Istoria unui pian

Traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2026

S-a încheiat la haina de piele, a luat valiza şi a pornit la drum. Când s-a încheiat la haină, a simţit aproape de inimă teancul de scrisori de la Johannes. Bine păstrate în buzunarul de la piept; nu voise să plece fără ele. Cât mergea, le-a repetat în gând. Le ştia pe toate pe dinafară. După ce le citise de sute de ori, putea să le recite din memorie, mai ales pe ultima, cea care aprinsese fitilul călătoriei.

După atâtea luni de discuţii cu Herr Schmidt despre cumpărarea noului pian, ultima scrisoare a lui Johannes a fost declanşatorul trecerii de la teorie la practică, de la gânduri la acţiune. Johannes va veni, nu mai era timp de pierdut. Bătrânului profesor i-ar fi plăcut s-o însoţească pe Ortrud, dar nu a fost posibil; cu implacabila greutate a timpului, anii îi învinseseră voinţa. Aşa că, după ce a organizat totul, Ortrud a pornit la drum singură. Fără teamă. Cu încredinţarea celui care ştie că face ce trebuie făcut.

Întoarcerea lui Johannes trebuia să fie cu totul aparte, era hotărâtă să reuşească. Hotărâtă să-l primească pe cât de frumos era cu putinţă. Să-l aştepte pe peron, ca întotdeauna. Să-l sufoce cu îmbrăţişarea ei şi să-i ofere cel mai frumos dar posibil: noul pian, cu coadă, pe care îl merita.

11

Cum spusese poştaşul, în nici douăzeci de minute a ajuns fără probleme pe Zimmerstraße. De fapt, fabrica era atât de mare, că o văzuse înainte să ajungă. La măsuţa din spatele uşii de la intrare, o aştepta o tânără eficientă. După ce a verificat în agendă întâlnirea cu Ortrud, a însoţit-o la birourile conducerii. Acolo a aşteptat câteva minute într-o sală spaţioasă, până a apărut secretara personală a domnului Wilhelm Grotrian fiul şi a introdus-o în birou.

— Poftiţi, poftiţi, doamnă Schulze, a întâmpinat-o Wilhelm Grotrian fiul, din spatele biroului.

Stăpânul fabricii era cum şi-l închipuise. Un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani. Înalt, bine făcut, elegant şi cu maniere care dezvăluiau rafinamentul educaţiei şi pregătirii profesionale dobândite nu doar în Germania, ci şi la New York, Baltimore, Boston, Chicago şi Paris. Era suficient să-l priveşti o secundă ca să-ţi dai seama că ai în faţă ceea ce se cheamă un om de lume. Unele detalii ale aspectului său îngrijit puneau în evidenţă o adevărată obsesie pentru perfecţiune: nodul elegant la cravată, albul imaculat al cămăşii, croiala impecabilă a costumului închis la culoare, încheiat la primul nasture, superbii ochelari rotunzi, barbişonul trasat cu rigla, părul argintat pieptănat pe spate… Dar, dincolo de şarm şi de perfecţiunea exterioară, mai avea ceva. O privire limpede, una din acelea în care se poate vedea tot ce este în interior. O privire din acelea care nu înşală, care vin a tempo, din acelea care nu-şi pierd seninătatea. O privire din acelea în care ştii că-ţi poţi încredinţa soarta.

— Poftiţi, poftiţi, a insistat.

Ortrud s-a aşezat pe scaunul din faţa biroului. A observat că pe masă se afla tot ce trebuia, în aşteptarea ei: trei scrisori. A ei şi cele de recomandare semnate de Herr Schmidt şi de directorul Krehl. Trei scrisori în care fiecare prezenta cazul lui Johannes şi nevoia de a avea acasă un pian cu coadă. Un pian la înălţimea imensului său talent. Un pian la care să poată exersa imediat ce demersurile pentru retragerea lui de pe front îi vor permite să revină la viaţa dinainte.

