Rosario Lo Russo este născută la Florenţa, unde trăieşte. Licenţiată în Litere Moderne cu o teză despre Istoria spectacolului la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Florenţa, cu titlul „Protagonista lui Pirandello. Mituri, personaje şi roluri”; câştigătoare a „Premiului Naţional Luigi Pirandello”, conferit de Centro Nazionale di Studi Pirandelliani din Agrigento, în 1992.

Poetă, traducătoare, eseistă, lector-performer, actriţă şi profesoară de poezie, se ocupă de poezie, de teatru şi de raporturile dintre cele două arte, de dramaturgie, literatură teatrală şi literatură comparată modernă şi contemporană.

A publicat următoarele cărţi de poezie: L’estro, Firenze, Cesati, 1987; Pasifae e Trasfigurazione, în Poesia, V, 49, martie 1992; Vrusciamundo, Porretta Terme, I quaderni del battello ebbro, 1994; Sequenza orante implorazione derelizione derelizione implorazione, Firenze, Gazebo, 1995; Sanfredianina, în Poesia contemporanea. Quinto quaderno italiano, Milano, Crocetti, 1996; Comedia, Bompiani, 1998; Dimenticamiti. Musa a me stessa, Edizioni Canopo, 1999; Melologhi („Melologuri”), Edizioni Emilio Mattioli, Modena, 2001; Lo Dittatore Amore. Melologhi (libro + CD audio), Milano, Effigie, 2004; Crolli, Trieste, Battello Stampatore („libretti verdi”), 2006; Io e Anne. Confessional poems, volume di poesia con cd audio, Napoli, Edizioni d’if, 2010; Nel Nosocomio, Transeuropa, 2011, „Poema” 1990-2000 (antologie), Arezzo, Editrice Zona, 2013.

*

Într-un poem-predoslovie al uneia dintre ultimele sale culegeri (Io e Anne), auto-denunţată drept Jurnal. Cartea experienţei ori mai degrabă Istoria vieţii mele, Rosaria Lo Russo, poetă – sau poetară, cum preferă – îşi conturează, ŕ rebours, un traseu biografic. Şi în care ceea ce izbeşte provocator este dezinvoltura cu care îşi fixează, pe etape, trupul şi chipul; nenăscută încă, era „o bebeluşă minunată:/ cu bucle blonde şi ochi verde-azurii…”, pe scurt, „o păpuşă”, falsă, fictivă, trecându-şi în revistă, ca într-un monolog cu valenţe terapeutice auto-depresive, momente crucial-umorale ale unei în-fiinţări în care trup şi suflet, carne şi spirit se află într-o statuată coalescenţă.

Anne, un alter-ego închiriat în tentativa sa de legitimare necondiţionată a poeteselor între egali, este Anne Sexton, marea şi nefericita poetă americană pe care a consacrat-o publicului italian nu numai prin traduceri şi care, alături de antica Saffo şi de compatrioata Amelia Rosselli, rămâne un punct central de referinţă în aventura sa literară.

Cu o vocaţie a scenei, quasi-nativă pe aceeaşi linie autobiografică, autoarea suspectează, în regim teoretico-estetic, preeminenţa scriiturii în faţa oralităţii şi, acuzând, încă o dată, ca fals şi injust raportul în mod tradiţional instituţionalizat dintre un Eu/ masculin ca Subiect Activ şi un Tu/ feminin, ca Obiect Pasiv, propune, ca motor procesual şi catalizator al poeticităţii, un praxis: punct de întâlnire între Voce, ca actant narant prin excelenţă, şi Corp („mâna care scrie”) ce investeşte întregul fiinţial, de la „desenul” fizionomic, resort al erosului, la lăcaşul minţii, responsabil de cele spirituale şi raţionale ale unei Identităţi, recuperate astfel în integralitatea şi integritatea ei constitutivă.

pentru Chandra

Trebuie totuşi să se ştie că nu mai există în ei nici memorie, nici fantezie, ci o putere a simţurilor, o capacitate de a se folosi de funcţiile simţurilor, cu atât mai mare

cu cât sufletul lor e mai străin raţiunii şi e pe de-a întregul fixat şi încredinţat trupului său, ocupat doar de simţuri şi de mişcări.

