Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Zâmbeşte

        de Roddy Doyle

(fragment)

Traducere din limba engleză de Irina Horea

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Romancier, dramaturg şi scenarist, Roddy Doyle (n. 1958) este una dintre cele mai importante voci ale literaturii irlandeze contemporane. După studii de literatură engleză şi geografie la Trinity College, Dublin, devine profesor în 1980, iar din 1993 se dedică în exclusivitate scrisului. Debutează în 1987, cu The Commitments, urmat de The Snapper (1990) şi The Van (1991) – primele două ecranizate – romane care urmăresc viaţa familiei Rabbitte, ai cărei membri locuiesc într-un cartier modest din Dublin. În 1993 vede lumina tiparului Paddy Clarke Ha Ha Ha, al cărui protagonist e un băiat de zece ani, pentru care primeşte Booker Prize. În 1995, semnează scenariul serialului The Family, produs de Channel 4, o cronică incomodă a realităţilor sociale din Irlanda. The Woman Who Walked Into Doors (1996) este portretul unei femei care îşi creşte copiii într-o căsnicie nefericită şi abuzivă, Doyle dedicându-i protagonistei încă un roman un deceniu mai târziu – Paula Spencer(2006). A Star Called Henry (1999) gravitează în jurul lui Henry Smart, voluntar IRA în timpul războiului civil, urmărindu-l apoi în Statele Unite (Oh, Play That Thing!­ – 2004) şi la întoarcerea în Europa (The Dead Republic – 2010). După trilogia dedicată lui Smart, apar Two Pints (2012), The Guts (2013), Two More Pints (2014), Dead Man Talking (2015) şi Zâmbeşte (Smile, 2017; Humanitas Fiction, 2020). Roddy Doyle a mai scris şi piese de teatru – Brownbread (1987) şi War (1989) – şi cărţi pentru copii, între careThe Giggler Treatment (2000), Rover Saves Christmas (2001), The Meanwhile Adventures (2004) şi A Greyhound of a Girl (2012), finalistă Carnegie Medal în 2013.

Singuraticul Victor Forde, un bărbat de vârstă mijlocie, s-a mutat de curând într-un apartament modest şi îşi petrece serile lungi de vară într-un pub din apropiere, bând bere, pălăvrăgind cu barmanul sau citind. Într-una din zile, este abordat în localul respectiv de un alt bărbat de vârsta lui, care pare să-l cunoască pe Victor din anii petrecuţi la aceeaşi şcoală catolică de băieţi din Dublin. Îl cheamă Fitzpatrick, însă Victor nu-şi aminteşte de el. Totuşi, conversează despre întâmplări şi persoane cunoscute de amândoi. Din acest moment, acţiunea cărţii oscilează între trecutul lui Victor – anii de şcoală, cariera de cronicar muzical şi jurnalist incomod, căsătoria, divorţul – şi prezentul tot mai neliniştitor din pricina insistenţei lui Fitzpatrick de a-l provoca să-şi aducă aminte lucruri pe care Victor încearcă de multă vreme să le uite.

„Doyle şi-a propus să scrie un roman şocant şi a reuşit... Puţini sunt scriitorii capabili de asemenea performanţă: un roman construit din conversaţiile dintr-un pub şi frânturi de amintiri. Şi de care nu te poţi desprinde.“ (The Washington Post)

„Zâmbeşte e un roman pe cât de original, pe atât de brutal şi pe cât de dureros, pe atât de necesar. Doyle nu ne înfăţişează urmările unei traume, ci ne pune să le simţim. Este cel mai curajos roman al lui Doyle şi totodată cel mai bun.“ (npr.org)

„Acest roman în care Doyle se apropie cel mai mult de thrillerul psihologic demonstrează dezinvoltura cu care îşi construieşte personajele şi dialogul. Ochiul şi urechea lui nu au egal.“ (The New York Times Book Review)

„Un roman unic, extrem de emoţionant… Ca toată literatura bună, va suscita controverse, dar şi admiraţie pentru curajul unui scriitor consacrat care refuză să devină previzibil şi nu se lasă îngrădit de aşteptările cititorilor şi constrângerile formale.“ (The Guardian)

 

 

