Există în literatura rabinică o formă imaterială de „revelare a prezenţei lui Dumnezeu” (ghilui ha-Şekinah) numită „vocea din cer”, în ebr. bat kol (literal, fiica vocii). Această formă feminină de ilustrare a gloriei divine este aici un concept magico-mistic pus în strânsă legătură cu momentele de iluminare a omului înţelept. Spre exemplu, bat kol s-a făcut auzită înţelepţilor din Sanhedrin, spune Talmudul (Baba Mezia, 59a), intervenind de partea lui R. Eleazar, elevul kabbalei, în disputa lui pe teme halahice. Aşadar, primul atribut al „fiicei vocii (lui Dumnezeu)” ar fi înţelepciunea. O înţelepciune divină, precizează R. Abraham Abulafia în Cartea dorinţei (Sefer ha-Heşek), căci ea transcende orice tradiţie orală sau scrisă, fiind cea mai „înaltă” (elianot) dintre „tradiţii” (kabbalot). Aici, pluralul kabbalot este folosit de Abulafia ca anagramă a lui bat kol şi înţeles ca un semn că toate tainele kabbalei profetice provin direct din cer.

Abulafia a scris Sefer ha-Heşek în Sicilia, în anul 1289. Unul dintre contemporanii săi a fost Dante, care a preluat tema despre bat col în povestea bine ştiută a celui care, „intrat în lumea tainelor”, aude mereu „angelica voce”, în vreme ce chipul Beatricei nu îi apare decât de două ori, la începutul şi la sfârşitul parcursului spiritual.

Un alt poet italian, contemporan cu Abulafia şi cu Dante, care a literaturizat „fiica vocii (divine)” este poetul Immanuel ha-Romi, zis Il Giudeo (c. 1261-1328). În poemele sale de dragoste, scrise în ebraică şi adunate în Scrieri (Mahbarot), poate şi sub influenţa gloselor proprii la Cântarea Cântărilor, bat kol devine un fel de bat şiir, de muză a poeziei, o doamnă frumoasă cu forme umane şi trup divin, ca în exemplul:

Sunt ochii tăi văpăi de stele

Ce-adorm când ziua e venită

Şi răsar noaptea în mistere?

Sau sunt chiar stelele din ceruri

Şi faţa ta-i cereasca sferă?

Când totu-i clipă efemeră,

(Mahbereth XVI – trad. aut.).

Sau, mai concludent, în proza ritmată din Mahberet III:

„Gazela îşi închipuie că locuieşte dincolo de sălaşul lui Dumnezeu, şi chiar probează cu graţie că are o inimă inteligentă, dar, văleu!, inima ei, cea care ar trebui să iubească, ţăndăruită-i, căci la suspinele mele, ea răspunde ascunzându-se în norii moi din ceruri, acolo unde face un gard de cărămidă din depărtarea dintre noi” (trad aut.).

Considerată prea libertină pentru gusturile coreligionarilor săi, poezia lui Immanuel ha-Romi a fost interzisă în secolul al XVI-lea de autorul lui Şulhan Aruk, intransigentul R. Joseph Karo, dar redescoperită în triumf un secol mai târziu, când autorul este numit „împăratul poeţilor” (Jacob Frances), iar culegerea lui de poeme (tipărită abia în 1491) aclamată ca începutul poeziei laice evreieşti. Din universul curtenesc al lui Il Giudeo, care dorea să împace Biblia cu modernitatea şi religia cu filosofia, o muză nurlie (dedicată însă unei vieţi de castitate!) se va răspândi curând în întreaga poezia mistică italiană de limbă ebraică prin intermediul unei pleiade de admiratori ai lui Immanuel, toţi autori interesaţi de kabbală, cum ar fi poeţii Moşe ben Mordehai Zacuto, Moşe Haiim Luzzatto, Iosef Ţarfati, sau dramaturgul Matitiiahu Nissim Terni. Prin ei, motivul iubitei cu „faţă cerească” (paniim şamiim), ca referire la comandamentul divin „caută faţa mea” din Miţvot, 27, 8, va ajunge să locuiască lirica universală în forma binecunoscutei teme a „frumoasei fără corp”. Şi aşa cum bat kol a fost sursa inspiraţiei vizionare a rabinilor, „frumoasa fără corp” devine sursa de inspiraţie a poeţilor romantici, ea arătându-se, cum o spune Eminescu în Călin şi frumoasa fără corp, „când cerul se deschide”, şi „deşi de nuri e plină,/ Totuşi umbră-i ca din soare”.

Aflaţi la intersecţia a două curente hermeneutice, creştin şi mozaic, Dante şi Immanuel ha-Romi au scos conotaţiile rabinice din subsolul Vechiului Testament şi le-au compatibilizat cu jucăuşa iubire curtenească, disimulând o mistică operatorie în versuri giocose, menite a fi înţelese de toţi, dar degustate doar de cunoscători. Adresându-se de dincolo de metaforă poeţilor din Fede Santa, bolnavi de malattia d’amore (dragoste de înţelepciune, desigur), Dante a pus sub anonimatul polisemiei împrumuturile lui din mistica lui Abulafia, din marginea unei mistici eretice cunoscută drept kabbala. Şi dacă iniţial, în vremea lui Dante, construcţiile polisemice se adresau unui lector mistic şi iniţiat, pregătit adică să accepte în întregime regula celor patru sensuri, treptat, odată cu prăbuşirea sublimului în frumosul esteticii, relaţia dintre autor, lector şi divinitate se va restrânge pe palierul superficial al înfloriturilor de stil, palier la care se rezumă azi toată ingineria textualistă a poetului postmodern.

　1. ebr. ţvi, ’gazelă’, este formula galantă de adresare către o femeie nemăritată, figurând în poezia de dragoste arabă şi ebraică, deopotrivă, ca sinonim pentru la donna din sonetele italiene – v. Sefer ha-Zohar, II, 209.

　2. Mahbarot Immanuel ha-Romi, Tel Aviv, 1946, p. 341.