Guillaume de Saint Thierry, De natura corporis et animae

(Cvartet bivalv antedatat din trăirea câmpenească pe pedale – mea culpa – prin natura naturans)

Tacă-se pe veci veselele mele gâşte de muze cântătoare:

mă încumet să compun natură moartă cu pepene şi mare

mai mult pepene galben şi pâine mai mult un infante ucigaş cadavru

prin crăpătura radioasă ce-a apărut în inima tânguitoare:

era o zi de trei lustri de iunie, îţi aminteşti?, şi chemam

chemam pe oricine putea să asculte anunţul meu de altar

ca strigăt otravă în tumultul de leandri roz străjuind autostrada.

când se coboară acolo unde miros reziduuri moi de păşune pentru vite,

vreau să ţi-o povestesc.

Aşadar a fost cam acum douăzeci de ani a fost

în amestecul de august când vreascurile se duc la răcoare

când geambaşii de pepeni au ridicat însângerată

o felie iute greu veştejită (ca pe un) trofeu macabru

din cauza relei înţelegeri a neînelegerii sensului arhaic de marketing primitiv

ştii, scumpa mea, de crăpătură şi pepene de ca nimeni mai nătâng e

şi era tăietură de ţeastă tribală sau scalp chel de prostituată neagră

era tivită cu albitură ca un dos de salamidă congelată

sau verzuie ca burta de şopârlă spintecată era era în fine materie făcută

bucăţele, vomitată,

semincioarele atârnând păreau sprintene furnicuţe iubitoare de ţârâituri

în timp ce fac speculă de măruntaie de burtă de şopârlă asta era

risipite moi pe pământ

mai alb vierme ce înaintează pe asfaltul lipicios printre rahaţii

de pescar în trecere

– iată – pe acest compus se răspândeşte aspră duhoare de staul.

Ce mai rămânea atunci din vacile tale sacre, prostuţă fetiţă? Şi totuşi

şi totuşi asta ne înfierbânta.

Ce mai rămânea din teatrul tău, al celor patruzeci Gopi în fugă de cele două-trei-mii de degete ale lui Shiva? Iubire,

iubire, câţi suntem, câte braţe, câte picioare, câte urechi, câte feţe! Ele

păşteau asasine pe margine din exces de precauţie, cu privire inocentă, de aşteptare, iar

a mea

a mea tristă legendă, cu a mea tristă reputaţie proastă, se risipi pe-aici în o sută

de ochi ai Famei.

Învelită-n stufărişuri, eroină de capă şi de spini ca ipocriţii

de Pagi cu mantale ce-am văzut, despre mine s-a născut legenda infamă

şi o sută de spade

şi mulţi tineri au încercat să străbată stufărişul

o sută de ani pătrunzând limbii trandafirii ai Aurorei – cu înălţări puternice

de zori, se-nţelege –

însă rugii îi reţineau ca şi când ar fi avut şi ei

mâini şi cleşte şi mulţi, mulţi pe care vraci maniacali îi cultivau şi se agăţau

şi mureau cu toţii ca nemernicii! Ah, arcane iubirilor forţate! Iar ea în somnul

artificial cu

gura încleiată centenară molfăia:

„O seceră de lună aspră:

gumă arabică de casă, ce ştii de asta?

Chef de sabie mârlănească a unui calif

trezeşte în mine simţul răsurilor.

Păsărea turtită ce te faci de cuib?”

Astfel cu nesimţire socotea silabele în acel moment frumoasa adormită asasinată

şi-a fost cumplit a fost cumplit cu-adevărat şi după o sută de ani de morţi căsăpiţi, iată, ea se trezi singură.

Şuşotitul morţilor mei în sfârşit tăcea.

Îţi spun povestea văduvei negre.

Pe urmă voi traversa bariera imunitară a rugilor şi a fost şi a fost

grav jupuită tânăra doamnă mâna ce apucă

un ciorchine negru zdrobind în prostie fragilele prăzi

zemoase de-acum neobosită neapărată îşi ducea pădurea la gură.

Scuipă cu drăgălăşenie din ciorchine, în ciorchine strecura vertical

neagra licoare vertical de-a lungul mânuţei albe

acea dulce acidulată şiroire de drupă strecura preludiu barbă-albastră

al nenorocirii zaharisite: umflată, violacee, monodică

invidie a zeilor. Ca să ţină la adăpost de ocările soarelui.

