Robert Şerban: – Te-am prins, Costele: ai zburat cu avionul abia la 52 de ani! Nu te întreb de ce aşa de târziu, dar povesteşte-mi cum te-ai simţit? Cât de frică şi ce fel de frică ţi-a fost? Cum arată lumea de sus, se înţelege ceva din ea, are vreun farmec?

Costel Stancu: – Nu m-ai prins tu, eu am dat din casă. Pardon, din aer. Într-adevăr, nu zburasem cu avionul până la acea vârstă. Nu din cauza mea, ci dintr-a lui: pur şi simplu nu oprea niciun avion prin apropiere. Nici la Reşiţa, nici la Vânju Mare. Treceau pe deasupra şi mă ignorau cu sfinţenie, cred că aflaseră că am rău de înălţime. Nu toate, căci unele lăsau dâre albe pe care nu le pot descifra nici acum. Eu tot aşteptam şi speram în taină ca avionul cu motor să mă ia şi pe mine în zbor. La început, nu mă lua fiindcă eram mic şi mă strigau ceilalţi Polonic. Apoi, nu ştiu de ce. Poate nu crescusem suficient. Însă, într-un târziu, lui, avionului cu motor, i s-a făcut milă de mine şi s-a gândit să mă ridice, măcar pentru o vreme, de pe pământ. A fost una dintre marile dezamăgiri ale vieţii mele! Nici eu pe mine însumi nu m-am dezamăgit vreodată în aşa măsură. Auzisem că aviaţia dă senzaţia. Scorneli! Zburasem în mintea mea de o mie de ori mai interesant. Totuşi, să nu fiu nedrept: stewardesele îmi dădeau ceva fiori. Inutil. Mi-au cerut să îmi leg centura, aşa încât castitatea mea a rămas oarecum întreagă. Doar cu mintea am păcătuit, dar sper să fi fost iertat, deoarece mergeam în Spania, pe Camino de Santiago de Compostela. În paranteză fie spus, pe ultimii 250 de kilometri ai acestui traseu pedestru m-a cam durut un picior, semn clar că imaginaţia mea călcase strâmb. Lăsând gluma la o parte, aceste femei însoţitoare de zbor sunt admirabile, curajoase şi atât cât trebuie de nebune. Sincer, nu mi-a plăcut să zbor cu avionul. Culmea, nici măcar frică nu mi-a fost. Cred că am rău de înălţimea mică, nu de cea mare. Dacă e să pici de acolo, ce să mai speri? Să fii singurul supravieţuitor? Zburatul în sine mi s-a părut plictisitor: mult zgomot, înghesuială, întârzieri la decolare, nu poţi deschide fereastra… Cât priveşte peisajul, să ştii că lumea văzută de sus în jos nu arată invers decât lumea văzută de jos în sus. Oricum, e fascinantă. Acolo sus, deasupra norilor, omul îşi conştientizează micimea, efemeritatea. Acolo eşti pasagerul X, atât. Egalul celorlalţi în faţa vieţii şi a morţii. Din acel înalt, lumea e toată culoare. Culoare şi sunet interior. Fără cuvinte. Cuvintele le regăseşti după aterizare, ele nu călătoresc cu tine. Cel puţin aşa am simţit eu, poate mă înşel. Apropo, cercurile pe care le face avionul înainte de aterizare sunt salvatoare, te scot din amorţeală, dau ceva senzaţie călătorului. Făcând pe poetul, aş zice că m-am simţit captiv în trupul unei păsări neînsufleţite. Oare cum s-ar simţi o pasăre ca pasager într-un avion? Ar fi încântată de cum au reuşit oamenii să îi imite zborul?

