Poezie
de Radu Cange
Camera lui Cioran
Mie-mi plăcea biroul lui cu sfoară;
Sertarul nu avea buşon, să-l tragi,
Cred că hoinar, fugise înspre fagi,
Obârşia să-şi afle, milenară.
Iar camera era doar o mansardă,
Dezordinea, umilă, patrona
Şi-un aer filozofic se simţea;
Nestăpânit, putea să te şi ardă....
Doar scările îi duc, de-o vreme, dorul
De paşii lui, mângâietor urcând;
Probabil se oprea, şi, respirând,
Îşi relua, înspre mansardă, zborul.
Dar iată că acum nimic nu e;
Sfioasă, l-a-nsoţit Simone Boué.
Galben
lui Van Gogh
Un câmp de gelozie am visat,
Un lan celest cu flori neprihănite;
O viaţă, de m-aş pune pe pictat,
Tot n-aş putea s-ating aste iubite
Ca pe surori, cu glabenul lor pur,
De-un pictor zăpăcit, în nopţi, pictate
Sau ameţite de vreun trubadur,
De cântecele lui destrăbălate.
Atunci, m-am prefăcut indiferent,
Dar fermecat de supla lor culoare;
Şi totuşi, mă-ncerca un sentiment....
Gândul că le-aş fi rupt şi-acum mă doare.
Mai bine să le-admir, real şi-n vis;
Să le iubesc şi-n somn, ca un proscris.
Casele
... Iar dac-am locuit în multe case,
Am fost un peregrin ciudat, se pare,
Că m-am mutat ca melcul, peste-o mare
De valuri şi iluzii de mătase.
De-au fost urâte sau de-au fost frumoase,
Mi le-am privit cu ciudă şi mirare,
Dar trebuia să stau, fără scăpare,
Chiar între pulpele miraculoase
De beciuri sau mansarde scorojite,
Sau mai lucioase, poate într-un bloc,
De care, sincer, n-am avut noroc...
Iar casele, în viaţă,-s doar clipite.
Şi să nu pier, năuc, în vreun diluviu
O vilă îmi comand chiar lui Vitruviu.
Să-mi deschidă cineva
Nu aflu cerul, pe pământ, cu mine
Sunt rătăcit sau poate doar lucid
Şi viaţa, tinereţea le desfid,
În clipe goale şi în clipe pline.
Şi nu e om să mă-nţeleagă bine
Şi chiar de-ar fi, îl bănuiesc perfid,
Sufletul nu mai vreau să mi-l deschid
Că nu-i mai cred pe toţi sunt oarecine.
Iar adevărul îl prefer minciună,
Îl cred oricând, că m-am cam săturat,
Să cântăresc, să judec şi să bat
Un câmp ce-i semănat cu mătrăgună
Ce mă sufocă, vrea să mă ucidă;
Nu-i nimeni iadul, raiul să-mi deschidă.
Şi nu mă las
În nebunie, zac ca-ntr-o cetate,
Nu pot să ies din ea cu niciun chip;
Prin ziduri nu lumina îmi răzbate,
Doar moartea îmi mai cântă: cip-cirip.
Obsesia e una din amante,
Din când în când, mai scap de ea, cu greu,
Că i-am promis un pumn de diamante,
Pe care-am să le-arunc în heleşteu.
De mă mai vizitează; ştie bine,
Că n-am să fug cu ea, rămân aici,
Că m-am obişnuit între sextine,
De mi-ar fi trupul scărmănat de bici.
Şi într-o zi, am s-o gonesc, promit,
Că nu mă las nicicum ademenit.
|