— Mă tem că revenirea la viaţa dinainte va fi complicată pentru toţi, Frau Schulze, a început domnul Wilhelm Grotrian fiul. Să ştiţi că am citit cu atenţie aceste scrisori şi înţeleg bine cazul fiului dumneavoastră. Fratele meu, Kurt, care are un extraordinar talent pentru mecanică, a fost recrutat şi trimis pe frontul de vest, ca Johannes. Mă bucur că fiul dumneavoastră va avea parte de nişte zile de permisie şi că domnul director Krehl este convins că, mai devreme sau mai târziu, va reuşi să-l scoată din acel infern. Realmente mă bucur. Noi nu am avut norocul acesta. Fratele meu a fost întâi dat dispărut, apoi am aflat că a căzut prizonier la francezi. Deocamdată nu avem nici o idee unde şi cum este…

Ascultându-l, Ortrud a înţeles cât de relative erau lucrurile. Era evident că nimic, nici măcar nefericirea, a cărei proprietară se credea, nu era absolută.

— Mi-au trimis fratele la război, iar pe mine m-au lăsat aici. Presupun că ţara are nevoie ca cineva să rămână în fruntea fabricilor, ca să poată funcţiona. În eventualitatea că, într-o bună zi, Imperiul o să aibă nevoie de ele pentru cine ştie ce, a adăugat sarcastic. Căci, după cum vă puteţi închipui, Frau Schulze, în vremurile acestea cererea de piane este aproape zero, dar… în sfârşit. S-a oprit brusc, a respirat adânc şi a schimbat tonul. Îmi cer scuze. Nu era intenţia mea să vă năucesc cu problemele noastre. Singurul lucru important acum este să alegem cel mai bun pian pentru fiul dumneavoastră.

După câteva replici de politeţe şi reciprocă încurajare, domnul Wilhelm Grotrian fiul sau Willi, cum îi spuneau toţi, a invitat-o să-l însoţească pentru a vedea diferitele piane alese de el, conform informaţiilor primite prin scrisori.

Sala în care le depozitase se afla la celălalt capăt al fabricii. Era nevoie de câteva minute ca să ajungă acolo, timp în care trebuiau străbătute diversele secţii. Cineva şi-ar fi putut închipui că, date fiind dimensiunile fabricii, asta era un nonsens, dar nimic nu era mai departe de realitate. Drumul până acolo era bine gândit şi-i folosea lui Willi pentru două lucruri: primul, să le arate clienţilor excelenţa şi eficienţa cu care se lucra la Grotrian-Steinweg în diferitele etape ale procesului de fabricaţie şi, al doilea, să le spună povestea originilor mărcii. Una de lungă tradiţie, pe care Willi o prezenta firesc, pe un ton încântător. O istorie nici prea scurtă, nici prea lungă. Tempo giusto. O istorie cronometrată perfect, pe care o povestea astfel:

— Totul a început cu bunicul meu Friedrich. Un tânăr aventuros care, la douăzeci şi opt de ani, s-a dus în prospera Moscovă. S-a instalat în apropiere de Kremlin, a cunoscut-o pe bunica Therese şi şi-a început cariera de constructor de piane. În Rusia plină de oportunităţi, cererea muzicală era atât de mare şi atât de rafinată, încât nu doar că vindea cu mare succes instrumentele pe care le construia el însuşi, dar şi importa de la Paris faimoasele piane Érard, pe atunci cele mai apreciate. Dornic de perfecţionare, a intrat în legătură cu cei mai valoroşi artişti ai timpului, cerându-le opiniile despre pianele fabricate de el. Relaţiile de acest tip, începute de el, au devenit o constantă a familiei noastre. O tradiţie pe care ne străduim s-o păstrăm. În zilele acelea, bunicul i-a cunoscut şi a fost în contact cu Anton Rubinstein, cu marea soprană suedeză Jenny Lind, cu balerina vieneză Fanny Elssler… Dar, când afacerea mergea ca pe roate, s-a întâmplat ceva ca în romane, neaşteptat, ceva care a generat un final surprinzător întregii istorii. Vărul bunicului, farmacist, a murit fără urmaşi şi i-a lăsat lui întreaga moştenire. Care includea o casă, câteva terenuri şi o considerabilă sumă de bani. Şi ce a făcut bunicul? S-a întors în Germania. E greu de ştiut de ce a părăsit fascinanta Rusie şi a abandonat afacerea pe care o construise cu atâta efort. Ar fi putut să accepte moştenirea şi să se întoarcă la Moscova. În comparaţie cu capitala rusă, Braunschweig era un orăşel care nu-i putea oferi splendoarea şi pompa cu care era obişnuit, dar… cine ştie? Poate a fost nostalgia după ţara natală, poate… Eu cred că o viziune asupra viitorului. Prilejul unei noi vieţi şi al unei noi afaceri în oraşul natal, ocazia de a folosi banii moşteniţi pentru a construi ceva nou, mai mare, şi de a profita de relaţiile cu străinii prestigioşi, stabilite la Moscova, ca să facă din oraşul lui un loc important. Nu ştiu, dar indiferent de motiv, în 1855, după douăzeci şi cinci de ani de la plecare, s-a întors cu soţia şi fiii, între care tatăl meu, şi s-a instalat în casa pe care o moştenise.

