Ieşită e în relief secunda. Meschinu-i fir,
de pe un ghem de aer se desface,
lujerul negru al unui trandafir,
sparge cu ghimpii-i o găoace.
răzbate-ncet. Sub dura carapace,
milenii par să se frământe lin,
încât chiar Ganymed s-ar tot preface,
şi-n loc de vinul dulce, ar deşerta pelin,
şi cum prin roua ierbii şi prin fluturi,
trecu un vânt dogit şi chiar agrest,
prea lânceda-i corolă de sărutul,
vântului greu, se înclină spre vest.
copiii morţii pe dată o văzură,
ca pe chipul celui mai proaspăt înecat,
dar, ce le părea cu-asupra de măsură,
se dovedi a nu fi-adevărat.
în locul capului de mort ce se
bulbucă, lin plutea pe apele sinistre,
neagru-i caliciu, ce ca-n fald de trese,
se-nvolbură. Azi nevăzutul trist e.
nebănuit de aştrii trupul de siliciu
plutea deasupra apei. tranformată-n viciu,
durerea furibundă se prefira-n vădane,
era un nor de ploaie în jilavul caliciu,
şi norii preoţi negri, cădelniţând satane,
se desfătau în raze gri de soare,
amanţii-n părţi de lume neştiută,
ochiul şerpesc al vipiei din undă,
de sunet lin se revărsa-n şiroaie
de lacrimi mari, şi-n pura vâlvătaie,
a spectrului de soare ce întunecase,
forme, reliefuri, copaci, în pălălaie,
se ascundea acum prin părăsite case.
oameni în vârstă dar şi tineri,
cum auziră vestea ca pe-un lesne pont,
veniră de îndată să îi vadă, într-o vineri,
leşul de zeul schilav, plutind pe helespont.
aşa ca în lichidul amniotic. Cordonul,
său dezlegat acum de astre, dă parcă tonul,
simfoniei negre. Barbare caste,
îi ţin isonul; dorul său adaste,
în adâncimi de hău ascuns privirii.
Ca-n tulpina infructuoasă a urii,
în magma închisă ermetic, simţirii,
în murmurul îndepărtat al pădurii,
în toate e moartea-i, tot stă să adaste.
El de deasupră-le-i vede, şi-n coaste,
Cu spectru-i tehui ghionţi încearcă să deie,
Mulţimii neroade. El vede-o femeie,
şi-napoi în trupu-i revine cu forţă.
Cu suflet de piatră, şi gândul o torţă,
Se-ntoarnă la cele lumeşti. Lasă stele,
Frumoasă-i chiar deşertăciunea şi mişele,
simţurile sale, ce-ntotdeauna treze,
s-au întronat în trupu-i siniliu;
şi dintr-o dată mortul dă în viu.
Copiii se-nşelaseră. Îngerii la fel.
Nu era floare neagră, era un mort frumos,
Dar şi o undă-n pură clătinare. El,
Leandru cu ochii de agată, înviase,
Şi mortul viu în carne şi în oase,
Se-nfăţişă umblând pe tulburele ape,
E rostul meu în lumea asta piatra
Inimii să o confund cu floarea?
Viaţa de până acum mi-era amăgitoare
În piei de şarpe ispita inima să-mi sape
Stătea. Oare duhoarea,
Trupului mort încă din timpul vieţii,
Să fie frângerea pâinii şi-a săgeţii?
A pâinii de mîini curate, a săgeţii
De şolduri. Se mai poate să mă întorc,
Din al nicăieriului drum să storc,
În gura mea setoasă, Apa de Viaţă?
Eu cred că pot. Valul chiar mă-nvaţă,
Cum forma apei e-n tot.
Aşa monologa Leandru. Mândru-i
Trup peste apa încremenită trece,
Şi sub sanda amestecase chiar pământu-i,
Sfărâmicios şi instabil ce, rece,
În faţă i se arăta apropiind,
Forma de nor pe faţa apei suia, şi-n grind,
Şi în pustiu, de călcâi de om nestrăbătut.
O luă, încă o dată, de la început.
(martie iunie, 2011)