Mi-am pus rugăciunile
pe buzele unui călugăr
ca să ajungă până la Tine.
Am privit liniştită floarea de pe ape.
Mi-am vărsat jăratec în sân
şi păcate în suflet.
Pentru mine eşti lacul acela!
Pe tâmple, roua de dimineaţă
îmi face broboane.
Dacă mai stau mult aici,
o să prind rădăcini şi nu ştiu
dacă va ieşi rod bun din mine.
Doamne, altoieşte-mă acum,
căci pământul mă încolţeşte!
Sunt un corp neatins.
Îmi plimb splendoarea
printre pereţii de oglindă.
Dacă mă atingi acum
am să plâng,
am să mă deşir
rând pe rând
celulă cu celulă.
Am să nasc sentimente neştiute.
Am să adun iluzii târzii.
Lumea mea de pe umeri se destramă
şi-mi pierd credinţa în bine.
Suflete, nu mă mai vizitezi de mult
Pe ce străzi, prin ce case te plimbi?
Nimeni nu scapă din îmbrăţişarea morţii
Nici chiar tu, stinghere pământean,
pribeag rătăcitor al gândurilor mele
şi risipitor de idealuri târzii.
Te-a ajuns şi pe tine gândul cel din urmă
E gândul cel mai greu, pe care-l au toţi.
Tu lupţi acum cu toată fiinţa ta,
să ţi-l păstrezi curat, sperând că aşa o să fii
un pic mai uşor decât pana.
Uneori, lupta poate dura ani,
iar revanşa este întotdeauna întunecată.
Trecut dincolo, eliberat,
totul îţi pare acum un joc de noroc,
în care fiecare câştigă sau pierde.
Mă vezi şi dintr-o dată ţi se face
milă de mine. Mă mângâi,
cum nu m-ai mângâiat niciodată.
Mă strângi la pieptul tău
(dacă se mai poate numi aşa)
Şi îţi îneci amarul în binecuvântata despărţire,
pe care, surprinzător, o simţim amândoi.
Eu în felul meu, tu în felul tău.
Fiecare va suferi acum atât cât va putea,
sau mai exact, atât cât va înţelege.
Cam asta este filosofia noastră de viaţă!