La întoarcere, l-a cunoscut pe Theodor Steinweg, un talentat constructor de piane, care avea o mică fabrică la marginea oraşului, înfiinţată de tatăl lui, Heinrich Steinweg. Tatăl şi fraţii lui Theodor emigraseră în America, îşi schimbaseră numele în Steinway şi fondaseră, la New York, o nouă companie, Steinway & Sons. Theodor a rămas în Germania, şi bunicul meu a întrezărit posibilitatea de a-şi transforma în realitate viziunea asupra viitorului. Împreună, au creat firma Grotrian-Steinweg. Cu talentul creator al lui Theodor şi cel comercial al bunicului, firma a crescut rapid. Au instalat fabrica, foarte bine, în centrul oraşului şi, curând, aveau peste douăzeci şi cinci de muncitori. Bunicul a început să bată Europa să facă cunoscută noua firmă şi să deschidă sucursale în străinătate, dar o subită hemoragie, la întoarcerea dintr-o călătorie, l-a smuls din viaţă la doar cincizeci şi şapte de ani.

Tatăl meu, Wilhelm, i-a luat locul şi, cinci ani, a condus fabrica împreună cu Theodor Steinweg, până când acesta a părăsit Braunschweig-ul şi s-a alăturat familiei la New York, să-şi ajute tatăl după moartea a doi dintre fraţi. Tatăl meu nu s-a descurajat, cu douăzeci de mii de taleri a cumpărat partea lui Theodor şi a rămas unic proprietar al firmei. Al unei firme care ducea mai departe tradiţia familiei, aceea de a rămâne aproape de mari artişti. Gândiţi-vă la Clara Schumann, Joseph Joachim sau Hans von Bülow. Al unei firme care creştea cu fiecare zi. Atât de mult, încât în 1890 tata a trebuit să cumpere clădirea în care ne aflăm acum, ca să instaleze o fabrică mai mare. De atunci, nu am încetat să ne dezvoltăm şi clădirea s-a tot lărgit, de mai multe ori, până a devenit acest enorm complex.

Eu şi fratele meu, Kurt, a treia generaţie a familiei, ne-am început munca aici după anii de formare în Germania, America şi Franţa. Ne-am întors amândoi dornici să continuăm drumul deschis de bunicul şi urmat de tata. Mândri de tradiţia noastră, voiam şi să modernizăm multe aspecte, dar ştiţi ce sfat ne-a dat tata când am preluat conducerea companiei?

În chiar clipa când a rostit această întrebare, au ajuns în faţa sălii în care se aflau pianele. De parcă ar fi avut în el un metronom, Willi dozase istoria mărcii în funcţie de traseu. Un tempo nu doar giusto, ci şi magic. În rolul de amfitrion perfect, lăsase să cadă întrebarea cu un zâmbet atât de seducător, că până şi cel mai frumos Făt-Frumos şi-ar fi părăsit regatul ca să-l deprindă. Ortrud, care privise totul cu ochii cât cepele şi ascultase cu zece urechi, n-a putut, evident, să răspundă decât nu, ridicând din umeri.

Cu zâmbetul neşters, Willi a pus mâna pe clanţa uşii, a deschis-o şi a spus:

— Tatăl meu a zis: „Băieţi, voi construiţi piane bune, restul vine de la sine.“

Ortrud a intrat cu emoţia şi nerăbdarea celui care nădăjduieşte să găsească într-o sală cele şapte minuni ale lumii antice. Era o încăpere enormă, cu ferestre mari, prin care pătrundea şuvoiul razelor soarelui de toamnă. Acelaşi soare care se trezise odată cu ea şi o însoţise de la Magdeburg până aici.

