Autor cu o operă relativ redusă ca întindere, George Bălăiţă, unul dintre prozatorii originali ai literaturii postbelice, reprezintă tipul scriitorului parcimonios în publicare, preocupat, după cum afirmă, mai mult de scrisul în sine decât de actul final al publicării, a cărui operă publicată este numai „partea vizibilă a icebergului”.

Afirmându-se în literatura română gradual, printr-o ascensiune firească motivată de o solidificare progresivă a intuiţiei artistice şi a viziunii despre scris, receptarea artistică s-a pliat pe acest crescendo al operei, surprinzând o traiectorie consonantă propriei evoluţii estetice. Cu menţiunea că s-a urmat o interpretare în paradigma devenirii, propunem o etapizare a criticii consacrate lui George Bălăiţă pe trei paliere: critica de întâmpinare şaizecistă (redusă numeric, însumează cronici apărute în reviste de provincie dedicate primelor trei volume de proză scurtă); critica romanelor (deceniile opt şi nouă) prin care se face cunoscut şi se consolidează, dincolo de cadrul provincial, statutul de scriitor al lui George Bălăiţă; critica postcomunistă,　caracterizată printr-o revalorificare şi reinterpretare a scriitorului, determinată, în mod natural, de modificările pe care schimbarea ideologico-socială produsă în 1989 o imprimă şi peisajului cultural.

Volumul său de debut, care reuneşte prozele publicate la Luceafărul în anii ’60, Călătoria, apărut în 1964, nu a beneficiat în presa literară a vremii de o atenţie deosebită şi nici de un număr de cronici spectaculos, fiind, în cea mai mare parte, recenzii ale unor publicaţii culturale locale, cu o arie restrânsă de răspândire. Numele vehiculate în acestea, fără rezonanţă în peisajul critic, au fost, în mare parte, tributare concepţiei ideologice, de partid, asupra literaturii, înscriindu-se în categoria cronicilor proletcultiste, promotoare a unor idei sociologizante, la antipodul esteticului şi literarităţii. Importanţa semnalării acestor articole rezidă în demarcarea esteticului literar de propaganda ideologică tipică anilor de debut ai scriitorului. Este de menţionat că, deşi nuvelele care compun volumul nu au o valoare artistică ridicată, debutul lui Bălăiţă, tardiv – după cum a semnalat critica vremii, a fost considerat unul promiţător, deceniile opt şi nouă având să confirme această intuiţie.

Deşi multe dintre cronicile care remarcă debutul sunt de factură proletcultistă şi prezintă carenţe pe componenta teoretizării, articolele în cauză merită menţionate întrucât constituie o relicvă a modului de pseudo-interpretare în grila criticii marxiste, dar şi a raportului cu cenzura. Plasate sub vocea oraculară a unui ideolog proletcultist precum Eugen Barbu, toate aceste cronici se supun tonului dat de prefaţatorul volumului şi se înscriu în spectrul de promovare a literaturii prin armonizarea concepţiilor artistice cu cele socialiste, utilizând un limbaj superfluu. Vom aloca mai multă atenţie acelor interpretări valide, despre care considerăm că operează cu o grilă de interpretare estetică, delimitându-ne, aşadar, de opiniile non-artistice, ideologice, pe care le vom rezuma la câteva rânduri subsecvente, din considerentul de evidenţiere a imixtiunilor ideologice în critica vremii.

În majoritate, primele cronici au încercat să înscrie Călătoria în direcţia literaturii ideologice socialiste prin denaturarea caracterului de facto al prozelor şi exagerarea acelor elemente valorificabile ideologic sau cu potenţial de interpretare favorabil criticii sociologizante. Critica marxistă, promovată parţial în revistele literare ale timpului şi integral în motoarele ideologice Scânteia şi Scânteia tineretului, recurge la ideologizarea prin denaturare a elementelor constitutive ale prozei şi la didacticismul tipic regimurilor de „înnoire” ce are rolul de a trasa direcţii, precum opinia lui Dumitru Solomon (Gazeta literară) care dezaprobă elementul fantastic şi straniu al volumului de debut, manifestat difuz aici, comparativ cu volumele ulterioare, în favoarea „ancorării prozei mai mult în realitatea socialistă” prin evitarea acelor mici „bizarerii”.