– Fiindcă am adus vorba şi de frică, hai să împingem puţin lucrurile mai departe şi să vorbim despre moarte. Iar asta şi fiindcă-i un personaj principal în poezia ta, dar şi pentru că ai trăit, la 33 de ani, alături de ea, o vreme mai îndelungată, cam un an, având cancer. Te-am mai întrebat odată, tot într-un interviu, despre asta, dar ai dat-o pe glume. Or, vorbind eu atunci, când erai bolnav, cu unul dintre medicii oncologi care ştiau cazul tău, mi-a spus că şansele tale erau jumi-juma. Ba mai mult în jumătatea cealaltă, decât în asta. Tu ai ştiut? Cum a fost acea încercare?

– Nu ştiu prea multe despre moarte, doar că poate fi învinsă chiar cu propriile-i arme: cu moartea pre moarte călcând, nu? Adică, prin jertfă. Eu sper ca sufletul omului să treacă dincolo de existenţa lui terestră, altfel ce rost are să trăim? Boala este şi a trupului, şi a sufletului. Trupul ţi-l vindecă doctorii, sufletul ţi-l tămăduieşte Dumnezeu. La prima vedere, totul pare atât de simplu, însă nu e aşa. Carnea şi spiritul coexistă şi se intercondiţionează, când eşti sănătos. Când te îmbolnăveşti, se înfruntă aprig. Iar bietul om e un arbitru într-un joc ale cărui reguli se schimbă mereu. Despre cancer se spune că e boala tristeţii. Eu sunt, fundamental, un om trist. Şi nefericit. Nu mă întrebaţi de ce, nu am idee. Aşa m-am născut. De aceea şi scriu. Dar am simţul umorului, asta m-a salvat. (De altfel, tu, mehedinţean fiind, nu poţi concepe conjudeţean de-al nostru lipsit de umor. Deh, se vede că nu l-ai cunoscut pe tata!). Oamenii fericiţi îşi trăiesc viaţa şi atât. Pentru ei există doar clipa de acum. Eu vieţuiesc într-o permanentă călătorie din viitor în trecut şi înapoi, mă sperie prezentul. Am auzit şi eu că era să mor. Am auzit şi că voi scăpa. Tocmai această incertitudine e incomodă. Ori, ori! Să ştie omul pentru ce să fie pregătit. Sau să se autoiluzioneze cu gândul acesta. Nu cred că trebuie să te pregăteşti să înfrunţi moartea (are vreun rost?), ci doar să o întâlneşti cu demnitate. Împăcat cu Dumnezeu, cu tine însuţi, cu ceilalţi. Precum spuneai, Moartea (cu majusculă) e un personaj omniprezent în poezia mea. Aş plusa spunând că este cel mai viu personaj din tot ceea ce am scris până azi. Niciun scriitor matur, conştient de menirea lui trecătoare prin viaţă, de harul dumnezeiesc primit, nu evită acest subiect. Al Morţii. Restul e vocaţie. Unii îl transfigurează artistic mai credibil, alţii mai voalat. Cu toţii însă mizează – mai mult sau mai puţin – şi pe efectul estetic al Morţii. Să nu fim cabotini, ne place să bravăm când scriem despre morţile noastre viitoare! Ni le închipuim cât mai misterioase, mai savurate de mulţime. Iluzii pământeşti! În faţa lui Dumnezeu, atunci când murim suntem la fel de anonimi ca atunci când ne naştem. Cercul se închide firesc. Iar pentru muritorii rămaşi să-şi aştepte rândul, vorba aceea: regele a murit, trăiască regele!

– A mai contat literatura atunci? A funcţionat (n-am alt cuvânt mai bun) ca o vestă de salvare, dacă nu fizică, măcar psihică?

