Expoziţia deschisă de Petru Lucaci la Muzeul de Artă din Craiova propune publicului un moment retrospectiv, revizitând un parcurs început de artist după 1990, în care negrul devine culoarea dominantă, vizibilă în ciclurile Noctumbre, Alb/ Negru, Night Shadows, Clarobscur sau Black-based cocktail. Negrul ca unică posibilitate cromatică devine un moment de sinteză, când este privit dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, ca anulare a cromatismului practicat anterior, prin concentrarea asupra virtuţilor expresive ale negrului şi ale contrastului dintre luminos/ lumină şi întunecat/ întuneric şi, pe de altă parte, ca accentuare a adâncimii spaţiale, prin forţarea dialogului/ jocului dintre vederea apropiată şi cea depărtată, dintre văzul haptic şi văzul pur.

Interesul lui Petru Lucaci pentru culoarea neagră are o dimensiune teoretică, identificabilă în reflecţia teoretică a pictorului, care se conjugă cu practica artistică. Cea dintâi dă măsura unei curiozităţi intelectuale, materializată într-o amplă cercetare artistică în teza de doctorat susţinută în 2006 la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Lucaci a refăcut istoria culorii negre într-un parcurs istoric care începe cu arta preistorică şi se încheie cu repere fundamentale ale artei contemporane, între care Pierre Soulages, Arnulf Rainer, Rafael Canogar, Vittorio Acconci şi alţii. Nu cred că aceştia din urmă sunt surse de inspiraţie vizuală în opera lui Petru Lucaci, dar au constituit cu siguranţă resurse teoretice convingătoare, care l-au încurajat să-şi articuleze textual interesele artistice şi să le plaseze, în cunoştinţă de cauză, în contextul mai larg al lumii artei contemporane. Astfel, el a putut să se raporteze la momentele emblematice care au marcat ceea ce s-ar putea numi triumful negrului în pictura postbelică, începând cu expoziţia „Le noir est une couleur”, organizată de Galeria Maeght la Paris în 1946. Titlul, explicit şi insolent în contextul epocii, anunţa nu doar o nouă realitate artistică, fundamental diferită de poncifele învăţământului academist, ci şi o poziţie teoretică înnoitoare în raport cu tradiţia literaturii artistice a tratatelor de pictură. În cartea sa, Noir. Histoire d’une couleur, publicată la Paris în 2008, Michel Pastureau afirma că pictorii expuşi atunci îşi doreau poate să ofere, prin lucrările lor, şi un răspuns lui Leonardo, primul artist care proclamase, la finele veacului al XIV-lea, că „negrul nu este o culoare”. Pastureau consideră că, în zilele noastre, negrul şi-a regăsit statutul de culoare „ŕ part entičre”, aşa cum vedem în practica artistică a multor pictori care şi-au asumat negrul drept marcă identitară.

Petru Lucaci afirmă: „negrul m-a provocat ca pictor, am lucrat cu el în diverse contexte, l-am simţit în plenitudinea şi forţa sa de expresie şi de aceea mi-am dorit să îi urmăresc mai atent prezenţa în spaţiul artei”. Conştient de dimensiunea radicală a opţiunii sale artistice, el adăuga că „negrul ascunde un câmp vast de semnificaţii, dar în acelaşi timp şi o imensă forţă expresivă. Am constatat că materia neagră conţine energii pe care de obicei nu le exploatăm îndeajuns, că prejudecăţile noastre în legătură cu încărcătura lui negativă pot dăuna picturii ce este definită esenţialmente de prezenţa culorii”.

Exploatând „materia neagră”, Petru Lucaci şi-a dezvoltat mijloacele plastice în câteva experimente care au devenit marca sa proprie. În primul rând, aş aminti utilizarea exclusivă a picturii în ulei pe pânză, în primul cu negru ivoriu, dar şi cu negru de fum, pentru a obţine o masă picturală cât mai densă. Mai departe, în căutarea unei dimensiuni haptice proprii negrului, Petru Lucaci şi-a propus să (re)creeze o substanţă – cărbunele – şi să transforme materia unui instrument de bază al practicii de atelier – desenul în cărbune – într-o materialitate distinctă, exploatând dimensiunea tactilă în tablouri-obiect.

