Traducere din engleză de Ioana Vîlcu

©Editura Humanitas Fiction, 2014, Colecţia Raftul Denisei

Bestseller internaţional, apărut în peste 30 de ţări, acum un film de succes, având titlul Război în bucătărie (2014), cu Helen Mirren, Om Puri, Manish Dayal şi Charlotte Le Bon, în regia lui Lasse Hallström, printre producători numărându-se Steven Spielberg şi Oprah Winfrey.

Madame Mallory şi micul bucătar indian e povestea savuroasă a lui Hassan Haji, care pleacă împreună cu familia sa din India într-o călătorie în jurul lumii, visând la locul ideal unde să-şi deschidă un restaurant. Treptat, trecând printr-o serie de aventuri amuzante, dar şi emoţionante, şi graţie unor întâlniri providenţiale, precum cea cu Madame Mallory, proprietara unui celebru relais francez, Hassan va ajunge chef de trei stele la Paris.

„Farmecul romanului stă în incredibila întâlnire dintre Slumdog Millionaire şi Ratatouille.“

New York Times Books Review

Crescut în atmosfera îmbibată de arome exotice a restaurantului familial din Mumbai, aparţinând bunicului său, Hassan Haji porneşte, după moartea mamei lui, împreună cu restul familiei, într-o călătorie prin lume, stabilindu-se în cele din urmă într-un orăşel din Alpii Francezi, Lumičre. Aici îşi vor deschide un restaurant cu specific indian, peste drum de exclusivistul relais al lui Madame Mallory, Le Saule Pleureur. Dar, la scurt timp după ce Madame Mallory declanşează un adevărat război gastronomic, în care îşi antrenează vecinii, Hassan îşi descoperă pasiunea pentru haute cuisine europeană, devenind, printr-un complex de împrejurări nu tocmai plăcut, discipolul celebrei chef. Treptat, trecând prin mai multe aventuri şi cunoscând în sfârşit şi dragostea adevărată, Hassan va deveni un chef parizian foarte apreciat. O poveste despre puterea destinului, despre pasiune şi talent, alertă, amuzantă şi sensibilă, plină de culoarea şi miresmele bucătăriei indiene şi de rafinamentul gastronomiei franţuzeşti.

Richard C. Morais este în prezent editorul revistei financiare americane Barron’s Penta. A fost senior editor la Forbes şi cel mai longeviv corespondent străin al aces-teia. A început să lucreze pentru redacţia din New York a revistei Forbes ca reporter în 1984, la vârsta de 23 de ani. Între 1986 şi 2003 a lucrat la sediul londonez al revistei, devenind, în 1998, European Bureau Chief. La Londra, fiind nominalizat de şase ori, a primit trei Business Journalist of the Year Awards. American crescut în Elveţia, Morais şi-a trăit mare parte din viaţă în străinătate, întorcându-se în SUA în 2003. Acum locuieşte la New York cu soţia şi fiica sa. A debutat, în 1991, cu biografia neautorizată Pierre Cardin: The Man Who Became a Label. Madame Mallory şi micul bucătar indian (The Hundred-Foot Journey) este primul său roman, apărut în 2008 şi tradus în peste 30 de ţări. În 2013, Morais publică romanul Buddhaland Brooklyn, povestea unui preot budist care, la 40 de ani, primeşte ordinul să-şi părăsească mânăstirea din munţii Japoniei şi să traverseze oceanul pentru a construi un templu în New York.

Ce început fericit! Lumičre era o mare aventura – de dulapuri neexplorate, poduri şi grajduri, de depozite de cherestea, patiserii şi râuri cu păstrăvi departe de casă – şi îmi aduc aminte de ea ca de o perioadă plină de veselie, care ne-a ajutat să uităm de numeroasele pierderi suferite. Chiar şi tata redevenise, într-un final, el însuşi. Munca în restaurant era centrul existenţei sale şi imediat a rechiziţionat un birou şubred în spatele uşilor principale, îngropându-se în detaliile de recondiţionare a moşiei Dufour în stilul din Bombay. În scurt timp toate holurile erau pline de meseriaşi locali – instalatori şi tâmplari – cu ruletele şi uneltele lor, bătând mereu cu ciocanul, şi încă o dată febra din Bombay era recreată în acest colţişor din Franţa provincială.