Prin urmare o ştiai lungă şi tu prin vara morţilor

ca despre cel ce aiurea şi-a făcut luna ticăloasă doică

sub privirile tuturor –

pe alte drumuri, peste alte drumuri, decât acolo,

printre acei tovarăşi de ospeţe la ora şapte ce dănţuind jucând am fost cu mine

am fost

cu toţii de acord,

când desfăceam smochinele pentru a le lipi în albumul

cu figurine în timpul slujbelor negre ale stăpânilor noştri şi după-masă

în haină cu coadă

sângerândă

mergeam la popicărie

cu poştaşul jurnalistul şi chiriaşul şi anchetatorul.

Aşadar acum, deşi amanetată, clonez în cuvinte amăruiul câmp ce mă scaldă, huzurul e bine totuşi cu interdicţia superstiţioasă de descărcare abuzivă

din Tavor în Tabor ori oraculare

de vane schimbări chinezeşti (îţi aminteşti comedianţii?): nu:

acum urâta şi iubita să stea cu tine numai cu tine în imaginea imanentă

să stea cu tine în toate deşeurile mirositoare covor de mângâieri mirositoare ori coji

de măsline uscate şi

capere şi dealuri şi greieri şi culmi golaşe, să stea cu tine, numai cu tine, cântec

„Că viaţa asta am iubit-o pentru tine

Mobělă făptură generoasă,

leşinai la nesfârşit

pe părul tău trandafiriu.

Preţul vieţii ta-

le nu-nsemna nimic pentru mine:

te întorceai mereu ca şi-nainte,

inabordabilă tuturor, în afară de mine”.

Astfel asediul semnelor supravieţuitoarei companii mă îmbăta: cu ea,

am devenit complet nătângă.

Cu obişnuita hămesită fericire în câteva zile, dar luminoase şi lichide, încercai să renasc de jos

în acest stufăriş plin de broaşte păienjenişuri seculare şi fără sărut de făt-frumos. Încinse mănunchiuri de ciorchini

de sacrificiu îmi aduceai şi cupidoni de mare mi-am văzut mâinile

în sfârşit agăţându-mă pe mine agăţată de pământ, cărnurile dilatate şi damf de flori

flori cărnoase în ciudate

accente cam aproximative, respectuoase şi erau cupole ca brioşele, calde,

genunchii mei îndoiţi

m-am văzut pe mine însămi fericită între ferigi printre ferigi supravieţuitoare, sunt

un stejar uriaş cu frunzuliţe dantelate străluceam ca ele la înrudire în timp ce trenul

la răscruce atinge pe Excelenţa Sa iar floricele iubirile sunt frumoase de muşeţel şi

garofiţă şi totul pe pământ mişuna ca o îmbuibare în familie: uneltire ascunsă,

uneltire de corzi, hazardată uneltire, şipci tranşate

resturi de lemn-dulce, cu nesfârşită blândeţe stricai tu probele, îmi plăteai

mântuirea la negru,

depuneai în favoarea mea. Cu lentă devoţiune, un pic leneş ca totdeauna,

îmi puneai lac de mare la unghiile picioarelor, ca atunci când schimbai

noaptea divinităţile.

Asediul semnelor tale mă îmbăta: cu tine am devenit în totalitate adevărată.

(vrea să-şi umple mamelele cu laptele milei şi să pătrundă în grădina iubirii sale hrăpăreţe)

Uneori dintre tăieturi dintre crăpături dintre spirale

se întrevăd grădinile geloase de dincolo de Arno,

sunt insultător de mândre acele grădini tainice

precum această blândeţe pe care mi-o redescopăr nenaturală şi numai a mea.

Curent ori adiere la inimă nu ştiu însă mă arăt tremurând

în deschizătura fericită a grădinii Serristori, timidă, hotărâtă şi ea.

