Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amintirea nu este obsesie

        de Riri Margareta Panduru

Amintirea care înlocuieşte privirea, în această zi de Paşti, o încolţeşte cu imagini ascunse în umbra trecutului .

Acum, această zi sfântă a venit după o iarnă lungă, cu un soare călduţ, care mângâie neaua înflorită în pomii roditori .

Neli avea doar şase ani atunci, iar fratele ei doi, când frânturi de şoapte, aruncate către ea, i s-au fixat vii, în memoria crudă .

Tatăl ei, cerealist încărca vagoane cu cereale, pentru România şi pentru afară. Mama se interna periodic, luni de zile la Cluj, într-o clinică unde lucrau doi doctori renumiţi Haţieganu şi Juvara. Pendula astfel între Cluj şi Izmail, oraşul nostru românesc.

Neli îşi aminteşte, ce fericită era atunci, când tatăl o lua cu el peste tot. Atunci Marea Neagră, care se întindea cât vedeai cu ochii, avea valuri liniştite, pe care pluteau în voie vapoare puternice, pe care ea le saluta, cu mânuţele amândouă ridicate în sus .

Într–o zi, când tata o adusese pe mama acasă, i-a spus că peste o săptămână vor merge la Roma, într-o clinică mare. Deocamdată, el şi cu mine vom pleca la Bucureşti, la o verişoară de-a lui, proprietara Fabricii Florica şi a unui salon de coafură .

Alerga prin casă, de colo –colo, când tata a oprit-o, ca să-l asculte pe Regele Mihai care vorbea la radio. Tata avea un chip încruntat şi cu-n glas pierdut, i-a spus mătuşei că ne întoarcem la Izmail. Neli a intuit faptul că se petrece ceva în noaptea aceea cu cer plumburiu şi s-a prefăcut că doarme. A auzit-o pe mama ei, care vorbea cu bunica ceva despre rege, anunţ, Basarabia, ocupată, dar toate acestea, s-au învălmăşit în mintea ei şi a adormit .

Au părăsit casa, luând cu ei puţine lucruri şi s-au dus în portul din Izmail, care avea ieşire la mare, dar n-avea legătură pe uscat, cu ţara.

Stăteau pe malul Dunării , tata încerca să-i urce într-un vas, dar nici unul nu vroia să-i ia Neli era bucuroasă să călătorească, dar nu înţelegea de ce mama este purtată pe targă de patru persoane, de ce bunicii, verii, cu părinţii lor, fraţi,surori, trebuiau să meargă şi ei. De ce s-a bucurat totuşi tata, când în sfârşit i-a luat un vas german, de ce nu putea să înţeleagă glasul mut al tatălui, atunci când fluviul sclipitor mergea în faţă, iar toţi priveau în urmă orizontul întunecat, în care nu se mai zărea, Izmailul şi de ce dintr-o dată, de sus, avioane au început să arunce bombe pe apă.

Nemţii i-au debarcat în portul oraşului Tulcea, plin de refugiaţi, bătrâni, femei, copii de-a valma, înspăimântaţi în cumpăna prezentului, cu bombele avionelor care cădeau în apropiere.

Când noaptea şi-a întins umbra asupra lor, se aflau într-un marfar cu vagoane pentru vite. Mulţi îşi plimbau ochii pe stelele cerului, cerând ajutor. Au călătorit trei luni nefireşti.

Trenul scrâşnea din roţi , ca să se oprească undeva, unde să rămână uitat, ca apoi să mai meargă ceva vreme şi să amorţească iarăşi .

Fără morfină, mama urla de durere. Tata, când opream pe o linie moartă, având ceva bani, fugea să facă rost de mâncare. Dar erau mulţi cei care n-aveau bani şi nici mâncare nu se prea găsea fiindcă era foamete, ei totuşi o căutau.

Atunci, în zilele Paştelui, din sate au venit oameni, care zâmbeau de-a lungul căii ferate, purtând coşuri pline cu cozonaci şi ouă roşii. Clipe de fericire, dangătul clopotelor de la biserici, lumina Învierii .

Cu dragoste creştină, Neli era fericită, ca şi acum, în faţa soarelui care emana căldură.

© 2007 Revista Ramuri