La o săptămână sau două după ce ne mutaserăm am văzut-o cu adevărat, pentru prima dată, pe Madame Mallory. Mă plimbam printre pietrele de mormânt din cimitirul din apropiere, fumând o ţigară pe ascuns, când, din întâmplare, m-am uitat înspre Le Saule Pleureur. Imediat am zărit-o pe Madame Mallory în genunchi, aplecată asupra grădinii ei alpine, cu mănuşi şi o lopată în mână, fredonând de una singură. Pietrele umede din stânga ei se încălzeau în soarele surprinzător de puternic al dimineţii şi din ele ieşeau aburi care apoi se evaporau.

În spatele ei se aflau splendidele lespezi de granit ale Alpilor, pădurile de conifere de un verde-închis întrerupte ici şi colo de păşuni şi vacile robuste care păşteau. Madame Mallory smulgea cu putere buruienile, de parcă era vreo formă mulţumitoare de terapie, şi auzeam, chiar de unde mă aflam, sunetul puternic la rădăcinilor care se rupeau. Dar mai vedeam, în blândeţea feţei ei rotunde, că femeia era liniştită şi fericită în timp ce-şi îngrijea bucăţica de pământ.

Chiar atunci uşa grajdului de peste drum s-a deschis cu o bufnitură. Tata şi un ţiglar şi-au făcut dintr-odată apariţia din umbra uşii şi s-au deplasat cu greu spre partea din faţă a casei. ?iglarul a proptit scara de streaşină în timp ce tata urla şi mergea clătinându-se înainte şi-napoi prin curte îmbrăcat într-o kurta pătată de transpiraţie la subraţ; în cele din urmă atâta l-a bătut la cap cu sfaturi sâcâitoare, încât bietul ţiglar s-a urcat pe scară.

—Nu, nu! tipa el. Streaşina de acolo. Aia de acolo! Eşti surd? Yaar. Aia!

Liniştea din Jura a fost spulberată. Madame Mallory, a întors brusc capul, ţintuindu-l pe tata cu privirea. Îşi mijea ochii de sub pălăria de paie iar buzele de culoarea ficatului îi erau încleştate. Îmi dădeam seama că era şi îngrozită, şi ciudat de vrăjită de dimensiunile groteşti şi de vulgaritatea tatălui meu. Dar clipa trecuse. Mallory şi-a plecat privirea şi şi-a scos mănuşile de pânză. Clipa de linişte pe care i-o oferise grădinăritul fusese compromisă şi, înşfăcând coşul, a urcat obosită scările de piatră înspre pensiune.

A descuiat uşa din faţă şi, cu spatele spre stradă, a ezitat înainte să intre – chiar în clipa în care tata a izbucnit în nişte strigăte extrem de puternice, care au bubuit în curtea din faţă. De unde stăteam, în lateral, am văzut expresia de pe faţa ei când s-a oprit în faţa uşii – buzele strânse a dezgust, chipul ei purtând o mască de dispreţ glacial. Era o expresie pe care aveam s-o văd de multe ori în următorii ani în timp ce-mi croiam drumul în Franţa – o expresie galică, unică, de dispreţ nimicitor faţă de inferiori –, dar nu o să uit niciodată momentul când am văzut-o prima oară.

Apoi, bum, bubuitul uşii.

Familia mea a descoperit pain chemin de fer locală – grosolană, noduroasă şi gustoasă –, şi această pâine „feroviară“ a devenit imediat noua noastră metodă preferată de a curăţa farfuria de sos. Tata şi mătuşa mă rugau mereu să mai cumpăr „vreo câteva“ bucăţi de la boulangerie, iar într-o asemenea incursiune, scurtând drumul din centrul oraşului – cu pâinile tari învelite în hârtie sub braţ – pe aleile din spate, unde bogaţii negustori de ceasuri îşi ţineau odată caii, m-am uitat din întâmplare peste un gard de piatră şi stuc.

