– Dragă Nevsky Everett, acest interviu este o bucurie şi o onoare. Cunosc munca intensă pe care o realizaţi la biserica anglicană din România, aşa că prima întrebare este legată de drumul dumneavoastră: cum aţi ales calea religiei? Când s-a întâmplat asta?

– Am crescut într-un orăşel din Anglia şi, când eram tânăr, mergeam adesea la biserică cu familia mea. Parohia avea preoţi foarte buni când eram copil, care erau modele excelente. A venit un moment când aveam probabil 12 sau 13 ani, când am ştiut că vreau să fiu preot: avea sens şi nu-mi puteam imagina să fac altceva cu viaţa mea. Acestea fiind spuse, nu cred că eul meu tânăr şi-ar fi imaginat vreodată că voi ajunge Capelan al Bisericii Învierii din Bucureşti!

– Care a fost parcursul dumneavoastră academic? Aveţi un titlu de doctor în teologie.

– Când eram la şcoală, îmi plăceau foarte mult istoria, literatura şi limbile; iar când a venit timpul să-mi aleg materia la Universitate, nu ştiam în ce vreau să mă specializez. Din fericire, am găsit la Cambridge un curs de licenţă numit „Anglo-saxon, Norse and Celtic”, subiect cu aproximativ treizeci de studenţi în fiecare an, dar a combinat toate lucrurile care mă interesau. Aşa că diploma mea de licenţă era în istoria, limbile şi literatura britanică în aşa-numita „Epoca întunecată”, din jurul anului 500 d.Hr.-1066 d.Hr. După ce mi-am terminat examenele de licenţă, am trecut la procesul de selecţie pentru hirotonire. Am făcut apoi o a doua diplomă de licenţă în Teologie (condensată în doi ani). În timp ce mă pregăteam pentru hirotonire, soţia mea studia pentru o diplomă de master în Teologie Creştină Arabă şi a trebuit să urmeze cursuri de siriacă. Am avut ceva timp liber, aşa că am mers şi eu mult, şi m-am îndrăgostit de limba şi literatura siriacă. Este cea mai apropiată limbă supravieţuitoare de aramaica pe care a vorbit-o Isus şi, prin urmare, este absolut fascinant de studiat. După ce am fost hirotonit, preotul responsabil de prima mea parohie m-a încurajat să studiez pentru un doctorat cu jumătate de normă, ca o modalitate de a-mi menţine vii interesele academice. Am decis să scriu pe un text al lui Isaac Sirianul, un scriitor sirian din secolul al VII-lea din zona care este Qatarul modern. A fost o muncă grea, de peste şase ani, timp în care am avut doi dintre cei trei copii ai noştri, dar până la urmă mi-am terminat doctoratul. Teologii sirieni au fost adesea neglijaţi în studiul teologiei, dar modul lor poetic şi imaginativ de a scrie are multe de oferit!

– Aţi menţionat că: „Sunt încântat să construiesc relaţii şi legături suplimentare între anglicani şi ortodocşii români”, iar întrebarea mea este ce uneşte mai presus de toate aceste două biserici?

– Biserica Angliei are o relaţie foarte strânsă cu Biserica Ortodoxă Română de multă vreme, cu siguranţă de la începutul secolului XX. În anii 1930, între cele două biserici au avut loc conferinţe teologice, care au culminat cu recunoaşterea reciprocă a hirotonirilor noastre în 1937. Dacă nu ar fi izbucnit al Doilea Război Mondial, cine ştie cum s-ar fi putut dezvolta lucrurile. Din 1965 a existat o apropiere reînnoită între biserici: Arhiepiscopul de Canterbury a vizitat Bucureştiul, iar Patriarhul Justinian a făcut o vizită de întoarcere. De fapt, în această vizită, Patriarhul Justinian a aprins oficial noile lumini electrice ale Catedralei Sf. Paul din Londra! După căderea comunismului în 1989, când Biserica Ortodoxă Română nu mai avea nevoie de un contact atât de strâns cu bisericile din Occident, şi decizia Bisericii Angliei de a hirotoni femei ca preoţi în 1994, relaţia a depins mult mai mult de preoţi şi comunităţi individuale, mai degrabă decât de instituţiile noastre. La nivel instituţional, sunt Apokrisarios – reprezentantul – al Arhiepiscopului de Canterbury la Patriarhia Ortodoxă Română, dar de multe ori este la nivel local, unde încă mai găsim semnele prieteniei noastre istorice: am fost întâmpinat cu atâta căldură şi bunătate în bisericile şi mănăstirile din toată România. Împărtăşim o credinţă comună şi, deşi există, desigur, diferenţe teologice, există multe lucruri pe care încă le putem face împreună, în special în legătură cu proiecte sociale, proiecte de mediu şi lucrul cu alţii pentru binele comun al societăţii. Acestea fiind spuse, cred că chiar şi la nivel teologic există zone distincte de apropiere între bisericile noastre. De exemplu, înţelegerea anglicană a rolului Arhiepiscopului de Canterbury ca primul dintre egali este mult mai apropiată de modul în care bisericile ortodoxe îşi înţeleg interrelaţiile decât de înţelegerea romano-catolică a papalităţii. Aşa că relaţia dintre biserici s-a schimbat foarte mult, mai ales în ultimii treizeci de ani, dar cred că sunt mai multe lucruri care ne unesc decât ne despart şi mă simt întotdeauna foarte ca acasă în cultul ortodox.

