Iacov Valtman – zis Cobi de către prieteni, astăzi profesor universitar şi şeful Clinicii de oftalmologie la care lucrez atunci când nu scriu poezii – a avut odată paisprezece ani.

Pare ciudat, dar acesta este adevărul: toţi profesorii pe care îi vedem au avut şi ei odată paisprezece ani.

Deci într-o bună zi, Cobi cel de paisprezece ani a venit acasă, ca de obicei, de la şcoală şi şi-a găsit ambii părinţi aşteptându-l la intrarea în apartament. Era ca şi cum îşi terminaseră deja toate treburile în acea zi şi nu mai aveau nimic altceva de făcut decât să îl aştepte pe el, cel depus de la şase ani la şcoală împreună cu toţi copiii din cartier. Îl aşteptau de parcă nu se întorcea la ora la care era de presupus că se va întoarce de la şcoală, de parcă ar fi zăbovit mult în curte să se joace cu ceilalţi copii.

— Cobişor, de ce ai venit aşa de târziu de la şcoală? Ei, dacă ai fi ştiut matale ce surpriză te aşteaptă, ai fi mers de la şcoală zburând până aici!

Cobi se uita peste umărul lor în apartament, dar ochii îi erau încă orbiţi de soarele puternic care îşi făcea veacul peste Beer Sheva, ca şi cum nu ar mai fi existat şi alte oraşe de încălzit.

— Îţi aduci aminte de unchiul Loti din America? Îl întrebă mama.

Cum să nu-şi aducă aminte? Era singurul lui unchi regăsit. Părinţii îi povestiseră nu o dată că veneau dintr-o ţară numită Ungaria, că a fost acolo un război groaznic, că toate rudele lor au fost trimise în lagăre şi mulţi dintre ei au murit iar cei care au rămas în viaţă nu mai ştiau unul de altul. În speranţa că poate vor mai găsi pe cineva din familia lor în viaţă, părinţii lui Cobi, ca mulţi alţii în situaţia lor, au publicat în câteva rânduri anunţuri în ziare la rubrica „Rude caută rude“: „Iată, noi din familia cutare care am locuit în anul cutare în oraşul cutare, am rămas în viaţă şi locuim în Israel în oraşul Ber Sheeva în Sikun (cartier) Dalet. Dacă şi voi sunteţi în viaţă scrieţi-ne pe adresa voastră ca să ne regăsim!“ Cam aşa îşi amintea Cobi că suna anunţul.

Într-o zi veni o scrisoare din America şi în urma scrisorii veni în vizită şi unchiul. „Unchiul meu ne-mort!“, le povesti copiilor Cobi a doua zi la şcoală. „După război el s-a mutat la New-York, noi în Shikun Dalet şi el la New-York. Acum a venit în vizită şi tot timpul mă ţine în braţe şi mă sărută“.

Când s-a despărţit de el ca să plece înapoi, Loti Baci plângea şi Cobi nu mai văzuse până atunci un om mare plângând.

— Îţi mai aduci aminte de unchiul Loti? Ţi-a trimis un cadou. Pentru ziua ta de naştere.

Lui Cobi nu-i venea să îşi creadă urechilor: unchiul de la capătul pământului şi-a adus aminte că e ziua lui şi i-a trimis un cadou?

Intră în casă şi pe masa din sufragerie stătea o cutiuţă de lastic îmbrăcată într-un înveliş de piele cu găuri rotunde şi de culoare albă. O cutiuţă care scotea sunete ca un radio dar nu avea şnur şi nu era băgată la nicio priză. O cutiuţă care cânta şi cânta cât o ţinea lampa, cânta „liberă, independentă şi nesilită de nimeni“.

— Se numeşte radio-trazistor. Are baterii. Îl încarci şi asculţi emisiuni de radio, unde vrei, îl iei cu tine peste tot.

Cobi se uită atent şi uluit la tranzistor, tranzistorul se uită la Cobi de parcă l-ar măsura mirat că el nu are baterie şi totuşi vorbeşte.

Cobi nu avusese niciodată până atunci vreo comoară. Puse mâna pe tranzistor ca să se asigure că nu dispare, îl ţinu în mâini şi plecă ţanţoş cu el să se plimbe prin cartier. Cutia continua să cânte de mama focului şi se ţinea după el ca un căţeluş în lesă.

— Cobi – îi zise mama când se întoarse acasă – vezi să scrii o scrisoare de mulţumire unchiului Loti!

Cobi tăcea. Mama se uita la el mirată.

— Cobi, de ce taci? Ai un tranzistor când niciunul dintre vecinii tăi nu are. Să îl stăpâneşti sănătos! Iar acum treci să îţi faci lecţiile! Să nu crezi că scapi!

Cobi depuse cu grijă cutia vorbitoare pe masa unde îşi scria lecţiile, de fapt, în acea după-amiază nici nu ştia ce scrie şi din când în când îi făcea cu ochiul tranzistorului: „Eşti al meu! Eu sunt proprietarul tău!“.