Era, mi-am dat imediat seama, partea din spate de la Le Saule Pleureur. Grădina pensiunii era destul de lungă şi de mare, aproape cât un câmp, şi cobora micul deal până la picioarele mele. Moşia verde era plină de meri şi peri maturi şi lângă gardul din spate se afla o magazie, construită din granit aspru de Lumiere, unde se uscau fructe.

Crengile copacilor stăteau aplecate sub greutatea perelor Bosc mari, maronii, numai bune de cules, iar albinele de toamnă bâzâiau îmbătate în jurul fructelor pline de zahăr. Dar mai erau şi straturi îngrijite, cu verdeţuri în cutii acoperite cu sticlă, lângă alte straturi arcuite cu flori sălbatice şi loturi cu varză, rubarbă şi cartofi, toate frumos delimitate de o potecă cu dale care se plimba liniştită printre parcelele pline de rod ale grădinii.

În capătul grădnii, în colţul jilav din stânga, se afla o movilă de îngrăşământ natural, în timp ce dintr-un robinet de fier şi cupru în formă de nimfă gâlgâia apa, curgând într-un jgheab greu de piatră, aflat în partea dreaptă, lângă o bancă şi o altă salcie bătrână şi maiestuoasă.

La început nu am putut să le văd feţele, căci amândouă îşi ţineau capul plecat în timp ce lucrau rapid şi cu îndemânare la masa plină cu boluri, platouri şi ustensile. Dar am văzut că Madame Mallory ţinea în mână un lucru pe care l-a pus imediat într-un bol. Apoi, fără nici o pauză, şi-a întins cealaltă mână şi a băgat-o în lada mare care se afla între ele două, jos, pe dalele de piatră. Mallory a scos din ladă ceea ce mie mi s-a părut a fi o ciudată grenadă ţepoasă. Mai târziu am aflat că era o anghinare.

Am privit-o pe celebra chef cum a tăiat cu multă pricepere frunzele plantei cu o foarfecă: tăieturile precise ale uneltei sale strălucitoare erau făcute astfel încât fiecare frunză colţuroasă a anghinarei să fie simetric aliniată şi plăcută vederii, de parcă aranja acea legumă creată de natură. A apucat apoi una dintre lămâile care fuseseră tăiate în două şi a stors din plin suc pe fiecare dintre rănile anghinarei – acolo unde ciuntise câte-o frunză. Anghinarele conţin un acid, cinarină, şi acest truc simplu, după cum am învăţat mai apoi, împiedică planta să se înnegrească pe la tăieturi.

Apoi Madame Mallory a folosit un cuţit greu, cu o lamă ascuţită, ca să taie partea de sus a anghinarei cu o singură mişcare hotărâtă. Preţ de câteva secunde şi-a ţinut din nou capul aplecat ca să culeagă câteva frunze roz, crude, din centrul plantei. Luând o ustensilă nouă, a făcut nişte tăieturi în interiorul legumei şi a scos cu eleganţă miezul ca un desiş pufos. Pe faţă i s-a citit mulţumirea când, în cele din urmă, a îndepărtat cu precizie de chirurg inima moale a anghinarei şi a pus-o la marinat într-un bol, care era deja plin cu mieji suculenţi şi poroşi.

Pentru mine a fost o revelaţie. Niciodată până atunci nu mai văzusem nici un bucătar care să se ocupe de ceva cu atâta grijă şi cu aşa meticulozitate de artist, mai ales de ceva atât de urât precum leguma aia.

Clopotele de la biserica Sf. Augustin au bătut de amiază. Lada era aproape goală, dar tânăra sous chef de lângă chef Mallory rămăsese în urmă faţă de bătrână, nefiind la fel de rapidă precum maîtresse. Madame Mallory, studiind-o pe sous chef, i-a întins dintr-odată micul cuţit pe care ea însăşi îl folosise până atunci şi i-a spus blând:

—Margaret, foloseste cuţitul pentru grepfrut. E un şiretlic pe care l-am învăţat de la maman. Lama îndoită te ajută să scoţi miezul mult mai uşor.