– Pe Cehov, cum să nu conteze! Ce vină avea nevoia mea de a scrie şi de a citi cu faptul că m-am îmbolnăvit? Doar ţi-am tot spus că le fac din plăcere. Pe primele două cel puţin… Cât priveşte vesta de salvare, fiecare şi-o umflă singur. În timp ce mă aflam în spital, mi s-a publicat cartea Vînătoarea promisă (Editura Marineasa, 2003). De-a lungul anului de boală, am scris poezii ca înecatul. Au apărut în următoarea carte. Antumă. Neaşteptat de antumă. A fost amuzant cum în acel moment de cumpănă al vieţii mele mi-a sporit şi vizibilitatea ca poet: mi s-a luat un interviu, am tot fost publicat prin reviste, mă iubea şi mă compătimea poporul (Ion Chichere s-a ocupat de asta). Apoi, lucrurile au revenit în matca lor firească. Ne-a minţit ipochimenul, nu mai crapă! Ce păcat, începusem să am o posteritate interesantă. Am ratat gloria unei morţi tinere. Treizeci şi trei de ani, vârsta cristică. Costel Stancu, tâlharul mântuit pe cruce. Dar să nu îl mânii pe Dumnezeu şi să recunosc că în acele clipe indecise dintre viaţă şi moarte, nu tu suferi peste măsură, ci ai tăi. Părinţii, fraţii, copiii, prietenii, criticii şi istoricii literari. Până şi fosta mea nevastă îşi scutura genele de plâns. Nu înţelegeam reacţia ei, doar o părăsisem pentru altă femeie. Mila la români!

– Ajută scrisul să întâmpini moartea mai senin, mai puţin îndârjit, sau, dimpotrivă, o face să fie şi mai înfricoşătoare? Te poţi împăca, tot scriind despre ea şi cercetând-o, astfel, cu moartea?

– Cât eşti viu, scrie despre moarte. Să nu se simtă singură, are şi ea suflet, o doare când nu e băgată în seamă. E o biată orfană. Norocul ei că are o soră, viaţa, altfel ar fi fost a nimănui, ca puiul de cuc. Nu ştiu dacă scrisul şi cititul te ajută să întâmpini moartea mai senin. Dar, cu siguranţă, o întâmpini altcumva decât cel ce şi-a strâns altfel de bogăţii. Cu o resemnată părere de rău? Poate. Important e să nu fi mort atâta vreme cât trăieşti, să îţi inventezi mereu şi mereu alte culoare ale labirintului interior (şi exterior), unde să te simţi în siguranţă. Nu cred că scrisul atrage moartea. Dimpotrivă, o îndepărtează. O amână. Atât cât poate şi el. Din nefericire, omul a învăţat să măsoare timpul, de aceea viaţa i se pare scurtă.

– Scriem cu-un ochi şi la ceea ce va fi după? Scriem şi cu gândul că, prin cărţile noastre, vom mai supravieţui, poate? Care şi unde mai e doza de orgoliu atunci când îţi pui numele pe o carte?

– Da, scriem cu un ochi la ce va fi după căderea cortinei. Uneori chiar cu amândoi. E firesc, suntem muritori. Dacă am fi nemuritori, nu ne-ar păsa. Cu toţii nădăjduim ca măreţele noastre opere literare să fie pomenite peste veacuri. Sfântă naivitate! Beţia cu apă rece niciodată nu îţi trece! În definitiv, speranţa nu e rea, doar să nu te orbească. Iluziile sunt şi ele necesare supravieţuirii, dar să nu te dărâme revenirea la realitate. Cine crede cu adevărat în scrisul său se şi îndoieşte de el. Altfel o iei razna. Nu mă refer la genii, ele se învârt în alte dimensiuni, intangibile mie. Da, supravieţuim o vreme prin cărţile noastre.

Cât şi cum, asta nimeni nu poate preconiza. Ţine de un hazard al istoriei, uneori atât de nedreaptă. Cât priveşte doza de orgoliu a celui ce-şi pune numele pe coperta unei cărţi, ea te poate motiva o perioadă, apoi tot la incertitudine te întorci.

– Anul viitor, în 2025, se împlinesc 30 de ani de când ai debutat. Atunci,în 1995, ai publicat două volume. De ce două, ca să fii sigur? Sau fiindcă poezia e o puşcă cu două ţevi, dintre care una pentru tine?

