| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Robert ŞerbanUn joc iau o piatră o ascund într-unul dintre pumni apoi îi întind pe amândoi în faţa ta şi îţi şoptesc: ghiceşte ori de câte ori aş încerca tot n-aş nimeri aşa cum tu dacă ai arunca piatra n-ai nimeri niciodată pe nimeni O zi însorită de vară lemnul mesei al scaunelor al casei lemnul creionului de tâmplărie trosnesc în soare stau aţipit pe iarbă şi le aud clar ca pe nişte instrumente ce funcţionează cu lumină cel mai vârtos pocneşte acoperişul de parcă s-ar pregăti să decoleze deşi mi-e puţin teamă nu vreau să deschid ochii lemnul creionului cu care bunicul punea semne şi scria necroloage icneşte scurt iarăşi şi iarăşi ca şi cum ar avea în el mai multe suflete ce se duc unul după altul zâmbesc adormit pe jumătate când stejarul din masa rotundă cu cinci picioare pârâie lung precum bătrânii duminica-n biserica din care de ruşine ar ieşi repede însă rămân mai departe speriaţi de judecata de apoi dar mai ales de preotul cel tânăr ce a schimbat vechea cruce de lemn cu una dintr-un metal greu şi scump Un ochi purpuriu când te trezeşti dimineaţa cu un ochi purpuriu şi afli că el bate hăt dincolo de blocul în care ai serviciul dincolo de dealurile de moloz ale oraşului şi chiar mai departe de cimitirul în care un pariu criminal între doi fraţi a şters toate înscrisurile de pe cruci şi l-a transformat în atracţie turistică ar trebui să te-ntrebi în poala cărei femei ţi-ai putea culca puţin capul fără grija de a-ţi fi şterpelit închide încet pleoapa nepurpurie: o cutie muzicală se porneşte şi ai zice că-i melodia pe care maică-ta ţi-o îngâna în ureche ca să-ţi taie plânsul de prunc bolnăvicios ai crede că-i cântecul pe care săptămâni în şir ai bătut pas de defilare ca să nu juri strâmb pe drapelul ţării ori cântecul cu care se va deschide nunta-ţi de aur sau poate cealaltă cu mult mai preţioasă dar nu de diamant O pisică paradoxală toamna vine ca o pisică paradoxală nevăzută să fi prins vreodată ceva dar sătulă şi miorlăită dând de înţeles că s-ar putea întoarce pe acelaşi drum fără să lase vreo urmă vreun semn femeile au scos de prin cufere şi dulapuri ghemele de lână de parcă ar vrea să se joace cu ea de parcă ar vrea să-i vadă odată şi odată gheruţele şi să ofteze liniştite că evident e cumva de-a lor un copil a aruncat de-a lungul drumului una după alta coacăze portocalii şi roşii deasupra păsările au pornit deja în căutarea uriaşului animal din rana căruia se vede iată cum a picurat sânge Un blindaj aproape impenetrabil stau ghemuit sub cearceaful ros pe la margini şi pătat de ţânţarii ce mi-au dat târcoaleani în şir mă acoperă cel mai puternic blindaj şi nimeni aproape nimeni nu mă poate atinge aici sub cearceaf iată a venit şi cea mai bună prietenă a mea Frica de Moarte n-am cu ce să o servesc dar încerc să-mi ating genunchii cu buzele ca să vadă că n-am uitat de mine şi că mă iubesc aşa cum scrie la carte O inimă lui Bogdan Raţa noapte de noapte fiică-mea strigă de câteva ori tata întotdeauna o aud dar nu-i răspund întotdeauna nu mă amestesc în visele ei moartea n-are ce căuta acolo o privesc prin grilajul de lemn al pătuţului şi ştiu că ea aude şi-n somn cum inima mea bate ta-ta-ta ta-ta-ta ta-ta-ta Un pod fug de cuvintele mari cum fuge sufletul din iepurele de casă lăsat slobod printre picioarele patului în care un prunc s-a trezit brusc înfometat cuvintele mici n-o să crească mai mult de atât poate că de-asta îmi sunt dragi şi de-asta le tot chem fără să mă supăr că nu vor să vină de fapt n-aştept nimic când în faţa mea stă aşternută hârtia cum nimic altceva nu aştept când sunt pe un pod decât să mă treacă dincolo sau să se prăbuşească |