiu până la capăt că aşa sunt – de nişte adevăruri: că nu mergem nicăieri, că ne-am născut ca să dispărem, că viaţa nu e neapărat frumoasă, ci mai ales o mare şi uneori inconfortabilă întrebare...

– Da... Dar nu ştiu dacă sunt un răspuns. Poate că sunt nişte întrebări şi mai mari. Şi, mai ales, ele sunt nişte revelaţii. Probabil că aşa trebuie să fie: în anumite momente, ţi se deschide un fel de cer. Vine o lumină şi vezi ceva mai mult, ceva deplin. Aşa e şi cu îngerii despre care spuneam...

– Ai presimţirea ei – şi la mine cred că a fost aşa ceva, la un moment dat, prin liceu. Dar partea cea mai importantă, pentru că acest timp de gândire – care se transpune şi în formule practice – ţine de muncă, de educaţie, de ritm, de răbdare. Muncă, educaţie, pregătire şi într-un sens academic, şi într-unul neacademic. Şi, legat de aceasta, vreau să spun că eu cred foarte mult în pregătirea profesională. Accept că există unii oameni cărora le iese totul fără ca ei să deţină neapărat o pregătire de specialitate, dar ei sunt rari, sunt oameni cu har, sunt loviţi de sus. Restul – şi e vorba aici de marea majoritate – reuşesc doar aşa: cu multă muncă, cu o privire şi o atenţie educate.

– E simplu: e numai echivalentul unui penel. Un instrument cu ajutorul căruia pot să pun pe o hârtie sau într-un computer ceea ce văd, ceea ce ochiul meu decupează din ceea ce vede. Ce rezultă e esenţial: fotografia. Nu aparatul. Sigur, el e important – şi tehnologia ne ajută, în sensul că ne simplifică viaţa. Dar fotografia, cadrul, instantaneul – acestea sunt fundamentale.

– Şi aici e simplu: când am o lumină. Nu în sens fizic, neapărat. Când spun când am o lumină, aceasta implică şi faptul că, la modul fizic, e posibil ca în compoziţia mea să fie şi penumbră, şi întuneric. Când creezi, foloseşti tot ce ţi se dă; şi important e ca tu să înţelegi tot ce ţi se dă, ca să poţi să imortalizezi.

– În primul rând, când sunt singur. Şi a doua condiţie: când pot să mă rup, la limită, aproape de tot, de realitate, aşa încât să rămân doar eu cu un subiect care m-a confiscat. Atunci pot să simt cel mai bine. Până la urmă, efortul cel mai mare e să încadrezi ceva şi să simţi; dacă nu le ai pe astea două, poţi să ai un super aparat foto – nu îţi va ieşi o fotografie ca lumea.

– E ceva ca un martor. Dar lumea pe care o prinde, nu ştiu cum o salvează, nu ştiu dacă o mai salvează – căci o lume este, că durează un an sau o clipă, irepetabilă. O fotografie este doar un mic jalon în calea unei uitări absolute.