– Uite cum a trecut timpul! Noi ne-am cunoscut în toamna anului 1988, în Tabăra de literatură Excelsior, desfăşurată la Suceava. Aveam 18 ani, fiecare. Vise, cât cuprinde. Trăiam vremuri comuniste, cărţile se procurau greu. Se publicau şi mai greu. Eram mulţi tineri acolo. Unii s-au pierdut pe drum, alţii au răzbit cum au putut. Am fost luaţi în armată, a venit Revoluţia, lucrurile s-au schimbat, a căzut cenzura ideologică. Din păcate şi cea valorică, dar asta e altă discuţie, nu detaliez acum. Doar în aparenţă am debutat cu două cărţi. În realitate, prima mea carte a fost Terapia căderii în gol (Editura Hestia, Timişoara, 1995), apărută în urma câştigării concursului Taberei Naţionale de Literatură de la Oraviţa, Caraş-Severin. Cea de-a doua carte am alcătuit-o din textele rămase de la prima, care nu a putut să cuprindă tot manuscrisul de peste o sută de pagini, finanţarea fiind limitată. Fiind tipărită tot în 1995, a părut ca un debut dublu. Îmi place comparaţia ta cu puşca cu două ţevi. Aşa e. Cu specificaţia că, uneori, amândouă sunt îndreptate împotriva ta. Eşti în siguranţă atâta vreme cât trag cu flori. Cu flori de nu-mă-uita.

– Cât de diferit eşti faţă de poetul care erai acum 29 de ani? Ce-ai pierdut, ce-ai câştigat?

– Grea întrebare. Nu ştiu exact ce am pierdut şi ce am câştigat, dacă am evoluat sau nu, însă sigur sunt diferit. Şi ca om, şi ca poet. Mă pot hazarda spunând că s-a mai diluat prospeţimea, câştigând în schimb profunzime? Mie aşa îmi pare, deşi poetul e primul care se înşală când e vorba să se autoevalueze. Parcă am devenit mai epic, poate chiar mai plictisitor, cine ştie? Mai puţin tăios, ceva mai autoreflexiv. M-am străduit să aduc în poezia mea multă frumuseţe, să nu o banalizez, să nu scriu numai despre ceea ce îmi văd ochii, să nu rămân înţepenit pe treptele realităţii. Pentru mine nu există poezie fără metafizică. Uneori am reuşit, alteori doar am încercat. Simt asta.

– Ai aflat de unde se începe o poezie, care îi e motorul? Cât de încet scrii şi unde? Cât din textul iniţial mai rămâne înainte să devină public?

– Negreşit, motorul unei poezii este simţirea. Înalta simţire. Sună pompos, ştiu. Transpunerea simţămintelor în vers ţine de talentul, de harul fiecăruia. Cu toate că e necesară şi oarece trudă, nu cred că se poate face artă de valoare fără a avea talent. Nimic nu suplineşte talentul. Nici munca, nici cultura, nici trăirea pe viu a subiectelor alese spre a fi reprezentate artistic. Iar talentul îl ai ori nu îl ai. Nu poate fi simulat. Mai ales în poezie, unde îţi dai seama de la primele versuri de potenţialul autorului. Mă vei contrazice reamintindu-mi că românul s-a născut poet? Sigur că da, dar în sufletul său, nu şi pe hârtie. Drumul între cele două e plin de gropi. Degeaba le ocoleşti, trebuie să treci direct prin mijlocul lor, acesta fiind preţul eventualei reuşite. În mare parte, poeţii sunt nocturni. Eu scriu dimineaţa. Nu o fac nici greu, nici uşor. Totuşi, îmi revăd textele şi, de obicei, tai câte ceva din ele. De adăugat, mai rar. În ultima perioadă, am scris destul de multă poezie. De plăcere.

– Care crezi că-ţi sunt limitele, ca poet? Ce-ai lepăda?