Era ceva în vocea profundă a lui Madame Mallory – nu ceva matern, nu, dar ceva care sugera un fel de noblesse oblige culinar şi o datorie de a transmite următoarei generaţii tehnicile bucătăriei –, iar acea inflexiune m-a făcut să fiu brusc mai atent.

La fel de atentă a devenit şi tânăra sous chef, care şi-a ridicat capul ca să primească cu recunoştinţă cuţitul pentru grepfrut al lui Madame Mallory.

—Merci, madame, a spus ea, iar vocea ei, pe care vântul a purtat-o în jos până la mine, m-a dus cu gândul la nişte fructe roşii proaspete cu smântână.

A fost prima dată când am văzut-o mai bine pe Margaret Bonnier, tăcuta sous chef de la Le Saule Pleureur. Era doar cu câţiva ani mai mare decât mine şi părul blond, tuns simplu, bob, îi era suficient de lung cât să şi-l dea după urechi, în care avea cercei de argint destul de la modă. Ochii ei închişi la culoare erau adânciţi în pielea albicioasă, precum perlele înăuntru unor obraji ca nişte stridii, roşii de la vântul aspru şi datorită caracteristicilor ei genetice robustă din Jura.

Chef Mallory i-a spus ucenicului să ducă anghinarele şi inimile lor înapoi în bucătărie, iar Margaret a aranjat cu pricepere tacâmurile, şerveţelele şi farfuriile pe masa de lemn, pe care a mai pus pahare, un vin rouge şi o carafă cu apă rece de fântână. Când Jean-Pierre s-a aplecat să pună platoul în mijlocul mesei, mâna subţire a lui Margaret, elegantă ca a unui pianist, dar cu cicatrice de la arsurile din bucătărie, a ţâşnit şi degetele ei lungi au apucat un cartof galben-auriu. A dus frite-ul ca un şiret la gură, i-a muşcat delicat vârful şi faţa i s-a luminat când a zâmbit la ceva ce tocmai spusese Jean-Pierre.

Ceasul bisericii a bătut douăsprezece şi un sfert.

M-am întors ca să-mi continui drumul spre casă şi spre masa de prânz în familie – carne de oaie cu sos Madras –, dar, în timp ce mă îndreptam spre moşia Dufour, inima îmi bătea cu putere şi eram copleşit de ceea ce tocmai văzusem, o scenă care îmi adusese brusc în minte imagini cu mama şi fripturi şi frites şi Café de Paris, amintirile din Bombay învăluindu-mă pe străzile acelui sat alpin.

Apoi, din senin, o pală de vânt s-a năpustit dinspre munte şi toate acele amintiri vechi despre mama şi Mama Indie au fost şterse dintr-odată, iar în locul lor am simţit ceva complet nou, vag la început, apoi tot mai intens cu fiecare pas pe care-l făceam. Ce am simţit când m-a învăluit vântul, acum mult, mult timp, a fost un dor puternic declanşat de mirosurile şi imaginile mâncării franţuzeşti combinate cu aroma prăfuită a femeilor. Poate că era ceva înrădăcinat în copilărie, dar în acel moment s-a transformat în altceva, în ceva mai matur.

Câteva zile mai târziu, tata ne-a ordonat pe neaşteptate tuturor celor din familie să ieşim în curte. Până şi francezul timid pe care tata îl angajase chelner a fost forţat să iasă, ştergând agitat cu şorţul un pahar de vin în timp ce stătea între noi.

Ţiglarul şi Umar, cocoţaţi sus pe scări, deasupra noastră, trăgeau de scripeţi şi învârteau şuruburi cu cheile. Dintr-odată, aşa cum stăteam cu gura căscată la picioarele lor, uitându-ne în sus, o mare pancartă se ridică peste porţile de fier ale moşiei Dufour.

