Dacă momentul decembrie 1989 a însemnat debutul unei mişcări accelerate aproape la extrem pentru societatea românească (desigur, această intensificare a schimbărilor trebuie privită şi în contextul est-european, dar nu numai; deşi se vorbeşte mai puţin, preocupaţi cum suntem mai mult de ceea ce se întâmplă la noi, neglijăm că în întreaga lume s-a declanşat era unei noi paradigme economice şi sociale, cu repercusiuni excepţionale şi pentru literatură şi arte, dar acesta este un alt subiect), acelaşi lucru s-a petrecut şi în ceea ce priveşte situaţia literaturii în ansamblu. În materie de idei literare, de scris efectiv, evoluţia s-a petrecut mai lent; în privinţa relaţiei scriitorilor înşişi cu literatura, cu cărţile, cu mediile de inspiraţie, dar şi a publicului, cu aceleaşi teme, evenimentele au fost mult mai rapide şi au îmbrăcat forme uneori paradoxale.

S-a remarcat, pe bună dreptate, că încă din primele zile care
s-au scurs de la momentul 22 decembrie publicul a vrut cu precădere ziare. E adevărat, unii au persistat ani de zile în pasiunea pentru presă, pasiune exercitată în acei ani în detrimentul lecturii textelor de literatură. Dar publicul a vrut şi cărţi. Traduceri, în mod primordial, cărţi rare înainte, sau de negăsit, în jurul cărora se creaseră anumite legende, Cămaşa lui Hristos, de Lloyd C. Douglas, fiind exemplul cel mai uzitat când vine vorba de astfel de alegeri („o carte pe care o citeşti cu sufletul la gură am citit-o în 82, mă bucur că acum putem să o cumpăram” scrie cineva un comentariu pe Internet în noiembrie 2011; aşadar, la treizeci de ani de când a citit-o în condiţii de clandestinitate şi la douăzeci şi doi după ce ea a devenit „liberă la publicare”).

Înainte de momentul decembrie, vânzările de carte – originală şi traduceri – în România erau de-a dreptul impresionante pentru o piaţă, teoretic, cu mai puţine resurse de absorbţie. După aceea, vânzările au suferit modificări pur şi simplu deconcertante pentru cei care urmăreau, la vremea respectivă, fenomenul. La unele tipuri de carte au scăzut, la altele au crescut, numai că, în acest din urmă caz, a fost vorba mai ales de traduceri. Şi, dintre acestea, de traduceri de literatură de consum, unii editori de atunci (fie improvizaţi, veniţi din domenii fără nici o legătură cu cartea, fie scriitori care
şi-au descoperit vocaţii mercantile), dotaţi cu spirit întreprinzător reuşind să facă averi substanţiale din asemenea afacere. În esenţă, comparaţiile dintre cele două perioade se vor putea face doar înţelegând mecanismele care guvernează producţia şi vânzarea în cele două regimuri. Dar, de asemenea, este important de amintit că editarea de carte a fost un domeniu pe care s-a mizat încă de la început de către cei decişi să câştige în noua formulă economică (citeşte, în noul mod de producţie), situându-se, în fapt, în avangarda construirii unei pieţe de tip capitalist.

În noua configuraţie a interesului publicului s-a citit mai puţină literatură română. Dar nu este adevărat, cum s-a crezut şi cum se mai crede, că publicul a renunţat subit la cărţi româneşti. Situaţia a avut cel puţin câteva elemente de caracterizare, cel mai important fiind acela că din start, între cei care s-au ocupat de producţia de carte, s-a plecat cu ideea editării într-o măsură mai mică a literaturii române originale. Mă refer la manuscrisele noi predate editurilor, dar şi la cele aflate deja în portofoliile şi în proiectele acestora la acea dată. Considerăm, şi e în bună măsură real, că lectura ziarelor a însemnat pentru mulţi dintre foştii cititori – mai ales prin anii ’80 se citea cam orice, şi din lipsă de ofertă culturală, condiţii în care chiar autorii mediocri aveau un anumit succes de public pentru discutarea căruia ar fi nevoie de un exerciţiu explicativ distinct faţă de demersul pe care-l întreprind în aceste rânduri; mă voi mărgini să amintesc doar faptul că adeseori cititorii vedeau în texte aluzii împotriva regimului chiar şi acolo unde acestea nu existau – debuşeul către care s-au îndreptat, lăsând autorii români dezarmaţi în faţa editorilor, mulţi fără nici un discernământ (iar cei cu experienţă parcă intraţi şi ei într-o eclipsă a evaluărilor corecte), reorientaţi acum masiv către traduceri. Pentru că, se părea, publicul asta voia.

