Dialog Cristian PĂTRĂŞCONIU – Radu PARASCHIVESCU

Cristian Pătrăşconiu: – De ce „Vulturii Textila” Lugoj şi nu „Craiova Maxima” în proza ta autobiogafică?

Radu Paraschivescu: – Simplu, fiindcă primele meciuri de fotbal le-am văzut la Lugoj, nu la Craiova. Ştiu că Oltenia avea o ofertă mult peste bucăţica mea de Banat, ca unul care a prins, înaintea Maximei, şi echipa lui Oblemenco, Deselnicu, Boc, Ciupitu, Ţarălungă şi Strâmbeanu. Oricum, legătura mea cu Vulturii datează de la sfârşitul anilor 1960, când Balaci, Donose şi Ştefănescu încă nu se lansaseră. Iar vulturaşii mei erau idoli accesibili, pe care îi puteai conduce de la meci fie acasă, fie la cârciumă. Oameni care veneau la stadion cu bicicleta sau pe jos. (Nu ştiu câţi aveau maşină – poate Fişteag, că era băiat de primar). Oameni dispuşi să-ţi asculte cu aceeaşi înclinare a frunţii şi elogiile, şi reproşurile. Oameni pe care-i revăd cu ochii minţii şi azi, după atâtea decenii, fără să li se fi estompat trăsăturile sau jocul. Albertuş şi Vraja, Meţcaş şi Kiss, zis „Scobarul”, Ardeleanu şi Stâncel, Apostol şi Bodea, Chiran şi Aruncuteanu, Apetrei şi Ene Daniel, Puiu Bagiu şi Nelu Pădureanu, Doru Imireanu şi Mişu Ţârlea, Guţă Marincan şi Sandu Grizea. Ca să nu mai vorbesc de marile încleştări cu Metalul Bocşa, Ciocanul Nădrag, Minerul Lupeni sau Unirea Tomnatic. Aşa ceva nu se uită şi nu se şterge. A, şi încă un detaliu: Ion Crăciunescu însuşi a jucat un an la Vulturii.

– Ce poetic mă întrebi şi ce prozaic îţi răspund: niciodată. De ce? Fiindcă ţin, dacă ai uitat, cu ceva care se cheamă Politehnica Timişoara. Consultă tu analele, rogu-te, şi vezi ce scrie la finala Cupei României din 1980-1981. Dacă n-ai timp, dă-mi voie să te ajut. Scrie aşa: „Universitatea Craiova-Politehnica Timişoara 6-0”. De 1 iunie, de ziua copilului care nu mai eram, dar aş fi vrut să rămân. Cotizanţii acestui mo(nu)ment de mărinimie au fost Balaci (două bucăţi), Donose, Crişan, Cârţu şi Negrilă, cu un şut de pe lângă fanionul de corner, în genul fundaşului brazilian Nelinho, ceea ce m-a făcut să-l poreclesc Negrilinho. Doar portarul nu ne-a dat gol. Apropo de portar, întreabă-l pe bietul Radu Suciu de la Poli cum s-a simţit atunci. În semifinale, Craiova nivelase Bacăul cu 4-0, iar noi trecuserăm căznit de Arieşul Turda cu 2-1. Asta după ce, cu un an înainte, bătuserăm Steaua în finala Cupei cu 2-1, la ea acasă, pentru ca după câteva luni s-o scoatem pe Celtic din Cupa Cupelor. Revin la acel 6-0 dizolvant şi-ţi amintesc că Zoli Crişan, săracul, a marcat cu capul de lângă Mehedinţu, ceea ce a fost superlativul ruşinii. Şi tu mă întrebi de ce nu scriu despre Maxima. Un strop de decenţă, zău.

– Chiar: crezi că această echipa – mă refer la Craiova Maxima – are proza pe care o merită? E drept, e nedrept? E singura în această situaţie?