– După atâţia ani de scris, aş îndrăzni să spun că îmi simt, într-o oarecare măsură, limitele. Poate nu întotdeauna, ceea ce nu e rău… Pare ciudat să îi ceri unui poet să îşi vadă lungul nasului, dar ar fi indicat să se întâmple şi aceasta din când în când… La atâtea genii autodeclarate, cam multă maculatură. Ce-aş lepăda? Câte ceva de ici, de colo. Însă nu e bine nici aşa, să arunci tot ce nu îţi mai place, poate îi atrage pe alţii. E ca după orgasm: pierzi din intensitate, se diminuează plăcerea. E bine să reflectezi adânc câtă vreme fumezi ţigara de după. Cărţile deja publicate au viaţa lor, alta decât cea pe care o trăiau în manuscris.

– Fii atent aici la ce… exclamă Henry David Thoreau: „Cât de zadarnic e să stai să scrii când nici n-ai învăţat a trăi”. Atunci de ce scriu foarte mulţi oameni tineri? Crezi că spusa lui Thoreau se potriveşte şi la poeţi? Nu e suficientă imaginaţia?

– Citind maxima lui Thoreau, ţi-aş răspunde că scriu din aceleaşi motive (neîntemeiate?) pentru care scria şi el. Cine a învăţat să trăiască cu adevărat? Poate sfinţii… Cine nu şi-a pus problema zădărniciei scrisului? Grafomanii. Se va scrie mereu: oamenii ajung la patima scrisului şi nu îi scapă de ea nici popa, nici vrăjitoarele! Tinerii încep să scrie tocmai pentru a se căuta, pentru a începe să înveţe să trăiască. Apoi ajung la concluzia lui Thoreau. Dar e necesar să simtă totul pe propria lor piele. Ar fi magnific să putem scrie doar din imaginaţie, să ne golim de balastul vieţii de zi cu zi, să răpunem pentru totdeauna balaurul realităţii. Nu am întâlnit încă un asemenea scriitor.

– Ai lucrat, douăzeci şi cinci de ani, ca poliţist, la Serviciul Criminalistic din Caraş-Severin. Din anul 2018, eşti pensionar, motiv foarte serios ca să te invidiez, fiindcă ai timp berechet şi linişte ca să citeşti, să scrii, să te plimbi. Chiar, ai vreo grijă? Cum arată viaţa unui scriitor devreme pensionat?

– Da, viaţa m-a dus pe căi nebănuite. Nu am fost pasionat de meseria mea, am făcut-o decent, pentru a-mi câştiga existenţa. Criminalistica e fascinantă, e o artă, dacă te atrage. La mine a fost o conjunctură, nu am dus-o rău, m-am pensionat devreme. Nimic spectaculos cum ar părea, am rămas 25 de ani un lucrător obişnuit al acelui serviciu. Am timp liber, recunosc. Aşa de mult, încât uneori nu ştiu cum să mi-l împart. Şi uite aşa ajung să mă supraaglomerez, deoarece las mereu pe mâine ce pot face azi. Din 2018, am umblat mult prin tabere literare, am întâlnit autori ştiuţi până atunci doar din cărţi sau reviste, am călătorit. De fapt, noua mea pasiune e să călătoresc. Jucăria mea cea nouă, dorm cu ea sub pernă. Am străbătut, cu pasul, în 2022 şi 2023, diferite trasee pe Camino De Santiago, în Spania. Peste 1500 de kilometri. În 6 septembrie am plecat iar acolo. E miraculos! Sper să fiu sănătos, să pot umbla până mi s-o pierde urma.

– N-ai publicat proză, dar ştiu că scrii de ceva vreme. Ce ţi-a venit, care-i miza, unde-i farmecul?

– Sunt un autor leneş. Doar am fost bugetar, nu? Proza presupune muncă multă, răbdare, migăleală, bibileală. E diferită de poezie. Cu poezia mă descurc, ne ştim din adolescenţă, ne îngăduim reciproc năravurile. Am scris câteva povestiri. Unii le-au categorisit ca fiind bune, eu nu mă prea omor după ele. Să vedem. Mi-am propus să mă adun, sufleteşte şi nu numai, de pe drumuri şi să încerc serios proza. Eu, ca orice poet care se respectă, citesc multă proză. Când văd la ce nivel scriu alţii, îmi cam piere cheful şi încrederea în forţele mele narative. Să mai capăt puteri şi cine ştie de unde sare iepurele realismului magic.