În unele cazuri, unii editori îşi imaginau doar, ca nişte profeţi de ocazie, cam ce ar vrea publicul, estimând empiric mutaţia severă care se produsese, dar nereuşind, destul de adesea, să detecteze cu fineţe natura şi nivelul acestei mutaţii, ceea ce a făcut ca, uneori, titluri pe care se miza să fie neinteresante pentru presupuşii cumpărători de carte. Studii de piaţă după toate regulile marketingului nu se fac nici acum în piaţa noastră de carte, în 1990, însă, totul avea caracteristicile unui amatorism debordant, entuziast, încrezător în sine şi... primitiv.

Privind lucrurile în concreteţea lor, dacă am vorbit mai sus despre o piaţă de carte în România ante-decembristă a fost din lipsa unui termen mai bun. Ar trebui să fim de acord că nu am avut efectiv o „piaţă”, ci mai curând „desfacere de carte”. Producţia editorială era reglată de factori de ordin estetic (nu putem să trecem cu vederea peste asta, pentru că atunci nu mai înţelegem nimic din ceea ce s-a întâmplat), de factori de ordin economic (problema consumurilor de hârtie şi a consumurilor de tot felul era una care îi preocupa intens pe administratorii sistemului economic din timpul vechiului regim), dar şi ideologic, cenzura având aici un rol extrem de important.

Cu preţurile destul de accesibile ale cărţilor de atunci, mai oricine putea să-şi procure un exemplar din volumul dorit, în funcţie de preocupările şi de interesele sale de studiu sau de divertisment. În multe cazuri, tirajele erau deconcertante ca nivel pentru cei de azi: se ajungea relativ uşor la treizeci până la şaizeci de mii de exemplare la literatură, mergându-se şi către o sută de mii, la câteva romane ale unor scriitori importanţi (Marin Preda, de exemplu), inclusiv prin continuările de tiraj, cinci mii la cărţi de ştiinţă sau chiar mai mult, dacă era vorba de traduceri ale unor lucrări importante, de la două mii la opt mii sau zece mii, ori mai mult, pentru un poet cu nume apărut în valoroasa colecţie „Biblioteca pentru toţi” (şi azi un reper cultural de nezdruncinat), la cartea de poezie.

Să nu credem că nu se făceau calcule de rentabilitate în socialism! Dar, într-un sistem editorial planificat, cărţile mai greu de vândut sau cele mai scumpe (judecând după raportul dintre costuri de producţie, tiraje, ritm de vânzare, costuri de vânzare cu amănuntul), ba şi cele care rămâneau nevândute, trenând ani de zile în rafturile mai dosnice ale librăriilor sau în depozite, erau echilibrate de încasările mari cu titlurile vandabile. Aşadar, balanţele financiare se efectuau la un nivel macro şi nu pe titlu sau pe colecţii. Ca o paranteză, ar fi de ştiut dacă există mari diferenţe între consumurile de hârtie pentru producţia editorială din anii ’80 şi cea de azi, pentru că este foarte posibil ca, deşi numărul titlurilor a crescut enorm, tirajele mici şi nivelul vânzărilor să facă să nu difere semnificativ cifrele.

După 1990, editorii particulari nu au mai fost de acord, în pofida unor luări de atitudine exprimate în presa culturală dar şi în paginile de profil ale unor cotidiane importante, să recurgă la această metodă a compensării, aşa încât şi pe acest fond literatura originală nu a mai găsit ecou, chiar la casele editoriale cu stare. În chip aproape de neînţeles azi, editorii şi planificatorii din socialism erau de acord că în cultură se investeşte pe termen lung şi că nu trebuie aşteptate profituri imediate şi recuperarea directă a cheltuielilor. Era vorba, deci, de o balanţă plasată şi la nivel simbolic între beneficii şi profituri. De aceea, statul sprijină, acum, editarea, prin Fondul Naţional de Carte şi prin sumele atribuite de Ministerul Educaţiei şi Cercetării (folosesc denumiri generice, întrucât titulaturile acestor instituţii, ca şi ale altora, de altfel, se modifică în mod prostesc de la o guvernare la alta), fapt care, după anii de bâjbâială prin labirintul trecerii de la socialism la capitalism, a fost, în cele din urmă, acceptat ca necesar. Mai ales că, la nivel macrosocial, editarea de carte aduce profituri până în zone dintre cele mai puţin însemnate, cartea asigurând mijloace de trai nu doar editorilor, ci şi celor integraţi unor întregi lanţuri economice, conexe sau aparent fără legătură cu tiparul.

Revenind, editorii anilor de început, chiar şi cei mai pricepuţi şi mai elitişti, au căutat senzaţionalul, un senzaţional pe care scriitorul român nu a avut, în primii ani, cum să-l asigure, pentru că el însuşi se găsea în faţa unor dileme, a unor alegeri tematice, stilistice şi aşa mai departe greu de făcut. Libertatea se arăta mai dificilă decât se anticipase. Dacă înainte era suficientă strecurarea unor aluzii, a unor parabole, împunsături (limbajul „esopic”, cum i s-a spus) pentru a asigura funcţionarea „sindromului de identificare estetică”, acum, toate aceste trucuri de construcţie se dovedeau caduce. Au fost şi scriitori cărora nu le-a păsat de gustul publicului, unii dintre aceştia, precum Nicolae Breban, afirmându-şi pe toate căile dezinteresul pentru o astfel de practică şi nu doar prin scrisul pe care l-au practicat.