– Mutarea în România a fost o nouă etapă în viaţa dumneavoastră... Ce înseamnă să fii reverend în biserica anglicană din România?

– În Anglia, Biserica Angliei este înfiinţată prin lege. Aceasta înseamnă că este religia „oficială” şi are un rol deosebit în viaţa publică: episcopii noştri, de exemplu, stau în Camera Lorzilor şi, pentru sărbătorile civice, Biserica Angliei preia conducerea. Prin lege, fiecare persoană din Anglia are dreptul de a fi botezată, căsătorită sau înmormântată în biserica locală, indiferent dacă participă sau nu. Pe măsură ce societatea britanică devine din ce în ce mai seculară, Biserica Angliei are o poziţie din ce în ce mai dificilă, iar frecvenţa în scădere înseamnă că oamenii cred adesea că biserica nu mai este relevantă, dar încă are acest rol stabilit şi poate vorbi despre religie în spaţiul public. Aceasta este o sabie cu două tăişuri! Venind în România, am fost deosebit de interesat să văd ce înseamnă să fii anglican acolo unde Biserica Angliei nu se află într-o poziţie privilegiată sau opţiunea „implicită” pentru oameni. Una dintre consecinţele acestui lucru este că trebuie să muncim mult mai mult aici pentru a ne asigura stabilitatea financiară şi pentru a avea o voce alături de celelalte biserici. Dar este fascinant! Comunitatea noastră de aici este foarte internaţională şi cred că o minoritate dintre membrii noştri obişnuiţi s-au născut în Biserica Anglicană. Aceasta înseamnă că lucrul care ne uneşte – în afară de credinţa noastră în Isus Hristos! – este mai degrabă limba engleză decât biserica din care venim. Aceasta înseamnă că este o bucurie deosebită să împărtăşim unele dintre bogăţiile moştenirii noastre anglicane cu oamenii care o descoperă pentru prima dată.

– Ştiu că în biserica anglicană din Bucureşti există o comunitate foarte strânsă, iar asta se datorează şi empatiei dumneavoastră. Eu, personal, nu am văzut niciodată un reverend mai carismatic şi mai blând. Cum reuşiţi să umpleţi biserica la fiecare slujbă religioasă?

– Aş vrea să pot spune că am fost plini pentru fiecare serviciu! Comunitatea noastră este foarte trecătoare, iar oamenii călătoresc mult, aşa că adesea nu ştii cine va fi acolo de la o săptămână la alta. Dar stabilitatea este cu adevărat importantă în viaţa bisericii – înseamnă că oamenii ştiu că ori de câte ori vor veni vor fi întâmpinaţi de o primire călduroasă şi de celebrarea Euharistiei, care este bătaia inimii vieţii bisericii. Cred că orele suplimentare ajută la construirea unui sentiment de comunitate. Uneori, oamenii vin o dată sau de două ori, doar pentru a vedea ceva puţin diferit, iar alteori, oamenii îşi găsesc o casă la noi. A participa la viaţa bisericii este o invitaţie de a pătrunde mai adânc în misterul lui Dumnezeu şi al mântuirii noastre. În Evanghelia după Ioan, când Isus îşi cheamă primii ucenici, el spune: „Veniţi şi vedeţi”. Sper că aceasta este invitaţia pe care o facem oricui intră pe uşile noastre; nu putem forţa oamenii să vină la biserică, dar putem oferi acea invitaţie a lui Isus, de a „veni şi vedea”.

– Aţi fost co-editorul unei cărţi despre teologul Austin Farrer (SCM Press, 2020). Povestiţi-ne despre această carte.

