Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Raffaele Carrieri

 Prezentare şi traducere de George Popescu

Profil biografic

Raffaele Carrieri s-a născut la Taranto, în Calabria, la 17 februarie 1905, cu şapte ani mai tânăr decât Montale, cu patru decât Salvatore Quasimodo şi cu şase ani mai vârstnic decât Atilio Bertolucci. Datele, în aparenţă insignifiante, nu explică încadrarea sa printre post-montalieni şi, eventual, post-ungarettieni, într-un cuvânt, sustragerea din mişcarea ermetismului ce-a generat şi întreţinut una dintre cele mai importante şi reputate perioadei ale poeziei italiene moderne. Unica explicaţie trebuie verificată, în opinia mea, în singularitatea personalităţii sale, pornind de la parcursul biografic, cu un gust quasi-maladiv al aventurii, trecând prin lunga şi fructuoasa convivenţă cu arta (cea a avangardei şi, în special, pariziene, pe care o frecventează negli anni venti, printre corifeii acesteia, Picasso, Modigliani ori Rousseau, care-i devine şi prieten apropiat) şi sfârşind cu travaliul poetic, şi acesta inclasificabil.

Biografic aventuros, s-ar cuveni situat, cumva, între Rimbaud şi Campana, poetic mai aproape de Sandro Penna, cu doar un an mai tânăr decât el, dar şi cu ceva mai tânărul Vittorio Sereni, căruia latura aventuroasă nu-i este o opţiune personală, ci circumstanţe de destin (participant pe frontul balcanic al primului război, apoi prizonier pe coasta africană).

Însă acelaşi război îl găseşte şi pe Carrieri, copil încă, în localitatea natală, la Taranto, privind trenurile de refugiaţi din zonele invadate de trupele austriece, cu care, în pensiunea bunicii sale materne se simte tentat de pluridialectismul celor sosiţi, ce va declanşa dorinţa acerbă de aventură cu scopul de a cunoaşte lumea. La 13 ani fuge de acasă, se îmbarcă clandestin pe un vapor, debarcând în Albania, de unde îl ajunge pe D’Annunzio, la Fiume, nu ca o alegere politică, cât împins de fascinaţia sa de aventură. Rănit la o mână, revine la Taranto, însă porneşte din nou cu un vapor, colindând porturile mediteraneene şi Coasta Africii de Nord, ajunge şi la Ankara, revine la Palermo, unde lucrează în port, ca vameş, dar începe să citească, mai ales clasicii.

Abia către anii patruzeci se afirmă public ca poet şi, apoi, alternând-o cu activitatea de studios al artei până la decesul survenit în 1984.

Un modern picaresc

Un „anonim voiajor fără valize şi fără despărţiri de adio”, ori mai exact, „un voiajor ideal” – sunt propriile sale cuvinte-metafore în care se regăseşte definiţia-cheie a lui Carrieri, un adevărat sigil al unui poet care, debutând relativ târziu, şi nu doar în poezie, se înscrie în istoria autorilor singulari, uneori solitari, în ciuda prezenţei active şi vizibile în viaţa culturală a epocii sale.

Îi frecventase pe Apollinaire, pe Ungaretti, pe Lorca, pe Max Jacob, personal, chiar dacă artistul care-l atrage şi-l subjugă, producând în el adevăratul grăunte poetic, ca şi adevărata vocaţie de studios de artă, este Massimo Campigli, pseudonim al lui Max Ihlenfeldt (Berlin, 4 iulie 1895 – Saint-Tropez, 31 mai1971), căruia îi va dedica mai multe studii monografice, futurist, în anii ‘20, apoi, transferat în Franţa, suprarealist şi post-avangardist.

Frapante rămân, la Carrieri, motivele strâns legate de biografic şi de trăit, riscul surâzător – cu care înfruntă viaţa, plăcerea de a povesti întâlnirile sentimentale şi pe cele culturale, şi totul într-o stilistică de o simplitate paradoxală, salvată în acelaşi timp de o suspensie existenţială în veşmântul unui vis enigmatic, totul, deci, într-o tonalitate de extracţie elegiacă.

S-a scris şi discutat mult despre acest poet, în fond, atipic. Gianmario Lucini, critic militant ce i-a acompaniat opera şi destinul, nota: „Superficial am putea citi poezia sa ca expresia unei căutări totuşi stilistice, prozodice, muzicale; din punctul de vedere al conţinuturilor, ca o specie de canţonier liniştit al unui suflet burghez şi închis lumii prin acest exasperat mod de a vorbi despre sine însuşi, care totuşi nu e narcisismul dannunzian ori intimismul crepuscularilor, chiar dacă poezia lui Carrieri are mult de-a face, însă ca reacţie opoziţională, cu aceste poetici”.

La rândul său, Giuliano Gramigna susţinea puternica influenţă a perioadei pariziene, afirmând c㠄… anii importanţi şi întâlnirile determinante pentru Carrieri au fost cele de la Paris în contact cu noua literatură din primele trei decenii ale veacului, cu Apollinaire cap de listă”.

E vorba , în fapt, de o poezie agitată, de o mobilitate numai în aparenţă facilă, întrucât mereu, în mişcare, pe linia existenţei sale, cum sugera el însuşi într-o poezie: „Se potriveşte versului meu/ mersul uşor/ şi mirosul ars / al fugarului”.