Foiesc de nelinişte gâfâi şi mă clatin, neîncrezătoare în ea

ca o idee lumină de avertizare ce-mi şuieră în pântec şi-l sloboade

ori ca în cap dacă mă răsucesc brusc se face o uimitoare sinuzită

plăcerea aceea caldă a durerii ce-o simt un pic apăsătoare la pântec:

sfânt învechit cu două-trei mii de ochi-sfârcuri de femeie

şi peste tot înfipte degetele lui Shiva umblu încet, să păşesc

solemnă: azi devin regină: într-o lumină multicoloră

tridimensională înaintez şi cedez vlăguită la înfruntarea inocentă

cu cei două-trei mii de priviri şireţi de ochi lascivi

mă dezbracă din ochi şi privirile lor mă lasă goală

şi privirile lor frunzăresc dedesubtul prin rărunchi, pe spinarea mea, unul

câte unul cele două-trei mii saltele ce ignorau amorţita noapte trecută

un infim bob de mazăre, mă gândeam mai degrabă la un grăunte sau piatră

din cauza căreia m-am trezit de două-trei mii de ori, biata de mine damă de sfârşit de secol douăzeci.

Aşa se duse dimineaţa: iată cum stau lucrurile:

Am intrat desculţă şi chinuită într-o grădină a minunilor plină

femeia ce curăţa scările palatului ce m-a găzduit

mi-a ieşit înainte cu nasul înroşit şi curgându-i

cu mâinile bondoace înroşite şi şiroinde

recunoscând în mine ceva princiar

şi-mi atinse faţa cu acele mâini grosolane, grele:

cu invitaţia sa insistentă de a intra şi să mă odihnesc nu ştiam

ce să fac, dar acceptai fiindcă muream de foame şi de somn.

Trecută de prag, aruncai chiştocul pe scările de marmură

umede încă, necuviincios, şi am murdărit.

Ea l-a aranjat cu răbdare leneşă de servitoare,

şi m-a condus ca şi când am fi traversat o stradă.

Aveam ochii umezi, înroşii,aerul prea fumegos

Umblam atente amândouă ca pe ouă.

Mi-arătă patul, o ceaşcă, o bucată de pâine.

Astfel o neplăcere mânioasă mi-a provocat profunda insomnie

şi m-a făcut să strâmb de nas deseori azi-noapte

şi ah, uite! dar gândeşte… era o glumă bună

acel bob de mazăre pus acolo pentru a evalua la metraj câtă piele

catifelată stat atârnată, sfâşiată, coajă de portocală amară

acru parfumată, fata: înflorire violentă

de floare de portocal, în fine de mine prinţesă înălbită.

Cu nesfârşită răbdare şi dreaptă înţelegere

şi azi-noapte degetele înţepenite s-au pus să socotească

cât costă această descindere pământeană acest urcuş

invers de două-trei mii de saltele:

la deşteptare bâigui uluită fraza:

„să încetez să mă mai frământ!”, şi astfel, vorbirea mea pricipitatăînmodvoit deveni

dulce şi limpede

rotundă şi precaută

cum rotundă împing coapsa sau economisesc boabe de mazăre

cum fac copiii la tombolă sau la zaruri cum

acolo în sfârşit smulsei iarba proaspătă invocând

păşunea care mă-ngraşă, mă scuturai şi zisei.

Fă cumva ca să nu mă mai usuc ca fructul de salcâm,

fă cumva ca să mă mărit cu acareturi, podoabe, fă cumva ca să mă mărit

fă cumva să întrezăresc conştiinţa fără suflet, sulenloses.

Pan se ascunse sub un strai de oaie s-o ispitească lustri pe Selene.

Shakespeare, Hamlet

Făpturile mele dorm în sfârşit,

au pierdut orice trăsătură a chipului,

orice intensă apărare a pălit.

Nu se poate spune la fel de odihna lor

ce scobeşte în genunchiul marcat

ce întăreşte o amintire fugară.

Odihna lor e un timp înfrânat.

Nu se poate spune însă că ar fi un somn uşor:

prea multă tăcere apasă suspendată până la sufocarea

gurilor şi pieptul e sfâşiat

de adăpostul oprimant al unui tricefal.

Făpturile mele primesc precarul

la umbra înclinată umiditatea genelor,

în visul veghetor al legăturii noastre.

Cel ce-i veghează se mulţumeşte

să armonizeze răsuflările noastre interne;

naufragiază de-acum sângele la cap:

„Biata Ofelie, despărţită de sine şi de criteriul limpede

fără de care suntem doar bestie ori arătare”;

sărăcuţa de mine, ce mai răscoleşte scena din înalt

printre stufoase eflorescenţe de pupile usturătoare

şi nu pot decât să dezaprob această vivacitate.

Făpturile mele nu-şi dau seama de nimic,

strălucirea vătuită a zorilor

le vindecă virginitatea.