Trebuie să vedem nu doar în editările şi reeditările unor traduceri preocuparea pentru senzaţional, dar chiar şi în tipărirea unor Eliade ori Cioran, a jurnalelor unor personalităţi sau personaje care aduceau informaţii aproape la limita senzaţionalului din perioada dintre cele două războaie mondiale, de pildă. Ca un element de anecdotică pe care îl găsesc a ilustra semnificativ acest vector al senzaţionalului, care a infestat adesea paratextul cărţilor, Humanitas publica, în 1996, Jurnalul lui Mihail Sebastian, având imprimată, mare, vizibil, pe coperta întâi, menţiunea „Inedit”. Or, jurnalul, tocmai devenise, prin însăşi acea carte (ca obiect)... edit.

S-a mai întâmplat ceva: mulţi editori au început să practice pe scară largă sistemul „în regia autorului” (care a existat şi în socialism, Editura Litera fiind aceea care se ocupa cu astfel de întreprinderi şi poate nu e lipsit de interes să aduc aminte că „Aer cu diamante” a apărut la Litera). Mecanismul decurge aşa cum îl descrie, necruţător, Umberto Eco în Pendulul lui Foucault. Spre cinstea lor, mulţi editori mai mici au publicat cărţi ale scriitorilor români, riscându-şi afacerile, iar într-o serie de cazuri reuşind succese destul de importante.

Suficient de semnificative, cel puţin în planul stimei criticii şi a publicului, pentru ca, la un moment dat, editorii cu greutate să găsească cu cale că şi scriitorul român poate fi vandabil. S-a încercat chiar, după un model occidental aplicat cam după ureche (ca, de altfel, mai tot ce s-a făcut până prin 2000), să se încheie contracte cu un scriitor în scopul asigurării exclusivităţii. Numai că scriitorul român încă nu ştie să scrie industrios şi, adesea, dă ce poate cam în două-trei cărţi, maximum, după care se plafonează.

Lumea editorială de azi este mult diferită. Mulţi scriitori continuă să susţină cu bani sistemul, în diferite forme, nu întotdeauna cu propriile economii, dar ei găsesc un public interesat, pregătit să-i citească, edituri care investesc mult în marketing, cu strategii mai bune şi mai bine susţinute pe termen lung. Deşi se manifestă încă destul arbitrar, destul amatorism, destulă încredere, până la obtuzitate chiar, în infailibilitatea flerului propriu din partea unora, se pare că şi aici lucrurile intră în normal. Criticii zilelor noastre nu trebuie să mai caute cu lumânarea cărţile cât de cât bune pentru un comentariu în revistele cu notorietate, ca în anii ’90, dimpotrivă, ei abia fac faţă avalanşei de propuneri din ce în ce mai ofertante, din partea autorilor şi a editurilor.

Nu în ultimul rând, estetica volumelor care apar în ultimii ani a suferit mutaţii semnificative. Dacă în anii ’70 ai secolului trecut, în plin regim socialist-comunist, cărţile de versuri, cel puţin, ca să dau doar acest exemplu, dar şi în alte domenii eforturile erau considerabile şi cu foarte bune rezultate (fie şi numai dacă amintim de tipografiile „Arta Grafică” sau „Bucureştii Noi”) apăreau în ediţii fastuoase pentru timpul respectiv, grafica şi formatul lor purtând semnătura unor artişti importanţi, în anii ’80, mai cu seamă pe fondul crizei tot mai adânci a sistemului şi a paranoiei legată de economii care îi cuprinsese pe activişti, cărţile apăreau în condiţii deplorabile. Se socotea, de nevoie, că e mai important conţinutul decât suportul.

În momentul de faţă sunt tot mai mulţi editori care vin pe piaţă cu volume imprimate pe hârtie de foarte bună calitate, în coperţi legate, cu ilustraţie bună şi atrăgătoare, deşi nu o dată în limitele kitsch-ului (dar acesta e alt subiect), ceea ce face din carte o marfă interesantă. Sunt, din acest motiv, edituri care îşi asigură cifre cel puţin mulţumitoare de vânzare, publicul cumpărând cu predilecţie cărţile apărute în astfel de condiţii.

Mutaţiile estetice ale perioadei despre care am vorbit au, iată, implicaţii dintre cele mai diverse, toate însă legate de prezenţa şi situaţia literaturii care nu mai e vedeta culturii populare, dar nici nu a pierit sub loviturile unei economii cam haotice şi nici ale industriei entertainment-ului. Ce va mai fi vom vedea!