– Austin Farrer a fost un preot şi un spirit academic extraordinar. Predicile lui sunt absolut remarcabile – încep întotdeauna cu ceva care îţi atrage atenţia şi apoi eşti cucerit. Există o predică pe care a scris-o, care începe: „În anul de graţie 1929... Mi-am scăpat lingura în supă”. Din acest început surprinzător, el dezvoltă o meditaţie frumoasă asupra responsabilităţii pe care fiecare o avem unul faţă de celălalt. Era un orator foarte talentat. El a fost în primul rând un cărturar al Noului Testament, dar spre sfârşitul vieţii a fost numit director al Keble College, Oxford. Când eram capelan al Colegiului Keble, am avut o conferinţă organizată de unul dintre colegii noştri, un specialist în Noul Testament, pentru a comemora 50 de ani de la moartea lui Farrer. Pentru a pregăti acest lucru, am căutat prin arhivele Colegiului şi am găsit patru prelegeri nepublicate anterior scrise de Farrer şi susţinute într-o vizită în SUA. Am decis să publicăm aceste prelegeri alături de lucrările de la conferinţă, care s-au completat frumos.

– Mai aveţi un proiect de carte în viitor?

– Intenţionam să-mi transform doctoratul într-o carte de câţiva ani încoace şi poate voi ajunge într-o zi! De asemenea, cred că istoria Bisericii Anglicane din România este o carte care trebuie scrisă: există mult material de arhivă la Londra şi, de asemenea, probabil material în Arhivele Statului de aici, care nu a fost studiat. Mi-ar plăcea să am timp pentru asta!

– Cum vi se pare Romania? Dar Bucureştiul?

– Îmi place foarte mult să fiu în România! Am avut o primire atât de călduroasă şi sunt atât de multe de explorat. Iubesc istoria bogată şi complexă a României şi tradiţiile sale; felul în care se aşază la răscrucea dintre Est şi Vest. Peisajul rural este uimitor de frumos. Îmi place felul în care lucrurile se simt puţin mai aproape de natură: mâncarea este încă sezonieră, de exemplu, iar oamenii încă îşi păstrează propria mâncare (şi îşi fac propriul vin!). Cât despre Bucureşti, cred că este un oraş minunat şi ascunde multă frumuseţe. Există şi multe lucruri urâte (blocurile triste, graffiti-urile, traficul...), dar fiecare oraş are acele lucruri. Sunt întotdeauna surprins de gama largă de stiluri arhitecturale şi mi-ar plăcea să văd mai multe dintre ele mai bine conservate. Bucureştiul are şi o viaţă culturală bogată şi am întâlnit oameni cu adevărat interesanţi şi minunaţi.

– Ştiu că învăţaţi limba română. Cum vi se pare?

– Limba română este atât de expresivă şi îmi place felul în care o limbă romanică are această infuzie de slavă. Ne oprim adesea în lecţiile noastre de română pentru a căuta etimologiile cuvintelor şi îmi place să găsesc lucruri de origine arabă care au venit prin turcă – sau să speculez despre originile dacice ale unor cuvinte. Pot să citesc şi să scriu destul de bine acum şi să înţeleg multe din ceea ce se spune într-o conversaţie, dar, ca în orice învăţare a unei limbi străine, vorbirea este cea care necesită cea mai mare practică!

– Zâmbiţi mereu. De unde această bucurie?

– A fi în România este o mare bucurie – mereu învăţ ceva nou. Şi, desigur, este o mare bucurie pentru mine să fiu preot pentru o comunitate atât de minunată. Bucuria este o calitate foarte importantă în viaţa creştină: Papa Francisc ne aminteşte că adevărata bucurie decurge dintr-o întâlnire cu Isus şi, de aceea, Nicolae Steinhardt a putut spune în Jurnalul său de bucurie [Jurnalul fericirii] că locul în care a cunoscut cea mai mare bucurie în viaţă era în celula lui de închisoare.

– Aveţi o familie minunată! Ce a însemnat pentru familia dumneavoastră şederea în Bucureşti?

– Tatăl soţiei mele este preot, iar familia ei a petrecut ceva timp în Zimbabwe când ea era mică, aşa că am vorbit adesea despre locuirea în străinătate pentru o perioadă. Ideea s-a cristalizat pentru noi după ce Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, când am decis că vrem să dăm copiilor noştri un sentiment al identităţii lor europene şi să-i expunem la o nouă limbă şi o cultură diferite. Bineînţeles, creierul copiilor este ca un burete şi absoarbe totul – aşa că fiica mea, care are 8 ani, îmi corectează adesea pronunţia în română! Românii sunt, de asemenea, mult mai prietenoşi cu copiii decât oamenii, în general, de limbă britanică, aşa că a fost, de asemenea, foarte emoţionant să vedem aceasta în familie.

– Care a fost cel mai dificil moment din întreaga dumneavoastră carieră teologică?

– A fi preot este un mare privilegiu, deoarece înseamnă a însoţi oamenii în cele mai fericite momente ale vieţii lor (de exemplu, la un botez sau nuntă), dar înseamnă şi să însoţeşti oamenii în cele mai grele momente, indiferent dacă asta înseamnă să stai cu cineva care este pe moarte sau să încerci să aduci mângâiere unei familii îndurerate. Cred că unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am avut de făcut vreodată a fost înmormântarea unei femei care a murit de cancer, lăsând în urmă soţul şi doi copii mici. A trebuit să citesc ceva ce scriseseră copiii ei. A suporta durerea altora este unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le facă un preot.