– Tu crezi că ai vreo responsabilitate faţă de cititorii tăi? Poartă poezia vreo responsabilitate? E arta doar teritoriul libertăţii depline? Te întreb în lumina dezbaterilor din ultimii ani, când există mulţi susţinători ai artei angajate.

– Întâi ar trebui să îmi identific cititorii. Unde sunteţi, vitejii mei, vreau să vă văd feţele luminate de atâta citit poezie de Costel Stancu? Eu postez multe poeme pe pagina de Facebook. E o formă firavă, sper nu prea orgolioasă, de autopromovare. Cărţile apar în tiraje mici, puţine dintre ele ajung în librării. Nu plânge, Costele, eşti volintir! Nimeni nu te obligă să faci literatură, tu ai ales. Responsabilitatea mea faţă de cititori este aceea de a le livra o poezie cât mai valoroasă. Alta nu am, deocamdată. Eu nu scriu o poezie angajată. Scriu poezie de dragul poeziei. E dreptul celorlalţi confraţi ai mei să îşi susţină prin arta lor diverse convingeri. Pentru mine, poezia mea este, deocamdată, doar un teritoriu al libertăţii depline. Asta nu înseamnă că sunt indiferent la nenorocirile socio-politice din jur, însă nu am descoperit până azi mijloacele de a lupta împotriva lor prin scris poezie. Nu sunt laş, dar nici fariseu ce trage foloase de imagine de pe urma nenorocirilor altora. Poate greşesc, dar prefer ca, deocamdată, să las neascuţită baioneta poeziei. Ca în vreme de pace, cum şi este la noi. Cât priveşte alte angajamente mai mult sau mai puţin exhibiţioniste, rămân în aşteptare.

– Dragă Costel, n-ai ascuns niciodată faptul că îţi place să bei, că băutura te stimulează şi scoate mai uşor poezia din tine. Care e una dintre poeziile tari ale tale scrise la un pahar, două, trei?

– Văd că ai lăsat la urmă vinul cel bun! Nu e o nenorocire să bei, nenorocire e să te ratezi ca artist din cauza băuturii. Mulţi dintre noi am trecut pe lângă această prăpastie, unii căzând iremediabil în ea. Unii dintre cei mai talentaţi, fiindcă balaurul alcoolismului nu se hrăneşte cu carne aţoasă, ci cu cărnuri fragede de fecioare. Şi, din nefericire, e pe zi ce trece mai nesătul. E adevărat, băutura aţâţă drăcuşorul creativ din poet, îl face să danseze pe masă, important este să îl poţi opri la timp, căci altfel răstoarnă paharele şi amestecă felurile de mâncare de nu le mai recunoaşte nimeni. Am prins puţin din boemia Reşiţei, al cărui staroste era, neîndoielnic, Ion Chichere. Nu beam pe atunci şi mă temeam oarecum de libertatea ce şi-o îngăduiau în plin comunism. Acum îi înţeleg, nu aveau ce pierde. Libertatea? Le fusese luată demult. În schimb, am auzit multe poveşti, unele incredibile, despre boema de aici şi de aiurea. Cred că ultimii boemi adevăraţi nu mai sunt în viaţă. S-au prăpădit trişti şi miraţi de repeziciunea cu care oamenii încearcă să scape unii de alţii şi să îşi rezolve treburile cotidiene. A fi boem înseamnă a avea răbdare cu ceilalţi, a le dărui din timpul tău, a-i înţelege chiar şi atunci când tac în faţa unui pahar. Dacă vei întâlni pe cineva ocărând un artist care bea, spune-i din partea mea următoarele: deşi a bea este un viciu, a nu bea nu este o virtute!