Eram atât de plictisit, atât de apăsat de greutatea fizică a plictisului, încât îmi venea să plâng; îmi venea să mă opresc din respirat. În acelaşi timp, eram adesea înspăimântat, iar când râdeam, râdeam până nu mai vedeam. Am urmat Şcoala Catolică pentru Băieţi St Martin’s1 timp de cinci ani, din care patru am fost în erecţie, chiar şi în timpul orelor de irlandeză. În timp ce ni se preda Peig2 şi O Pheann an Phiarsaigh3, eram cu gândul la picioare şi sfârcuri, şi la gagicile din Benny Hill4, şi la mamele şi surorile prietenilor mei. Şi la femeile din Sunday World5. Şi la fotografiile cu neveste de fotbalişti, care apăreau uneori în Football Weekly6. Şi la Lynsey de Paul7. Şi la tipele din ABBA. Şi la Pan’s People8. Mi-o frecam de bancă, sau încercam s-o fac.

Moonshine9 şedea în banca din spatele meu şi-mi trăgea câte una cu bocancul Doc Marten.

— Aşa, Vict’ry, şoptea el. Hai, e rândul tău.

— Du-te dracu’! şopteam la rândul meu.

— Hai!

— Du-te dracu’!

— Linişte în spate! cerea Fratele Murphy.

Fratele era în faţa clasei, scria pe tablă tema pentru acasă. Nu era la fel de apucat ca ceilalţi Fraţi şi profesori mireni – cei mai mulţi dintre ei. Doar din când în când îşi pierdea cumpătul. Ceva plesnea, fără nici un semn prevestitor. I-a tras un cap în mutră lui Cyril Toner când liniştea era aproape desăvârşită în clasă. Dădeam un test de înţelegere la franceză şi-mi imaginam cum sunt supte cuvintele de gurile puştoaicelor franţuzoaice, când am auzit un fel de bufnet şi un geamăt. Mi-am ridicat privirile. Murphy se dădea în spate, ameţit, cu mâna la frunte, iar Toner, pur şi simplu, şedea acolo. Mâinile îi ascundeau nasul. Scâncea; printre degete ieşea sânge. Picura. Înspăimântător şi mişto; istorie adevărată. Frate creştin loveşte un elev cu capul. Iar chestia vitală era că nu mă pocnise pe mine. Uşurare, ruşinare, bucurie. Toner era un labagiu.

Şi nu s-a întâmplat nimic; n-a fost nici o consecinţă. Toner s-a dus acasă cu nasul spart, după ce Murphy l-a trimis la biroul Fratelui Director. Toner s-o fi simţit norocos când a ieşit din birou fără să mai fie agresat. Asta era chestia: nu era agresiune. Nu la vremea aceea. Nu era ceea ce majoritatea dintre noi vedeam acasă şi nici ceea ce trăiserăm la şcoala naţională, şcoala primară. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că eram martor la ceva ilegal. Chiar şi a fi pipăit de-un Frate era socotit ghinion sau momentul nepotrivit. Toner nu le-ar fi povestit părinţilor săi. Le-ar fi îndrugat o braşoavă. O minge de fotbal în figură, o fază la hochei, o uşă trântită, un cot; şcoala oferea tot felul de modalităţi bune, credibile, de a-ţi sparge nasul. S-ar fi prăpădit cu toţii de râs în bucătăria lui Toner. Fratele Director nu-l dusese el însuşi acasă; şi nici la urgenţă nu-l trimisese. Toner fusese pur şi simplu trimis acasă. Fraţii ştiau că nu li se putea imputa nimic.

Dar la naiba cu Toner. N-a fost nasul meu. Să-l ia dracu’. Murphy nu era cel mai rău. Deşi îi plăcea de mine. De aceea fusesem înghiontit în spate de Moonshine.

— Fă-l să zâmbească.

— Du-te dracu’!

Fratele Murphy avea vreo patruzeci şi cinci de ani, dar era greu să apreciezi vârsta adulţilor. Niciodată nu i-am socotit mai bătrâni sau mai tineri decât era tatăl meu. Toţi bărbaţii păreau să aibă vârsta lui. Dar nu de vârstă era vorba; ci de distanţă. Păreau foarte departe, într-o altă încăpere sau ţară. Bărbaţii – nu numai Fraţii – nu aveau nimic în comun cu noi. Eu nu-i înţelegeam. Şi nu eram singurul. Colegii mei aveau aceeaşi părere: toţi bărbaţii erau nişte dobitoci nenorociţi.