Preocupat de virtuţile şi limitele picturii, Lucaci a luat mereu „în răspăr” tradiţionalele „părţi ale picturii”: desenul, clarobscurul, culoarea, construcţia spaţiului şi, nu în ultimul rând, istoria dintr-un tablou. Reconvertirea clarobscurului în pictura redusă la negru reprezintă cea mai interesantă experienţă vizuală practicată de artist, deoarece anulează cromatismul, păstrând contrastul clar/obscur, lumină/întuneric. Cred că în acest context, influenţa fotografiei alb/negru şi a filmului noir a fost mai puternică decât revizitarea unui muzeu imaginar al picturii europene concentrat pe tradiţia tenebrismului.

Aşa cum afirma cu câţiva ani în urmă, „clarobscurul ca experienţă vizuală a însemnat o călătorie în străfundurile conştiinţei noastre umane ca actori în spaţiul social. Un jurnal în care sunt marcate cu alb şi negru lumina şi întunericul, speranţa şi deznădejdea, zona iradiantă a fiinţei noastre, angoasele şi tenebrele ei. Pe de o parte, este o analiză focalizată pe interesul pentru acest tip de contrast valoric, o modelare nuanţată sau clară a umbrelor şi a luminii, degradarea perspectivei atmosferice, diverse tipuri de ecleraje pe obiect sau spaţializări formale şi informale, crearea misterului umbrelor şi a tainei întunericului, iluminarea arbitrară ca opusă acceptării luminii aşa cum cade ea în mod natural etc.”.

Pasul următor îl constituie ceea ce s-ar putea numi „ieşirea în spaţiu“, prin experimentul tridimensional, concretizat în seria de obiecte realizate din lemn stratificat vopsit în culoare neagră. Există câteva trăsături relevante pentru practica artistică ce-l defineşte pe Petru Lucaci: cultul fragmentului şi tehnica montajului, care permite asamblări/ permutări de fragmente în multiple compoziţii ce-şi pot modifica, la nesfârşit, configurarea vizuală şi semnificaţia.

Pentru a-l cita din nou pe artist: „translatată în spaţiul cotidianului, tehnica clarobscurului – sugerarea constrastantă a luminii, umbrelor şi întunericului, trece pe planul doi, potenţialul de semnificaţii oferit de ea fiind de maximă actualitate. Clarobscurul devine o modalitate de (re)definire artistică a unei lumi incerte, nedecise, mereu în căutare de ceva şi cineva, o lume a celor de la margine, de la periferie, a celor în căutare de «lumină» sau fugind dinspre «lumină»”. Recitind aceste rânduri, mi-am amintit o frază din cartea Sortir du noir a lui Georges Didi-Huberman, publicată în 2015; comentând filmul Fiul lui Saul al lui Lazslo Nemes, autorul afirma că „imaginea care ţâşneşte din negru are propriile sale limite tactile”. Problema limitei dintre vizual şi tactil, sub semnul unei exploatări vizuale a negrului, are şi pentru Petru Lucaci o profundă semnificaţie spirituală. Obturată sub stratul opal al Noctumbrelor, abia vizibilă în ciclul Meninelor, ea trebuie regăsită sau descifrată cu atenţia unei priviri curioase şi răbdătoare. Căci, pentru a-l cita din nou pe Petru Lucaci, „clarobscurul secolului XXI devine astfel pentru artist, mai mult ca oricând, un mod de a participa la discursul public, de a fi prezent, de a lua atitudine, de a protesta, de a se revolta şi nu doar de a-şi demonstra veleităţi şi abilităţi artistice”.

Cred că aceste cuvinte sunt azi mai actuale decât oricând, căpătând nuanţe aproape profetice.