Pe 30 decembrie începe vacanţa la majoritatea firmelor. Se fac cumpărături pentru Anul Nou, gospodinele încep să pregătească feluri de mâncare tradiţionale – osechi – dar, se pare că sunt multe familii care preferă să le cumpere gata făcute. Sunt şi familii care nu mai mănâncă deloc osechi în prima zi de Anul Nou.

Activitatea socială se linişteşte, oamenii se retrag în sânul familiei. Tokyo se goleşte, mulţi dintre cei care locuiesc şi muncesc aici au părinţii în provincie – ei se întorc să petreacă Anul Nou cu aceştia, deci avioanele interne şi autostrăzile se aglomerează. În locul pomilor de Crăciun apar kadomatsu, pinii de la intrare, care reprezintă axa pe care se coboară Zeii Anului, toshigami (zei agricoli combinaţi cu cultul strămoşilor), pe 1 ianuarie, în fiecare casă. Şi nu numai, ci şi în oraş.

Până în urmă cu câţiva ani, se închideau şi magazinele până pe 3 ianuarie, dar acum, majoritatea sunt deschise; dar Tokyo, deşi continuă să strălucească neschimbat, este liniştit: fără aglomeraţie în trenuri, pe şosele.

Atracţia Revelionului este Concertul Concurs Roşu-Alb, Kohaku Uta Gassen: cântăreţe faimoase formează grupul Alb, iar cântăreţii de renume formează grupul Roşu: cântă alternativ câte un reprezentant al fiecărui grup, iar în final, se adună voturile spectatorilor pentru fiecare cântec; grupul cu cele mai multe voturi este câştigător. Anul acesta, tema concursului a fost Uta no chikara: Puterea Cântecului. Cântecul care s-a bucurat de cea mai mare audienţă a fost al formaţiei Dreams Come True, numit Sono saki he, Înainte; cuvintele au forţa de a îmbărbăta, de a împinge înainte pe cei care au gustat din plin neliniştile vieţii, singurătatea, durerea.

Concursul se termină cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii; încep reportaje despre cum petrec oamenii trecerea în Noul An, aşteptând în faţa templelor budiste şi shintoiste din toată ţara: au fost prezentate imagini şi de la o biserică ortodoxă din Hokaido. Accentul este pus pe dorinţele celor prezenţi pentru un An Nou bun, cu pace, cu bucurie în familie, cu rezultate în muncă şi cu o economie stabilă.

Mulţi japonezi se duc însă cu familiile la temple în dimineaţa zilei de 1 ianuarie.

De cele mai multe ori, la Tokyo cerul este senin, nu este prea frig, sufletul zboară deja spre primăvară. Unele case pregătesc osechi şi, după templu, mănâncă în familie. Felurile de mâncare osechi sunt destul de variate, diferă de la familie la familie şi de la restaurant la restaurant, dar există câteva feluri de bază, cu anumite semnificaţii, pe care majoritatea le include în meniu: - lobsteri: au mustăţi mari şi sunt îndoiţi de mijloc, se consideră a fi simbolul vieţii îndelungate; icre galbene: simbol al fertilităţii, al continuităţi casei, a urmaşilor; fasole neagră: joc de cuvinte între mame (fasole) şi mame (serios) - a trăi cu seriozitate; peştele tai: joc de cuvinte cu medetai (de bun augur); iarba de mare konbu: joc de cuvinte cu yorokobu (a se bucura); renkon: un soi de ridiche lungă albă cu găuri, prin care se spune că poţi vedea viitorul; tazukuri: peşti mici care se foloseau în vechime ca îngrăşământ pentru agricultură: se mănâncă cu dorinţa ca anul care începe să fie bogat, roditor etc. De asemenea, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie se obişnuieşte să se mănânce toshi koshi soba (tăieţei soba pentru trecerea anului): tăieţeii sunt lungi şi subţiri – sunt consideraţi simbol al unei vieţi fericite care continuă.

O bucurie a dimineţii de 1 ianuarie sunt nenga jo – se scriu răspunsuri către cei care ţi-au trimis o felicitare şi se pun la poştă.

Apoi, un mult aşteptat eveniment: Ştafeta reprezentanţilor diferitelor firme, desfăşurată pe diverse traseuri în întreaga Japonie – acest eveniment accentuează sentimentul de apartenenţă la o firmă şi reconstruieşte în spaţiul sportiv, ideea de competiţie, kyoso, care stă la baza relaţiilor dintre firme în economia de piaţă japoneză. Tot în prima zi de Anul Nou se televizează şi Cupa Împăratului la fotbal. Familiile adunate în jurul bunicilor, care dau copiilor lor şi soţilor/soţiilor acestora, precum şi nepoţilor, pliculeţe cu bani, otoshidama; copiii, deveniţi părinţi, şi nurorile şi ginerii schimbând cadouri între ei şi oferind cadouri părinţilor; toată această agitaţie se desfăşoară, la noi în casă, cu televizor deschis la NHK (echivalentul TVR), iar sus-numitele emisiuni sportive constituie muzica de atmosferă : mai ales bărbaţii se lansează în discuţii despre sport. Apoi se vorbeşte mult despre nepoţi, cum au crescut într-un an, în ce clasă sunt, ce sport fac la şcoală.

Sărbătorile de iarnă în Japonia se referă în special la primele trei zile de Anul Nou: sanganichi. Prima zi se petrece cu familia, apoi celelalte cu cei care se pot considera ca în familie: de exemplu, în studenţie, eram invitată pe 3 ianuarie la profesorul meu acasă, unde doamna, şi ea profesor universitar, pregătea osechi pentru noi, elevii devotaţi (discipolii - deshi) ai domnului profesor. Astfel, ne cunoşteam mai bine între noi, şi cu foşti studenţi, acum absovenţi, plasaţi în diverse slujbe, de obicei, academice. Profesorul de la seminarul unde îţi scrii lucrarea de licenţă, master sau doctorat este un mentor care se ocupă de tine toată viaţa, ajutându-te cu sfaturi şi relaţii în diverse momente ale carierei. Singurul mod de a-ţi manifesta recunoştinţa este de a fi un bun profesionist şi a avea grijă de alţi tineri la rândul tău.

Printre aceste întruniri cu caracter ritual, fiecare este liber să-şi petreacă timpul liber cum doreşte. Noi, de exemplu, am mers la karaoke. Alţii merg la cumpărături, la plimbare cu maşina, la onsen, staţiuni balneare, la schi, la film, sau stau în casă la televizor, sau împrumută video-uri cu filme sau jocuri electronice, unii mai şi lucrează acasă. Desigur că sunt foarte mulţi iubitori de călătorii, care petrec toată vacanţa într-o staţiune în Japonia sau în afara ei, departe de ritualurile obişnuite.