– Despre Craiova – Maxima sau nu – s-a scris şi bine, şi prost. (Însă nu ştiu dacă suficient.) Unii, cum e poliţistul Iulian Meianu, au scris în temeiul unei iubiri transjudeţene. Alţii, cum e Ion Jianu, au scris de pe poziţia unei adoraţii practicate aproape în genunchi. Alţii, cum e Corneliu Stroe, au scris dinăuntru fenomenului, cu ochiul şi condeiul celui care a format de fapt echipa. Alţii, cum e Ilie Dobre, şi-au reconfirmat veleitarismul şi puţinătatea talentului. Se spune, nu fără temei, că valoarea unei cărţi e invers proporţională cu numărul de ghilimele folosite. Ilie Dobre e un fanatic al ghilimelelor. După părerea mea, cele mai frumoase pagini despre Universitatea Craiova le-a scris Traian Ungureanu – fie în prefaţa uneia dintre cărţile lui Ion Jianu, fie în Manifestul fotbalist. TRU a fost un suporter bun al Maximei, după un derapaj de adolescenţă spre Dinamo şi Dumitrache. Dacă e suficient? Depinde cum judeci. Suporterul vrea mereu mai mult. După părerea lui, nici măcar colosal nu e suficient. Grila lui de percepţie, la care îl obligă însăşi condiţia exaltării suportericeşti, e excesul. Pe de altă parte, nu ştiu dacă UTA a avut parte de o reflectare literară pe măsură. Şi n-aş spune că a stat mai rău decât Craiova la palmares. Dimpotrivă.

– E mai greu să scrii despre tine decât despre altceva/ altcineva?

– Ar trebui să fie mai uşor, fiindcă pe mine (cred că) mă cunosc mai bine decât cunosc alţi oameni sau alte lucruri. Sigur, scot capul şi aici mici primejdii de natură aşa-zicând metodologică. În fond, cum ar fi mai bine să procedez? În orizontul unei sincerităţi autojupuitoare? Aş putea fi bănuit de exhibiţionism. Să recurg, atunci, la ficţionalizări? Aş putea fi acuzat de fals şi uz de fals biografic. Adevărul fiind, ca de obicei, la mijloc, prefer să fiu în general sincer, păstrând, totuşi, anumite zone departe de ochiul public. E de presupus că nici cititorilor nu le-ar plăcea să mă livrez până la detaliul ultim. Ca să nu mai spun că, în momentele când devin prea transparent şi confesiv, îmi vine în minte fraza lui Mallarmé: „A numi un obiect înseamnă a suprima pe trei sferturi bucuria pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul nostru.” Poate că n-ar fi rău să mă văd ca pe un poem şi să încep să împrăştii sugestii autoreferenţiale. Să vedem cine m-ar ghici şi dacă i-ar face într-adevăr plăcere.

– De fapt, am vrut să întreb şi în această direcţie: cum pui/ cum apreciezi tu diferenţa specifică a prozei autobiografice prin comparaţia cu alte specii sau subspecii ale prozei?

– Proza autobiografică te obligă totuşi la o anume acomodare la realitate. Asta dacă vorbim despre un autobiografism veritabil, nu despre o tehnică narativă. Nu prea ai cum să fii sudor şi să scrii texte autobiografice în care te vezi matematician de geniu sau astronaut. Pe celelalte paliere ale prozei, în schimb, poţi scorni în voie. De fapt, chiar asta trebuie să faci. Proza nu fotografiază realitatea până la ultimul pixel, ci o traduce în limbajul sensibilităţii fiecăruia.