De atunci, unde era Cobi, acolo se afla şi tranzistorul. Găsise o cutie de pantofi ceva mai mare decât dimensiunea tranzistorului, o căptuşise cu vată şi îl culca acolo noaptea, îl acoperea cu vată şi numai după aceea se acoperea şi pe sine cu plapuma şi adormea buştean.

În vacanţa cea mare părinţii l-au trimis la nişte cunoştinţe într-un sat de lângă oraşul Beer Sheva şi bineînţeles că tranzistorul pleca şi el împreună cu Cobi.

Satul, înfiinţat de nou veniţi în Israel, era locuit pe dreapta străzii principale de către evrei-persani, iar vis-ŕ-vis de ei, pe partea stânga a străzii, de către evrei-unguri. Cum ungurii nu reuşiseră să înveţe ebraica, darămite persana – persanii nu au avut încotro şi au învăţat limba maghiară. Era o limbă persană cu accent persan, dar cui îi păsa? Principalul era că se înţelegeau unul pe altul şi aceasta se petrecea în limba maghiară.

Tranzistorul lui Cobi era privit de toţi ca una dintre minunile lumii, niciodată nu mai văzuseră ei aşa ceva. Seara, la ora când se transmiteau ştirile la radio Israel, stăpânul casei unde locuia Cobi chema de fiecare dată pe vecinii persani de peste drum să i le traducă în maghiară.

Cobi îi asculta şi se gândea că dacă ţara aceea îndepărtată din care veniseră şi părinţii săi – Ungaria – ar fi ştiut ce victorie au repurtat în Israel, poate că ar fi trimis nişte cărturari înarmaţi cu biblioteci ca să studieze fenomenul, dar de fapt nu asta era ceea ce îl preocupa atunci pe Cobi. Pentru Cobi, cel mai important lucru în acea vară – în afară de tranzistor – era fata proprietarului casei din satul în care locuia. Ea avea sâni care începuseră să se vadă prin bluză şi ochii îi erau jucăuşi şi iscoditori. Fata râdea de orice, iar Cobi nu ştia dacă o cucerise cu glumele sau cu prestigiul de posesor al drăcoveniei fără fir care mergea peste tot după ei şi cânta. De fapt, atunci când cei trei, Fata, Cobi şi tranzistorul se plimbau prin împrejurimile satului, nu mai aveau nevoie de nimeni şi nimic, puneau lumea în buzunar.

De-a lungul întregului an şcolar următor, Cobi visa la vara care va veni şi în care o va revedea pe Dulcineea şi vor avea din nou lumea toată în buzunar! În acelaşi timp, continua să fie îndrăgostit şi nedezlipit de tranzistorul său, iar în fiecare seară îl culca în cutia lui capitonată, ba chiar i-ar fi oferit şi un pahar de ceai, dacă ar fi băut el aşa ceva.

Trebuie să înţelegem că să fii posesorul unui radio-tranzistor în acea vreme în Shikun Dalet din Beer Sheva nu era deloc o poziţie de lepădat, toţi îl invidiau la şcoală, dar lui Cobi nu îi păsa prea mult de toate acestea. Lui i se părea că are lângă el un prieten, îşi iubea şi îşi răsfăţa tranzistorul şi au petrecut multe zile frumoase împreună – cu sau fără Dulcineea – de-a lungul anilor de şcoală care au trecut cu repeziciune.

La înrolarea în Armată s-au prezentat bineînţeles doi: Cobi şi tranzistorul (Dulcineea plecase în altă ţară).

Cum în Israel plouă cu războaie şi întotdeauna te afli ori înainte de un război ori după un război, Cobi a fost înrolat la o lună după Războiul de Şase Zile. Regimentul său era destinat să intre în acţiune, dacă va fi nevoie, iar între timp să îşi facă exerciţiile şi să se cazeze într-un loc complet izolat din deşertul Sinai. Acolo trebuiau să stea deci pe loc şi să aştepte ordinele.
S-au ridicat mai multe corturi militare şi – ce se poate face? – a trebuit să ţină cont şi de legile naturii şi să construiască latrine. Astfel, într-o parte a taberei s-au săpat mai multe gropi adânci, paralele. Peste ele s-au construit scaune de lemn şi între scaune pereţi separatori, astfel că fiecare intrat în compartimentul său să nu îşi vadă colegii făcând lucruri similare.

Dar să nu-l abandonăm pe eroul nostru, ex-elev devenit soldat în prezent şi care va fi Profesor Universitar în viitor şi şeful clinicii de oftalmologie la care lucrez eu atunci când nu scriu poezii.

Deci Cobi se afla în Sinai, unicul din regiment care poseda un radio-tranzistor. Aşteptarea în deşert era plicticoasă, ordin de acţiune nu mai venea şi singura legătură cu lumea înconjurătoare şi posibilitatea de a auzi ce se petrece în lume şi acasă era legătura prin tranzistor. Zile întregi se adunau cu toţii în jurul radioului, ascultau şi comentau ştirile şi binecuvântau pe unchiul din America, cel regăsit la „Rude caută rude“.