Fratele Murphy era scund, cam la fel de înalt ca majoritatea dintre noi. În schimb, era lat. Intra pe uşă dintr-o parte. Părul îi era negru-tăciune. Poate şi-l cănea, însă noi nu ne-am fi gândit la aşa ceva. Avea capul şi maxilarul lui Desperate Dan10. Dar îi plăcea materia pe care-o preda şi, mai ales, îi plăcea să se adreseze sieşi în franceză, în faţa clasei. Noi, elevii, nu vorbeam niciodată în franceză. Citeam, scriam, dar în programă nu era prevăzut să învăţăm să şi vorbim. Într-una din zile, Fratele Murphy stătea acolo, în faţă, citea din manual. Nu-mi aduc aminte ce anume citea, însă era vorba de-un băieţel sfrijit care se numea Marcel – manualul era ilustrat – şi care locuia într-un loc numit Saint-Cloud. Îmi amintesc că-l priveam intens pe Murphy şi mă gândeam: „Şi-ar dori să fie acolo.“ Voia să fie francez. Îşi dorea o beretă, şi-un Renault, şi-un fiu pe nume Marcel. Era fericit în carte. Acum sunt mai în vârstă decât era el la acea vreme şi cred că recunosc sentimentul: era nefericit. Era singur.

Şi acest om violent, cu un cap de Desperate Dan, mă simpatiza. Ştiam asta – toată lumea ştia asta –, dat fiind ceea ce-mi spusese cu mai bine de doi ani înainte, când aveam treisprezece ani.

— Victor Forde, niciodată nu pot rezista zâmbetului tău.

Ca o replică dintr-un film, într-un loc cum nu se poate mai nepotrivit. Fusesem condamnat, am ştiut asta.

Fusese una din zilele fericite ale lui Murphy, iar noi tăbărâserăm pe el să nu ne dea temă pentru acasă în weekend. Vinerea după-masa, soarele încingea clasa, răspândind mirosul. Şcoala se afla chiar lângă mare, îi auzeam mişcarea dincolo de zidul clădirii.

— Haide, Frate.

— S’il vous plaît, Frate.

— O să ne rugăm pentru tine, Frate.

Ne asculta şi rânjea. Era rânjet, nu zâmbet. Cuvântul „nepotrivit“ avea să fie folosit abia câţiva ani mai târziu. Dar rânjetul de atunci era nepotrivit. Totul era nepotrivit. Fratele Murphy era tachinat, luat peste picior de-o clasă de băieţi, iar lui îi plăcea asta.

Şi atunci a zis-o:

— Victor Forde, niciodată nu pot rezista zâmbetului tău.

S-a lăsat tăcerea.

Era la sfârşitul lui septembrie. Mă găseam la gimnaziu doar de trei sau patru săptămâni. Nici n-apucasem să mă dumiresc. Tot felul de profesori noi, de aceeaşi talie cu băieţii mai mari ca vârstă, violenţa, permanenta ameninţare cu violenţa. Şi locul în sine – un labirint; şcoala era, de fapt, un şir de case mari, din cărămidă roşie. Călătoria de la Geografie la Ştiinţe însemna să părăseşti o încăpere, să traversezi o altă încăpere după ce băteai la uşă şi suportai zâmbetele batjocoritoare şi şuturile celor din anul cinci; apoi să ieşi în curte, să intri într-o altă casă prin ceea ce probabil fusese uşa de la bucătărie, să treci printr-un hol, apoi la stânga, şi să intri într-un laborator de ştiinţe, care avea un bovindou ce dădea spre terasamentul de cale ferată şi un şemineu mare. Şi treizeci de arzătoare Bunsen. Şi, rezemat de catedră, un sonat îmbrăcat într-un halat alb, care fuma ţigară de la ţigară. Fiecare zi era epuizantă. Surescitantă şi tulburătoare.

Tăcerea care a urmat declaraţiei lui Murphy trebuia să ia sfârşit la un moment dat. Eu însă speram să nu se încheie. Încă exista posibilitatea ca el să nu fi rostit acele cuvinte. Cât dura tăcerea. Care însă s-a încheiat.