– Am fost femeie de onoare fiindcă am primit o diplomă care a atestat faptul. Americanii sunt dispuşi la multe de dragul ceremonialului de la seminarii şi conferinţe. Inclusiv la contestarea anatomiei. Diploma mi s-a oferit – consolator, cred, dar şi ca eventuală probă de umor yankeu – după ce am fost singurul bărbat dintr-o incintă populată cu două sute de femei. Ce făceam acolo? Eram interpret de conferinţă, iar mai departe scrie în carte. Ce aş vrea să fiu în literatură? Nu ştiu exact. Poate un scriitor care să depăşească la un moment dat nivelul de „virtuoz al superficialului” (eticheta îmi aparţine, semn că stau bine la autocunoaştere). Nu vreau să fiu noul Fowles, noul Ishiguro, noul Balmaceda – ce argentinian fabulos! – sau noul Rushdie. Mi-ar plăcea doar să nu plictisesc lumea, s-o bucur şi să mi se aştepte cu un mic freamăt următoarea carte – cred că e cuviincios să nu am ţinte mai mari. În rest, dincolo de nemurire, printre regretele pe care le am se numără neputinţa de-a cânta la pian sau la chitară. Şi fiindcă tot vorbeam de sinceritate, revenind la literatură, cred că mi-ar plăcea ca la un moment dat să mi se traducă şi mie o carte. Sigur, după ce vor fi traduşi toţi cei care au publicat în România, adică nu peste multă vreme.

– Semănăm destul de bine, iar lucrul care ne aduce împreună pe mine, autorul, şi pe mine, personajul, este autoironia. O practic şi în scris, şi în viaţa de zi cu zi. Mi se pare un registru potrivit, mai ales pentru cineva care a învăţat cu ceva timp în urmă că nu e cazul să te iei pe tine şi ce se petrece în jur foarte în serios. Viaţa nu e doar vis, ca la Calderón, ci şi joc. „O joacă-i viaţa, / Deci te joacă”, spre a parafraza în cheie coşbuciană. Apropo, observ că-mi foloseşti numele foarte des în întrebări. M-ar tenta să-ţi răspund la fel, „Radu Paraschivescu practică masiv autoironia”, dar aş cădea sub incidenţa propriului verdict. Acela că oamenii care vorbesc despre ei la persoana a treia au una dintre datele constitutive ale paranoicului.

– Dar în realitate, cum e Radu Paraschivescu, cum crede Radu Paraschivescu că e Radu Paraschivescu? În care „realitate”, de fapt?

– Sigur, fiecare are realitatea lui, iar zonele de întrepătrundere variază de la caz la caz. Dacă un autoportret fără fard e ceea ce-mi ceri, află despre mine că sunt vesel din fire, pregătit să nu fiu grav decât când nu am încotro (grave just in thegrave), sentimental, impresionabil, cu o poftă de muncă nebună şi gata oricând să plec în Franţa sau în Italia. Chiar dacă abia m-am întors. Îmi displac mai departe târâtoarele – la propriu şi la figurat – , îmi repugnă mai departe laptele şi brocoli. N-am avut nici măcar o zi de concediu medical şi nici măcar o zi de bursă în toată viaţa. Cam ăsta aş fi. A, şi cred despre mine că sunt, fără falsă modestie, un om bun la suflet.

– Îţi vine să crezi că eşti tu în toate ipostazele despre care scrii/ povesteşti în cele 13 proze din Am fost cândva femeie de onoare? Cum a fost cu putinţă aşa ceva?

– Ţi se pare stranie sau scandaloasă vreuna dintre ipostaze? Dacă da, pot să invoc alibiul vârstei. Eram tânăr şi nesăbuit în majoritatea întâmplărilor din carte, cu excepţia celei de la conferinţa mondială a femeilor. Aşa a fost cu putinţă. Nu aveam nimic de apărat pe atunci: nici palmares, nici prestigiu, nici altceva. Această formă de libertate, combinată cu o anume inconştienţă şi cu un soi de nepăsare în faţa consecinţelor, a produs poveştile din carte. Sigur că astăzi n-aş mai face baie gol în mare – dacă nu din alt motiv, măcar din considerente estetice şi din dorinţa de-a nu provoca şocuri fatale privitorilor. Şi n-aş mai merge pe întuneric printr-o pădure în care unii susţineau c-ar fi trăit mistreţii pe care-i vâna Ceauşescu, iar alţii, urşii pe care se pregătea să-i vâneze.

