Poeme
de Roxana Sicoe-Tirea
delta iubirilor profunde
doi: mai confortabil decât liniştea, stăm unde
fluviul se deznoadă în mare
algele cresc printre
muşcăturile gemelare
cât mă apasă blana de apă
cu şerpuirile ei
şi aştept ceva puternic esenţa tare
un cleştemuţenie
m-ar construiiiii
greu să trăieşti în chingile altor gene
să multiplici aceeaşi expiraţie
puritatea cărnii e de două ori mai
greoaie fug
din năvodul de piele din igrasia
memoriei sparg umbra din ochi
plec fără întoarcere
,,Dumnezeu m-a făcut
morun alb în viile Sale vă spun
alunecând lângă alge
limpede
ca o lume pustie;
litaniile tale
mă cheamă acum în tăcere
rădăcinile mele lichide plutesc în sângele
dunării
prind mirosul stătut de libertate
împărţită
delta mea somnolentă nu ştie că
toată sfârşeşte în gura peştelui
mâlul
ameţeşte-te cu balsamul acid,
Maia, colega mea de celulă
îţi rânjesc genunchii lor în gură
ai devenit o cocoaşă senină şi pură
injectează-te, infectează-te
prostituează-te
Maia, aerul meu cloroformic
înstrădează-te:
şi scriu înghit litere
dunăre mică oranj scriu
mestecându-le scuipându-le
fereasatra îmi mângâie venele
când mă privesc
te văd
pe gratii luneci lin în privirile sparte
ale gardienilor corpul-arcuş nu cunoaşte
moarte
niciodată fierul nu a sunat mai
tandru
eşti închegata ninsoare care îl spală ;
flori despicate miros pe ciment
nucile verzi fermentează în aer cei
care te-au lovit îşi curăţă carâmbul cizmei
de zăpadă
plictisit îşi aşterne păianjenul pânza
astăzi ai fost de apă mâine vei fi de oţel
fierbinte în mâinile lor apoi ieşi din
temniţă
închizi uşa înghiţi cheia şi
pleci
akualud
în prima zi la malul mării am şters umbra
copilului părinţilor mei; ţestoasele frecau
viori dezacordate stradivarius, iar peştii
înotau încet în
carapacea fragedului meu schelet
a doua zi îmi puneam carnea pe oase celulă
cu celulă, îmi creştea carnea undă cu undă
aveam buzesâni lipitori să-şi tragă ura
prin pori
a treia zi mă desprindeam de mine de stelele
ce-mi gâdilau buricul şapte planete se roteau în
jurul pântecului aerodinamic
iar
dimineaţa începe legată de toate discret
sugrumată în ombilicul nicotinat
zilele trec peste piaţa constituţiei peste
valize şi fluvii din bălţi peste broşa de pleu
prinsă direct în inimă
blocuri de ceaţă
fără final
nu le clinteşte vântul din nord
o femeie se plimbă singură.
pe-aici nu sunt poveşti; ea a
deschis cu unghiile mugurii primăverii,
primăvara a putrezit în ploaia
suspendată deasupra oraşului,
din lucruri apare o coajă verzuie.
dacă vreau undeva împlânt o icoană ponosită,
apoi femeia sfărâmă orizontul
în pumni
dar ea continuă să păşească
firele îmi taie palmele
în urmele ei dunele mişcătoare
degeaba palpez un abur rânjit
pe el explodează întunecimea aerului
care mă linge cu limbi lânoase
femeia-i pitită în marele animal autofag
doar
cioburile capului de porţelan mai
sângerează uitarea
despre camera mea dimineaţa
filamente electrice pâlpâie pe tavan
acest peisaj cu mesteceni
aurora miroase a înţelepciune. iată
ceaiul
hainele mele copulează uzura
ascunselor facturi necitite şi bileţele
molia din cutia de os
orbecăieşte
e leneşă mâţa bavard papagalul
iute căţelul
mumbo-iumbo pipăie drumul seminţelor
prin aşternut
atunci pentru cine am devenit elasticul orb din prăpastie
pe lângă pat vechi textieri
torturaţi pârliţi înecaţi sufocaţi şi
tot ce vă mai imaginaţi
privirile pasc umbrele încăperii
mă decorează pereţii ovali
cine toarnă câteva picături de lavandă
pentru molia cea gurmandă
acvarii
când sufletul cade lent în pământ când iarba
îngroapă oraşe Pescarul trage năvodul la muchia prorei şi
ancorează într-un port sângeros
cu ei în corabie cu ei în afara corabiei doar pielea harponită
îi desparte
această respiraţie subţire stivuieşte frica între maxilare din
ei curg ziduri şi porţi în apele dunării
înaintează plecaţi în lanţuri naţionale îi
mulţumesc moşului că atunci a privit în zare cum rămân
translucidă
deoparte, istoria să mă traverseze ca trenul de
mare viteză eu să visez printre sălcii
până adorm, iar atunci cad la nesfârşit
într-o fântână, rană săpată adânc şi cu sete
şi mă trezesc
tăcerea lor urcă în spirale la suprafaţă
în pelicanii cu ciocul oranj, sperie lişiţele
prin bălării, intră prin penele cenuşii
ale cormoranilor, în indiferenţa neagră a barcagiilor
se întoarce sfredelitor
se-ra-mi-fi-că în craniul brun printre
labiile memoriei
veşnic în interstiţiile blancului
|