– Dar cel mai frumos moment?

– Sunt multe momente frumoase în viaţa unui preot! Botezurile şi nunţile sunt mereu pline de bucurie, dragoste şi speranţă, iar eu sunt mereu încurajat de acestea. Lucrul care îmi aduce cea mai mare bucurie este sărbătorirea Euharistiei şi aşa că în timp ce chem Duhul Sfânt pe pâine şi vin şi le iau în mâini sunt norocos să pot trăi din nou şi din nou cel mai frumos moment al vieţii mele de preot.

– Cum atrageţi copiii şi tinerii către Biserica Anglicană? Este mereu plin.

– În contextul propriei noastre comunităţi bisericeşti suntem norocoşi să avem un număr de familii tinere. Dar, după cum ştie oricine cu copii mici, este adesea greu să-i scoţi pe toţi din pat, îmbrăcaţi şi pregătiţi pentru biserică într-o dimineaţă de duminică! Cred că unul dintre cele mai importante lucruri de care biserica trebuie să-şi amintească în munca sa cu copiii şi tinerii este să-i ia în serios, să vorbească pe înţelesul lor şi nu complicat sau dispreţuitor. Una dintre propriile mele experienţe formative ca tânăr a fost la comunitatea Taizé, în sudul Franţei. Este o comunitate monahală unde, în fiecare vară, mii de tineri merg pe coasta dealului pentru a petrece o săptămână şi ceva acolo. Închinarea în biserică, de trei ori pe zi, este structurată în jurul unor cântece simple, repetitive, iar în fiecare slujbă sunt zece minute de tăcere. Nu o predică de la unul dintre călugări, ci tăcere. Aceasta arată o mare încredere în puterea Duhului Sfânt de a vorbi direct inimilor tinerilor. Este important.

– De foarte multe ori organizaţi seri culturale la biserică. Cât de importante sunt cultura, literatura şi arta pentru o comunitate?

– Cultura, literatura şi arta sunt absolut vitale pentru viaţa unei comunităţi, în special pentru o comunitate creştină, pentru că aceste lucruri au puterea de a ne trezi inimile şi minţile mai presus de lucrurile plictisitoare ale vieţii de zi cu zi şi ne învaţă adevăruri veşnice. Sfântul Augustin s-a adresat lui Dumnezeu în Confesiunile prin „frumuseţea atât de veche şi atât de nouă!” prin care arta şi literatura ne pot arăta lucruri profunde despre noi înşine, despre condiţia noastră umană şi despre Dumnezeu. De multe ori trebuie să vedem lucrurile cu ochi proaspeţi, iar un roman, o poezie sau o piesă de artă ne pot ajuta să obţinem noi perspective.

– Care sunt planurile dumneavoastră pe viitor?

– Poate că ar trebui să plănuiesc să scriu acea carte despre istoria Bisericii Anglicane din România! Momentan nu am planuri fixe pentru viitor. Îmi place să fiu aici în România şi nu îmi imaginez încă să plec. Unul dintre eroii mei este Sfântul Charles de Foucauld, care a petrecut ani de zile în deşertul algerian; el a scris o rugăciune celebră care începe astfel: „Părinte, mă abandonez în mâinile tale; fă cu mine ce vrei”. Sunt cu siguranţă mai puţin curajos decât Sfântul Charles, dar voi vedea la ce mă cheamă Dumnezeu când va veni momentul!

– Este greu să fii reverend? Care este cea mai mare provocare?

– Cu siguranţă există provocări deosebite pentru a fi preot al Bisericii Anglicane în România: de exemplu, Eparhia noastră este întinsă în toată Europa, iar episcopul nostru locuieşte la Bruxelles. Aceasta înseamnă că, în timp ce în Anglia, în apropiere ar fi o parohie învecinată unde s-ar putea căuta îndrumări şi sfaturi, cei mai apropiaţi vecini ai mei sunt Capelanii din Belgrad, Istanbul şi Budapesta! Şi, mai general, a fi preot este foarte solicitant, atât pentru mine, cât şi pentru familia mea, căreia îi sunt foarte recunoscător pentru sprijinul acordat. De asemenea, este greu să-ţi iei o vacanţă sau să te relaxezi, pentru că nu este un job care se desfăşoară între orele 9:00 şi 17:00! Dar este, de asemenea, cel mai profund şi împlinit lucru pe care l-aş putea face! De asemenea, sunt foarte norocos să am această oportunitate incredibilă de a trăi şi de a lucra în România, unde am întâlnit atât de mulţi oameni buni şi generoşi.