– Ehe, e mult de scris şi de salivat. Am fost cândva femeie de onoare e o carte care nu are doar o coloană sonoră (Queen, Bijelo Dugme, „Melodia preferată”, Mark Knopfler etc.), ci şi o listă de deserturi. Cum mai spus cu toate prilejurile posibile, viaţa mi s-ar părea nesărată, acră şi amară fără dulciuri. Iar în prozele astea de autobiografie tandră se întâlnesc prăjituri din Lugoj şi din Franţa. Poate părea o combinaţie dezechilibrată, dar nu e. Sigur, cofetarii francezi frizează de multe ori geniul, aşa cum am avut ocazia să mă conving cu o lună şi jumătate în urmă, în Périgord Noir (numit aşa datorită abundenţei copleşitoare de trufe). Aici, în orăşelul Sarlat la Canéda (cam de dimensiunile Făgetului din Timiş), am întâlnit trei cofetării amuţitoare pe distanţa a o sută cincizeci de metri pe aceeaşi stradă. Prietena mea s-a înfipt într-o poire caramel după care suspină şi azi. Revenind, Lugojul mi-a deschis apetitul convertit în obsesie vinovată pentru ciocolata de casă, licitând apoi cu tortul doboş, prăjitura Arlechin, Lepa Brena, tortul Buturugă, Rococo, Alcazar (ca Palatul Regilor din Sevilla), Rumba, Negri în cămaşă albă, Spinare de arici şi Garibaldi. Franţa mi-a adus la rândul ei câteva splendori palatale pe care m-am simţit obligat să le presar în carte (unele figurează şi în prezentarea mea de pe pagina a doua): millefeuilles, plaisir sucré, diversele tipuri de macaron (născute din mintea lui Pierre Hermé, autoritatea franceză tutelară în domeniu) şi un desert a cărui citire cu voce tare aproape că durează mai mult decât savurarea: terrine de crępes aux oranges avec sa sauce caramel au beurre salé. Caramelul cu unt sărat mi se pare cea mai utilă invenţie după internet. Iar la întrebarea „de ce-ţi plac lucrurile astea?” singurul răspuns plauzibil este „fiindcă sunt al naibii de bune”. La fel cum se spune c-ar fi răspuns Willie Sutton după ce-a fost întrebat de judecător de ce spărgea bănci: „fiindcă acolo se ţin banii”.

– Nici pomeneală. Nici eu nu sunt suficient de important, nici epoca în care trăiesc nu e suficient de spectaculoasă, prin comparaţie cu altele. Ţinerea unui jurnal în adevăratul sens al cuvântului presupune o disciplină de care nu mă simt capabil. E vorba de disciplina consemnării zilnice. Scriu şi în general lucrez în salturi, nu sunt croit pentru păstrarea unui jurnal. Iar dacă aş face-o, nimic nu-mi garantează că n-aş interveni în autencitatea lui, prin mici artificii cosmetice, răpindu-i astfel esenţa şi pulverizându-i rostul. Oricum, are cine să ţină jurnale în România, fie ele sincere sau contrafăcute. Eu am vrut doar să scriu la un moment dat o povestire cu titlul „Jurnalul unui trotuar”, în care să glosez pe tema călcatului în picioare. Am renunţat şi cred că bine am făcut. Chibzuind mai bine, mi s-a părut o forţare a notei.