Singurul mare ghinion de a fi în acel regiment era caporalul, un om încuiat, ursuz şi care îşi răzbuna toate frustrările vieţii pe pielea bieţilor soldaţi. Într-o noapte, Cobi se sculă pe la ora patru şi îşi spuse că e mai bine, dacă tot s-a trezit, să se ducă la latrină înaintea celorlalţi ca să nu aştepte la rând când se vor scula toţi. Zis şi făcut! Merse tiptil, pe vârful picioarelor, ca să nu trezească pe cineva, şi odată ajuns la latrină pe aşeză pe scaun şi deschise tranzistorul ca să audă ştirile. Emisiunea de dimineaţă însă nu începuse încă şi auzi deodată că în compartimentul de lângă el mai era cineva. Începură să vorbească despre tot felul de subiecte şi printre altele acel soldat îl întrebă: „Apropos, ce părere ai tu despre caporalul nostru?“.

Cobi nu se gândi de două ori şi răspunse: „Caporalul? Un bou încălţat!“.

„— Aşa? – ţipă celălalt. Bine că ştiu ce părere ai tu despre mine!“.

Cobi îngheţă. Tot ce voia era să fugă de acolo cât mai repede ca să fie încă protejat de întunericul nopţii şi caporalul să nu îi poată desluşi trăsăturile feţei. Cuprins de panică, se aplecă să îşi ridice pantalonii şi uită că ţinea tranzistorul în mână. Înţelese ce se întâmplă când auzi zgomotul aterizării tranzistorului în grămada rău mirositoare, dar era prea târziu, nu îl mai putea salva. Trebuia cel puţin să se autosalveze! Fugi de la latrină, era încă întuneric, intră în fugă în cort sperând că i s-au pierdut urmele, se aruncă pe pat şi începu să plângă fără zgomot. Până atunci niciodată nu făcuse ceva rău care să nu poată fi corijat. Acum nu putea face nimic. Tranzistorul pe care îl cocoloşise de atâţia ani, pe care îl pusese în fiecare noapte în cutia sa capitonată, care făcea parte din viaţa lui… „Nici măcar nu era un obiect, avea sufletul lui, cum putuse să îi facă aşa ceva?“ Nu închise ochii tot restul nopţii, iar dimineaţa, când toţi se sculară, se uitară miraţi la el.

— Cobi, ce mai aştepţi? De ce nu deschizi tranzistorul, să mai aflăm şi noi pe ce lume suntem…

Le povesti trist ce se întâmplase şi imediat fugiră cu toţii la compartimentul numărul doi unde se întâmplase catastrofa. Priviră în gaura latrinei, nu se putea vedea nici un tranzistor înăuntru, dar se auzeau perfect ştirile nebruiate de mediul înconjurător. Tranzistorul-fenomen rămăsese deschis în cădere şi funcţiona perfect! Doar că nu puteai să schimbi staţiile.

Timp de o săptămână a transmis cu fidelitate ştirile şi toţi soldaţii din regiment, cum aveau o clipă liberă, alergau la latrina cu pricina, îşi aplecau capul înspre gura latrinei şi ascultau cu sfinţenie ultimele ştiri.

Se înţelege de la sine că nimeni nu mai folosea acea latrină şi în alt scop, ca un ultim semn de respect pentru cel îngropat de viu.

După o săptămână de funcţionare impecabilă, tranzistorul a tăcut brusc. I se terminaseră bateriile sau se supărase de-a binele pe vinovatul fără vină care l-a trimis acolo?

Când a venit în sfârşit ordinul şi a trebuit să părăsească tabăra din deşert, Cobi s-a îndreptat ultima oară spre locul catastrofei. Timp de câteva minute a stat nemişcat în picioare ca să îşi ia rămas bun de la tranzistor şi de la copilărie.

De fapt, nimeni nu părăseşte copilăria în clipa în care a îmbrăcat uniforma de soldat. Dar Cobi simţea brusc că, aidoma tăierii unei felii de pâine cu un cuţit, el tăia în acest moment felia copilăriei sale din viaţă şi o lăsa în urmă. După care soldatul Iacov Valtman, fostul copil din Shikun Dalet din Beer Sheva, viitorul profesor la Facultatea de medicină din Tel Aviv, s-a îndreptat spre jeep-ul militar care îl aştepta spre mai departe.

(Fragment scris în urma unei povestiri autobiografice pe care ne-a făcut-o într-o seară a anului 1990 prof. Dov Veinberger – pe când eram găzduiţi în satul Catina – în drumul delegaţiei israeliene spre Piatra Neamţ, unde trebuia să ţinem prelegeri la primul Congres Anual al Asociaţiei Române de Oftalmologie de după înlăturarea lui Ceauşescu. )