—Gata! a strigat Umar de pe scară.

Cuvintele MAISON MUMBAI – scrise cu litere imense, aurii, pe un fundal verde, islamic – ocupau întregul panou.

Muzică tradiţională din Hindustan urla din difuzoarele improvizate, de proastă calitate, pe care unchiul Mayur le instalase în grădină. ?i aia, sau cel puţin aşa mi s-a spus mai târziu, a fost ultima picătură. Angajaţii de la Le Saule Pleureur, chiar şi cei de jos, din bucătărie, au auzit ţipetele de uimire care veneau din mansardă. Monsieur Leblanc a lăsat rapid receptorul telefonului din mână când Madame Mallory a zburat pe lângă uşa biroului lui de la etajul doi şi a ieşit pe palier ca s-o vadă pe maîtresse la parter cum îşi caută furioasă umbrela. Lui Leblanc i-a fost imediat limpede că situaţia nu e deloc roz. Un fel de scut şi suliţă africane ţineau la locul lui cocul de fier de la ceafa lui Mallory.

—E prea mult, Henry, a zis ea, tragând într-un final umbrela incomodă din suport. Ai văzut pancarta? Auzi muzica aia piuitoare? Quelle horreur! Non. Non. Nu poate să facă aşa ceva. Nu pe strada mea. Distruge ambianţa! Ce-o să creadă clienţii noştri?

Dar înainte ca Leblanc să poată răspunde, chef Mallory ieşise deja pe uşă.

Madame Mallory nu a reacţionat cum s-ar fi cuvenit. Nu a trecut strada ca să vorbească direct cu tata, să încerce să ajungă la un compromis. Nu a încercat deloc să ne facă să ne simţim bine-veniţi. Nu, primul ei impuls a fost să ne strivească, de parcă eram nişte gândaci.

De fapt, ceea ce a făcut Madame Mallory a fost să mărşăluiască până la biroul primarului. Evident, tuturor celor din Lumiére le era frică de limba ei ascuţită, aşadar, deloc surprinzător, Mallory a fost imediat condusă în sala de consiliu a primăriei.

?i acolo ar fi trebuit să ne aflăm sfârşitul. Dar oamenii deştepţi îl subestimau mereu pe tata. El avea mintea ascuţită, ascuţită precum un cuţit pentru fileuri. Tata bănuia că politica dintr-un orăşel francez era doar puţin diferită de politica din Bombay – totul era uns de uleiul comerţului –, aşadar prima lui mişcare în Lumiére a fost să-i plătească fratelui primarului, un avocat, un onorariu generos. Nu era un lucru la fel de direct ca pachetele de pe dealul Malabar, dar era tot atât de eficient.

—Spune-i omului aluia să înceteze! i-a ordonat Mallory primarului pe un ton poruncitor. Indianul ăla. Ai văzut ce face? A transformat frumosul conac Dufour într-un bistrou. Un bistrou indian! Horrible! Toată strada e învăluită în miros de prăjeală. ?i pancarta aia? Mais non. Aşa ceva nu e posibil!

—Şi eu ce vrei să fac? a ridicat primarul din umeri.

—Închide-l!

—Monsieur Haji işi deschide un restaurant în aceeaşi zonă cu al tău, Gertrude. Dacă-l închid pe al lui, trebuie să-l închid şi pe al tău. Iar avocatul lui a obţinut acceptul celor din Comitetul de Planificare pentru pancartă. Deci, după cum vezi, nu pot să fac nimic. Monsieur Haji a procedat ca la carte.

—Mais non! Nu este posibil!

—Dar este, a continuat primarul. Nu pot sa-i închid afacerea fără temei. El este în perfectă legalitate.

Se pare că replica ei de la final a fost deosebit de usturătoare.

　1 Al doilea în rang la comanda bucătăriei unui restaurant după chef de cousine (în fr., în orig.).

　2 (Pommes) frites – cartofi pai (în fr., în orig.).