– Din cămările trecutului şi ale memoriei mele, precum şi pescuind în bazinul încăpător al imediatului. Spre norocul meu, am o memorie care fotografiază şi stochează onorabil. Plus o preţuire persistentă pentru detaliu. Ajunge să citeşti „La Medelugoj” şi te lămureşti cu privire la luxurianţa amănuntelor. Şi nu pentru c-aş fi un fanatic al arhivării, se întâmplă pur şi simplu să am o memorie-burete, cu o bună putere de absorbţie. În rest, e ca la Ghidul nesimţitului, la Bazarbizar şi la Aştept să crăpi. Şi ca în replica lui Mircea Diaconu din scheciul cu Toma Caragiu: „Viaţa e sursa”.

– Ar trebui să ştiu cum arată rezervorul fiecăruia ca să dau un răspuns vaccinat. Aşa, intuitiv, nu mi se pare că mobilierul meu intim e mai lucrat decât al altora sau că viaţa m-a răsfăţat cu mai multe aventuri decât pe alţii. Pe de o parte, aventurile le mai şi provoci, nu aştepţi cuminte să-ţi bată în poartă. Pe de altă parte, contează şi felul cum pui sub ochii celorlalţi ceea ce ţi se pare literaturizabil în viaţa ta şi în tine. Asta înseamnă că trebuie să-ţi exploatezi capacitatea de prelucrare şi de glazurare a faptelor – seci sau nu – de viaţă. În al treilea rând, dacă mă apuc totuşi să fac o analiză geografică a cărţii, ajung la concluzia că rezervorul meu principal şi privilegiat (de sensuri şi nu numai) îl reprezintă copilăria, adolescenţa şi tinereţea bănăţeană, ceea ce însemnă Lugoj, Timişoara şi Făget.

– Bască în niciun caz. Ţinea de profilul meu de nonconformist să nu-mi acopăr capul şi să refuz distribuirea în spectacole de varietăţi de tipul „Cu bască, fără bască”. Ţin minte că, în şcoala primară plecam de acasă cu căciula pe cap, îi făceam cu mâna mamei, postată strategic la fereastră, iar după ce ieşeam din câmpul ei vizual scoteam căciula şi-o retrogradam pe fundul ghiozdanului. În ce priveşte mustaţa, am avut-o cu începere din liceu, ca orice femeie de onoare care se respectă. Dacă mă gândesc bine, mi-a lipsit doar într-o secţiune din „La Medelugoj”, ceea în care vorbesc despre cei şapte ani care au precedat întoarcerea la Bucureşti şi începerea şcolii. Atunci, oricât de precoce ştii că sunt, n-am avut mustaţă. Ulterior, am ras-o doar de două ori: o dată la ordin, în armată, a doua oară la rugămintea cuiva cu o formă deraiată de umor. De fiecare dată m-am simţit slut şi mai vulnerabil decât în noaptea când ne-a scos majurul goi puşcă din apa mării.

– Hai să întreb aşa, larg-larg: cum e să scrii azi proză? Comic, dramatic, necesar, suficient? Sfârâie, duduie, e loc de mai bine? „Să fim pozitivi” şi despre proză, cum ar fi putut spune Gheorghe Hagi şi cum, de altfel, a şi spus despre fotbal cândva?

– Dacă tot îl evoci, dacă nu cumva îl invoci, pe Hagi, să conchidem că în proză e la fel ca în fotbal: şi aici „omul e o persoană umană”, şi aici „cine îi e frică de lup să nu intre în pădure”, şi aici e bine „să nu ne ascundem după unghii”, şi aici „prozatorul dacă talent, oricine convinge pe toţi”. Se scrie multă proză bună în ultima vreme – scurtă, lungă, semilungă, de toate felurile şi dinspre toate vârstele. I-am lansat la Bookfest sau i-am prezentat în rubrica mea de carte de la Digi 24 pe Tudor Ganea, Alexandru Done, Radu Jörgensen, Liliana Corobca, Dan Stanca, Adrian Georgescu, Vlad Zografi, Ioana Pârvulescu, Jan Cornelius sau Răzvan Exarhu. Tot la Digi 24 pregătesc materiale despre Viorica Răduţă, Bogdan-Alexandru Stănescu, Răsvan Popescu, Ioana Bradea, Ciprian Măceşaru, Lucian Dan Teodorovici şi Diana Adamek – ultima este pentru mine, prin romanul Adio, Margot (Editura Univers), cea mai frumoasă surpriză literară din ultimul an. Scrie absolut fermecător, cu un stil, o tensiune epică şi un talent care se cer lăudate. Proza românească arată foarte bine în ultimele două decenii. Suntem acoperiţi la capitolul ăsta, ceea ce demonstrează că uneori e bine să fii acoperit.