Pianele erau aliniate pe podeaua lucioasă, de lemn nobil. Nici unul nu depăşea dimensiunile maxime indicate de ea în scrisoare. Ideale, ca să încapă în sufragerie. Unele erau negre, altele maro închis, exista chiar şi unul alb. Unele cu designul clasic dintotdeauna, altele cu un aer rococo. În total, şase. Pe măsură ce treceau prin faţa lor, Willi le deschidea, sublinia că îndeplineau toate caracteristicile cerute de Herr Schmidt şi de directorul Krehl în scrisorile lor şi cânta puţin. A folosit fragmente din al doilea Intermezzo din Opus 118 de Brahms pentru a ilustra capacităţile dinamice ale instrumentelor. Forte, piano, dolce, fortissimo, crescendo… până a ajuns la ultimul pian şi la ultimul acord, La major.

— Aşadar, Frau Schulze, ce părere aveţi? Care vă place cel mai mult?

Hipnotizată de muzica lui Brahms şi vrăjită de Willi, Ortrud, din nou, a ridicat din umeri. A răspuns că îi plac toate, că toate îi evocă o catifea cerească, că toate… acesta, acela, primul, penultimul… era de-a dreptul năucă. Le-ar fi cumpărat pe toate. Copleşită de frumuseţea celor şase minuni ce-i fuseseră prezentate cu atâta farmec, nu reuşea să se decidă. Dar, atunci, ca un magician care repetă pentru spectacol trucul final, Willi s-a înfăşurat în mantia de om de lume şi s-a apropiat de locul unde se afla un fel de perdeluţă care împărţea sala. O splendidă perdea de catifea roşie. Într-un imaginar răpăit de tobe, a tras-o rapid şi… voilŕ.

În clipa în care a văzut pianul, a ştiut că acela trebuie să fie.

Acela, nici un altul.

Toate ezitările au dispărut.

Era un pian negru cu coadă medie, cu un superb design Art Déco. Sclipea. Radia. Strălucea. În interior se întrezărea o lumină atemporală ce părea să-i confere viaţă veşnică. O viaţă, o vrajă şi o magie care Ortrudei i-au străpuns inima şi, într-o clipă, au cucerit-o pentru totdeauna.

Asemenea celui care tocmai a dat peste a şaptea minune a lumii, Ortrud s-a simţit de parcă s-ar fi aflat în faţa Grădinilor suspendate ale Semiramidei. Willi a ridicat capacul cutiei de rezonanţă şi i-a arătat numele Grotrian-Steinweg, scris cu o grafie diferită de cea gotică folosită de obicei de prestigioasă firmă din Braunschweig. O caligrafie fină care forma un tot armonios cu liniile pianului. A ridicat capacul şi a apărut un magnific câmp în care înfloreau coarde şi ciocănele. Un câmp care palpita cu forţa vieţii, niciodată stinsă. Un câmp brav, pregătit să se lanseze în multe lupte şi să iasă biruitor. Pe harpă, în dreapta scutului, numărul de serie: 31887.

După prima inspecţie, sosise momentul adevărului. Momentul să afle cum sună cea de-a şaptea minune a lumii. Willi a luat o banchetă şi s-a aşezat în faţa pianului. Cu ochi scânteietori, înainte de a-şi pune mâinile pe clape, s-a gândit ce ar putea cânta. Era important să aleagă piesa adecvată. Urma să-i arate Ortrudei sunetul Grădinilor suspendate ale Semiramidei şi nu voia să greşească. S-a gândit la fragmente din al doilea Intermezzo din Brahms, dar nu s-a grăbit. A aşteptat câteva secunde şi, fără să ştie prea bine de ce, a decis că piesa potrivită era a doua Nocturnă în Mi bemol major de Chopin. Şi-a ales o poziţie confortabilă, şi-a întins picioarele până la pedale şi şi-a pus mâinile pe claviatură.

A cântat andante conform canonului. Perfect. Fără nicio greşeală. La început, avea de gând, aşa cum făcuse cu celelalte piane, să cânte doar un mic fragment, să pună în lumină virtuţile instrumentului, dar nu s-a putut opri. Unită cu razele de soare ce intrau pe fereastră, preţioasa lumină interioară a strălucit atât de tare, încât n-a fost în stare să se oprească şi a continuat până la final.

Au fost cinci minute senza fine care i-au îmbătat Ortrudei lumea. Cinci minute care au confirmat că Grotrian-Steinweg, model Boudoir VII f308, cu design Art Déco şi număr de serie 31887, va fi pianul lui Johannes.