Cineva a dat aerul afară din piept.

Toată lumea a dat aerul afară din piept. Murphy se întorsese cu spatele la noi. A luat buretele, al său personal, şi a şters tema de acasă de pe tablă.

— Azi aţi învins, băieţi, a zis el. Nici o temă pentru acasă.

— Pe bune că-i în limbă după el, a şoptit Derek Muldowney, care şedea lângă mine.

După el, nu după tine. Muldowney s-a tras mai departe de mine. Am vrut să-l trag înapoi. N-are nici o legătură cu mine!

— E poponar.

— Tu eşti poponar.

— Murphy ştie că eşti poponar.

— Nu zâmbeam, le-am spus. Zău că nu zâmbeam.

Se uitase la mine în tot acel timp – de Murphy e vorba; sigur asta făcuse. Niciodată nu pot rezista zâmbetului tău, spusese el. Niciodată. Mă văzuse când trecusem pragul porţii din faţă, în prima zi. Casa Fraţilor se învecina cu şcoala. Toţi Fraţii locuiau acolo. Murphy trebuie că privise prin fereastra dormitorului său, îi văzuse pe toţi cei din primul an, proaspăt sosiţi. Şi decisese că eu eram acela. Erau băieţi în clasă care încă mai aduceau a fetiţe. Sau era Willo Gaffney, care spunea că trebuie să se radă de două ori pe săptămână. Şi mai era Kenny Peters, cu o cicatrice pe frunte, care lipsea de la şcoală de câte ori Tribunalul districtual venea la Clubul GAA11. Nu înţelegeam de ce mă alesese pe mine. Nu arătam ca o fetiţă, nici bărbat nu eram încă. N-aveam fraţi mai mari; nimeni nu mă avertizase în privinţa lui. Să nu-i răspunzi niciodată cu un zâmbet. Să nu fii cel mai bun. Să nu iei sub cinci – nu-i da nici un motiv să te reţină după ore.

Şcoala la care mergeam era formată dintr-un şir de case mari, separate, cu porţi negre, un gard verde bine îngrijit şi copaci care arătau ca şi când fuseseră plantaţi cu sute de ani în urmă. Ieşiserăm de pe teritoriul nostru – cinci sau şase eram cu totul –, unde majoritatea copacilor nu supravieţuiseră, unde unele alei fuseseră lăsate de izbelişte. Abia dacă trecuse o jumătate de oră de când mă aflam acolo, şi m-am şi pomenit lovit, ridicat de-o ureche, lăsat să cad, sonatul de la laboratorul de ştiinţe mi-a spus că-s dobitoc, deoarece crezusem că arăta spre altcineva; m-am rătăcit şi am ajuns în curtea elevilor mari şi am primit câteva şuturi de la o gaşcă de găligani care nu m-ar fi atins în afara şcolii, nici măcar nu m-ar fi băgat în seamă. Dar n-am fost singurul. Toţi au fost trântiţi pe jos, toţi cei din primul an, care-ncotro. Am suferit împreună, ceea ce a fost grozav. Apoi, în ultima oră a primei zile, înainte să merg acasă la întrebările mamei, profesorul de franceză, Fratele Murphy, mi-a zâmbit, primul adult care zâmbise toată ziua, iar eu i-am întors zâmbetul.

— Şi tu eşti?

— Victor12 Forde.

— Victor Forde, Frate.

— Iertare, Frate.

— Am avut plăcerea de a avea ca elevi şi alţi Forde, mai mari ca vârstă? Înfrângeri sau Armistiţii?

— Nu, Frate.

Eram încântat – îmi amintisem să-i spun Frate.

Iar a zâmbit.

— Perfect, a zis el.

Şi-a pus un deget pe umărul meu – un ghiont haios, ciudat, mărunt, prietenos – şi a arătat spre o bancă aflată la mijlocul clasei, la fereastră.

— O să te aşezi acolo.

— Mulţumesc, Frate.

El a zâmbit. Dar zâmbea tuturor.

— Am avut plăcerea de-a avea ca elevi şi alţi Kelly, mai mari ca vârstă? l-a întrebat pe Moonshine.

— Da, Frate.

— Au, Dumnezeu să ne ajute.

Nu l-a deranjat când noi am izbucnit în râs.