– Cum spuneam mai sus, „O joacă-i viaţa/ Deci, te joacă”. Dar să ştii că nu făceai rău dacă scriai „în străinătate”. De nişte ani încoace, ăsta e jocul în care mă prind tot mai des. Un contrafactualism ieftin ca idee şi scump ca materializare. Un „cum ar fi dac-ar fi?” pe care-l joc cu prietena mea pe trasee care sfârşesc în Toscana (ceva mai rar în ultima vreme, totuşi) şi în sudul Franţei (mult, mult, mult mai des – tot în ultima vreme). Cea din urmă ţintă e un apartament în Cassis, ştim şi care, sau o căsuţă în Avignon, chit că, dacă ne prinde mistralul, ne suflă până la mare. Mi-a făcut poftă Biju Morar cu La Ciotatul lui, unde am fost anul trecut – la plajă, nu la Biju. Am şi planificat ce facem cu milionul de euro pe care nu-l avem şi nici nu-l vom avea: cât costă casa, cât alocăm vizitelor frenetice prin Europa, din ce trăim etc. Am făcut, în priza acestui exerciţiu de temperatură mintală, şi un recensământ-fulger al rudelor înstărite de afară, care n-au moştenitori şi abia aşteaptă să le preiau bogăţia. Rezultatul a fost previzibil: niciuna.

De multe ori, poate cel mai des, cu vorbele. De insuficient de multe ori, cu prietena mea, pe care am nărăvit-o îndeosebi la jocul de-a stabilitul afară, amintit adineauri. Şi unele, şi cealaltă sunt parteneri provocatori, deşi nu tocmai docili.

– Mi-ar fi plăcut să schimb două pase şi două gânduri cu idolul meu din fotbal, Johan Cruyff. După cum mi-ar fi plăcut să intru într-un concurs de vorbe isteţe cu Stephen Fry, chit că m-ar fi surclasat. Sigur, m-aş fi jucat, cuprins de bujori, şi cu Monica Bellucci. But let’s not go there, cum spuneau fenicienii.

– O, e atât de nespectaculoasă, încât nu ştiu dacă merită osteneala. Am o foaie de parcurs pentru care îi mulţumesc bunului Dumnezeu. Am fost cruţat de convulsii şi cumpene. Am suferit câteva pierderi, pe care ştiam că nu aveam cum să le evit (a tatălui meu e cea mai dureroasă, cu toate că, după 94 de ani, se mai şi moare). Am avut bucurii şi surprize, am văzut bucăţi mari de Europă, am scris şi am publicat la o editură la care ţin de când i-am văzut primele cărţi, am început o carieră în televiziune şi în presa scrisă. Am alături un om la care ţin ca la ochii din cap. Pe scurt, sunt răsfăţat.

– Aş fi făcut din el prăjiturelnicul unei mari curţi împărăteşti, omul pus să guste toate cofeturile înainte de-a fi aduse la masa augustelor figuri. Sigur, riscând, în caz de complot, otrăvirea. Şi consolându-se, cu ultima răsuflare, că una e să mori otrăvit din cauza unei ciuperci rupte neglijent din pădure şi cu totul alta ca otrava trădării să se amestece într-un sos catifelat de caramel au beurre salé. Cred că nu mi-ar fi stat rău.