Aşa cum s-a subliniat mereu viziunea sa asupra vieţii rămâne, în orice caz, cea a rătăcitorului, al ocupantului provizoriu al acestei lumi, aproape desprins de ea, o lume pe care el o scindează şi o traversează cu învolburare şi totdeauna în grabă, ţâşnind energie fizică şi mentală, cu o imaginaţie vulcanică, o capacitate de a lega semnele şi semnificatele acestei lumi de cuvânt şi, deopotrivă, de imaginea picturală, creând o scriitură iconică de mare forţă. Poezia sa e ca o casă, care e din când în când repictată, mai bine restructurată în spaţiile sale, îmbogăţită cu zorzoane ori cu altceva, însă mereu aceeaşi. La o atentă lectură, pare a putea identifica aceste elemente, mimetizate de o scriitură în aparenţă simplă, elegantă, dar aproape populară, uneori aproape de cântecul de leagăn, ori de ghicitoare.

Un mare şi sârguincios studios al artei moderne şi contemporane şi un poet ce se prezenta drept un „Meşter al cântarului” care, cum spune, „am mânuit greutăţi pe uliţe/ am domnit în toate barierele”, ori mai exact spus, trăind din efluvii, se considera „un Mustafŕ ca vameş”.

Aşteptare de nimic

Tovarăşă lumina nu mi-a fost

pe pământ, nici apa soră.

Credincioasa apă de ploaie

care mămoasă adoarme

bătrânul vameş

şi fetişcana broască.

Cerul aş fi dorit să-l închid

ca pe o simplă uşă

spre-a rămâne într-o zi

plouat pe iarbă

în aşteptare de nimic.

Floare de spin

Părăsesc chermeza

ceaşca tamburul

şi mă-ntorc la floarea de spin.

Felul vostru de a ucide

de a cânta şi a face dragoste

nu-mi aparţine.

Fugind în urmă

Abu se numea tatăl meu

În cel de-al treilea mileniu

Înainte de Hristos

În Mesopotamia.

Marii ochi reci

Mereu deschişi, mereu ficşi

În aşteptarea unor întâmplări:

Cu inima şi cu sângele

Nu oboseau privind.

Strămoşii noştri

Au fost tauri cu cap de rege.

Dacă uneori sunt furioşi

Exploraţi la muzeu

Taurii din Babilonia.

A fugi, a fugi înapoi:

A fugi străbunicii, stră-stră-bunicii

Şi plânsul mamei mele

Ce nu mă găseşte

În niciun tată.

Mă salvează Mozart

lui Domenico Cantatore

Mă salvează Mozart: mă salvează

De rafalele poliţiei,

De naufragiile în cameră:

Mă salvează de pirul

Extins în loturi şi centimetri.

Mă salvează de ipohondrie

Şi de rezultatele pozitive:

Construcţii demolări!

Mă salvează de gafele active,

De iubirile cultivate:

Aromele favorite

Apreciate de grădinari.

Oriunde-aş fi, respir muzică:

Orchestră marea

Orchestre fluviile,

de unde umbre zarve!

Frunzele sunt sunete

Iar sunetele lemnele uscate:

Trestii, rădăcini, castaniete,

Cireaşa din grădini

Plopul Carolina.

Şi toate ierburile:

Balsamina

Năsturel şi părul Maicii-Domnului.

Sonore sunt ghindele

şi neliniştitul frunziş.

Mă salvează, Mozart mă salvează

De greaţa repetiţiilor

Sincopele răutăcioase

Ale improvizaţiilor.

Mă salvează de abisurile îngrăşate

De gânditori şi filosofi.

Logodnica siriană

lui Luigi Cavallo

Timpul e acest văl

De lumină-pulbere.

Cu cele trei podoabe

Siriana mă aşteaptă

Şi nu mă vede,

Privirile mâncate

De cavallette.

Prietene, nu mă ajuta

Să-mi revină iubirea,

Glasul ei a încetat

Să cânte.

Pretutindeni îmi întorc ochii

La Damasc şi aiurea,

Trandafirii sunt cenuşi

Iar cenuşile crete.

Catul

Prea cinstită îmbătrâneşte Lesbia

Şi deretică veştejita Mamurra.

Tu doar, certăreţule Catul,

Rămâi copilandru

Printre aceste vestigii.

Maestru transparent

Lauzi clipa.

Plimbându-te işti brize

şi buclee fetişcanelor

din Verona.

Din volumul Jelania vameşului

Jocul morţii

Fără iubire eşti nimeni:

Lumina te respinge

Azurul nu te-atinge.

Dimineaţa nimeni

Nu-ţi dă bineţe.

Purul şi impurul nu mai

Sunt noaptea tovarăşi,

Iar tu îmbătrâneşti

În jocul morţii.

Din volumul Copii după Picasso

Pentru Rina Rosselli

care-a pictat pentru plăcerea ei şi-a mea

copiile tablourilor lui Picasso

Notă:

Poemele aparţin antologiei cu titlul Poesie scelte (Poezii alese), Milan, Mondadori, 1976, şi fac parte din antologia în curs de apariţie în limba română la Editura Limes, din Cluj-Napoca (tr.)

 

© 2007 Revista Ramuri