— Aşa deci, a zis mama când am ajuns acasă.

Era plină de entuziasm, tânără; ea nu ajunsese la gimnaziu.

— Cum a fost la şcoală?

— Grozav.

Şi chiar aşa gândeam.

Ochii i s-au umezit.

— Sunt atât de mândră de tine, Victor!

A ridicat-o în braţe pe soră-mea, ca să mă sărute, apoi a făcut ochiuri şi cartofi pai, să celebreze ocazia. Eu abia aşteptam să mă duc la şcoală a doua zi dimineaţa.

Dar apoi Murphy m-a remarcat în mod special. Zâmbea tuturor, şi dintr-odată anunţă că eu sunt acela la al cărui zâmbet nu poate rezista. Ştiam că mă vor ucide ceilalţi. Am ştiut-o din clipa în care am început să înţeleg ce spunea Murphy şi ce însemna ceea ce spunea. Am ştiut că băieţii mă vor distruge după ce va suna clopoţelul şi după ce vom ieşi din şcoală. Şi aşa s-a şi întâmplat. Nici măcar n-au aşteptat să ieşim de pe teritoriul şcolii. Fraţilor nu le păsa de violenţe. N-avea rost să încerc s-o evit. Am fost împrejmuit, înghiontit.

— Poponar nenorocit!

— N-am zâmbit.

O geantă de şcoal㠖 una Leeds United – s-a avântat în văzduh şi s-a înfipt în spinarea mea. M-a durut, dar am râs. Palmele au devenit pumni. Erau călare pe mine, toţi. Dar n-avea să dureze: ştiam şi acest lucru. Am primit şuturi, pumni, scuipături. Un minut. Numai câteva şuturi au durut cu adevărat, iar pumnii au fost doar în braţe şi piept. Nimeni nu m-a pocnit în faţă. Scuipatul – păi ne scuipam tot timpul.

Şi s-a încheiat. În jurul meu, spaţiu. Se retrăseseră. Numai adevăraţii prieteni rămăseseră pe loc. Râdeau. Am râs şi eu. Puteam răsufla uşurat. Se terminase. Moonshine mi-a dat geanta de şcoală. Doc13 mi-a pescuit jacheta de pe jos şi eu am şters flegma de pe ea.

Mi-era greaţă când am ajuns acasă. M-am aplecat adânc peste vasul de toaletă, pentru ca borâtura să nu împroaşte prea mult. Am stat în baie până când ochii mi-au arătat din nou normali. Mi-am pus jacheta pentru ca mama să nu-mi vadă vânătăile de pe braţe.

Dar nu se terminase câtuşi de puţin. Mi-a rămas lipit ceea ce spusese Murphy; am devenit Poponarul.

— Murphy are toane.

— Îl punem pe Poponar să-i zâmbească.

— Haida!

— ’N mă-ta!

Pe tot parcursul primului an, am fost Poponarul timp de patruzeci de minute pe zi, de trei ori pe săptămână, iar vinerea timp de o oră şi douăzeci de minute. Mama n-a observat cum începeam să mă simt rău în serile de joi, cam o dată pe lun㠖 ştiam că aşa pot scăpa. Ea n-a ghicit şmecheria. Îmi era rău vinerea, dar fugeam la şcoală marţea. Marţea nu aveam franceză.

Numai că statul deoparte nu era o soluţie. Sufeream din pricină că voiam să fiu la şcoală, voiam să fiu cu băieţii. Şi dovada că nu era o soluţie a fost şi faptul că, trei ani mai târziu, eu tot Poponarul eram, iar Murphy tot nu putea rezista zâmbetului meu.

— Zâmbeşte-i!

— ’N mă-ta!

— Fă-o!

N-am ştiut – şi încă nu ştiu – de ce m-am răzgândit în acea zi, de ce am acceptat să cedez şi să accept rolul. Nu cred că a fost o decizie adevărată. Pur şi simplu aşa am simţit – să mă predau.

Am ridicat mâna şi am pocnit din degete.

— Frate?

L-am auzit pe Kenny Peters:

— Băga-mi-aş!

Pe neaşteptate şi dintr-odată, m-am simţit încântat. Îl speriam până şi pe Kenny Peters. Şi iar am pocnit din degete.

— Frate!

— Oui? a făcut Murphy.

S-a răsucit de la tablă să vadă cine-i solicita atenţia. În acelaşi timp, am auzit gâştele canadiene zburând peste şcoală, ţipând, gâgâind. Era la început de aprilie.

— Gâştele se duc acasă în Canada, Frate, i-am spus eu. Primăvara pluteşte-n aer.

Nu m-am uitat la nimeni, dar ştiam că nu-şi cred urechilor ce tocmai auziseră. Eram, iată, Poponarul, vorbeam despre primăvară şi gâşte.

— Prin urmare, am zis eu. Vreo şansă să scăpăm de teme pentru acasă în seara asta, Frate? Les canards pleacă, trebuie să le sărbătorim.

— Gâşte, boule, a şoptit Moonshine.

N-a râs nimeni. Ştiau că întinsesem coarda prea mult. Aşteptau ca Murphy să se repeadă la banca mea, cu fruntea înainte.

I-am zâmbit Fratelui; i-am rânjit.

Note

1 În Irlanda, învăţământul primar (naţional) este de opt ani, începând de la vârsta de patru/cinci ani, urmat de ciclul gimnazial de trei/şase ani, începând de la vârsta de doisprezece/treisprezece ani.

2 Peig Sayers (1873–1958) – seanchaí (povestitoară tradiţională) irlandeză.

3 O Pheann an Phiarsaigh– „Scrierile lui Piarais“ – Pádraig

Mac Piarais (Patrick Pearse, 1879–1916), profesor, poet şi revoluţionar irlandez, unul dintre părinţii fondatori ai statului irlandez modern.

4 Alfred Hawthorne „Benny“ Hill (1924–1992), comic englez, cunoscut mai ales pentru programul de televiziune The Benny Hill Show, un amalgam de comedie bufă, farsă şi double entendre.

5 Ziar irlandez publicat de Independent News & Media, a doua cea mai bine vândută publicaţie din Irlanda.

6 Publicaţie săptămânală dedicată fotbalului.

7 Cantautoare şi solistă engleză, în vogă în anii 1970.

8 Trupă de dans britanică, formată numai din femei.

9 „Prostii, aiureli“, „alcool de contraband㓠(argou).

10 Personaj al revistei britanice de benzi desenate The Dandy.

11 Acronim pentru Gaelic Athletic Association.

12 „Cuceritor“, „învingător“, „victorios“.

13 „Doctor“ (prescurtare de la doctor).

Nr. 07 / 2020
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 26 mai 2020

Festivalul Internaţional de Literatur㠄Tudor Arghezi”

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Ce îi mână pe ei în „luptă”?
de Gabriel Coşoveanu

Isus doar un om perfect?
de Adrian Popescu

Despre Saşa Pană şi revista avangardistă unu
de Marius-Cristian Ene

Totul s-a petrecut atît de repede (3)
de Gheorghe Grigurcu

Delfinul recent în acţiune
de Nicolae Prelipceanu

România – statul în jurul şefului. O istorie constituţională
de Mihai Ghiţulescu

Psihologie şi politică
de Cristian Pătrăşconiu

Riffuri în vuietul scenei
de Dumitru Ungureanu

O decodificare a statului Chile
de Ştefan Vlăduţescu

Oameni şi locuri
de Daniela Micu

Delicii, capricii şi lecţii ale istoriei culturale
de Gabriel Nedelea

Somnie şi electro-şocuri
de Gabriela Gheorghişor

Epistolele lui nea Arvinte către comeseni
de Varujan Vosganian

Nicolae Steinhardt – cum era, cum l-am cunoscut
de Veronica Pavel Lerner

Un scriitor atipic
de Mircea Gheorghe

Oameni printre rânduri
de Aura Dogaru

Cât de mult te poţi apropia ca traducător de un text literar şi care a fost cea mai mare provocare?
de Simona Preda

Bolgia fiinţei
de Haricleea Nicolau

Carnavalul sau show-ul merge mai departe
de Daniela Firescu

Dragoste în vreme de restrişte
de Viorica Gligor

Secvenţialitatea şi efectul „butterfly”
de Gabriela Rusu-Păsărin

Zâmbeşte
de Roddy Doyle

Cu bicicleta, pe verticală
de Sorina Jecza

© 2007 Revista Ramuri