Detaşându-ne de unele interpretări proletcultiste, articolele situează volumul în categoria prozei de factură tradiţională prin tematică şi personaje, în siaj moromeţian, şi îi relevă, în acelaşi timp, vocaţie modernă dată de tehnică şi prin utilizarea, deşi stângace, a observaţiei şi analizei psihologice. Toate cronicile ideologizante conchid optimist în valorizarea scriitorului şi a debutului său literar, exprimând încrederea în evoluţia (involuţia) prozatorului în direcţia proletcultismului literar.

Recenzia lui Mihai Drăgan, „Proza tinerilor şi unele preferinţe ale criticii literare” din Ateneu, validează existenţa unui reflex liric care se decelează în parcurgerea volumului, „lirism interiorizat” pus pe seama temperamentului scriitorului. Fiind autorul unui articol mai amplu, criticul acordă o atenţie, mai mare decât ceilalţi contemporani, aspectelor diegetice şi de construcţie a personajului. Astfel, tot el semnalează tehnica detaliului împrumutată din estetica realistă şi aspectul psihologizant al prozelor sale în defavoarea acţiunii, în favoarea căruia se vor poziţiona criticii de la Orizont (Leonard Gavriliu) şi Tribuna (Constantin Cubleşan), preocupaţi de decelarea elementelor de construcţie psihologică a personajului, precum şi de investigarea trăirilor sufleteşti ale acestora.

Dintre cronicile de întâmpinare prezintă o importanţă mai mare aceea a lui Nicolae Manolescu, din revista Contemporanul, în care criticul exprimă o poziţie obiectivă, încurajatoare, dar echilibrată, punând în balanţă aspectele de originalitate şi carenţele volumului. Criticul de la Contemporanul îşi deschide exerciţiul exegetic printr-o constatare laudativă fermă: „De la Poarta a lui Nicolae Velea n-am mai avut sentimentul unui debut aşa de substanţial ca cel al lui George Bălăiţă”. Încă de la început, scriitorul semnalează că avem de-a face cu un „prozator foarte subtil” cu un „talent remarcabil”, susţinând într-un ton diferit faţă de deservenţii ideologici, că „fineţea analitică reprezintă principala componentă a scrisului său”, exemplificând cu proze care pentru cronicile proletcultiste nu reprezentau interes. Critic abil încă din acea perioadă, Nicolae Manolescu scoate în evidenţă trăsăturile epice ale volumului, punând accent pe: „senzaţia de viaţă autentică”, „curgerea firească a firului epic”, lipsa descrierilor, „fineţea analitică”, „apropierea de proza de senzaţii”. După opinia lui Manolescu, cele mai reuşite proze din perspectiva sondării psihologice sunt În aşteptare care surprinde meticulozitatea autorului în surprinderea gesturilor copilului, Zăpezile rămân curate scoate în evidenţă o criză virilă, asemănătoare cu cea din Întâlnirea din pământuri. Spre deosebire de contemporanii săi, Nicolae Manolescu nu se dezice în a surprinde note caracteristice desuete sau a face afirmaţii evaluative contestatare: reclamă facilitatea titlului şi a finalului ultimei proze menţionate, ostentativul simbolurilor prezente în schiţele cu tematică infantilă, construcţia deficitară uneori a ideii unei proze.

În acelaşi an, Nicolae Dragoş publică o recenzie care se situează polemic faţă de Manolescu, utilizând un ton virulent şi profund dezaprobator: „Pentru un critic ca Nicolae Manolescu, recunoscut, nu odată, ca nesigur prin judecăţile sale, impresia de lectură a nuvelei Un om şi lucrurile sale e de oarecare superficialitate”, asumându-şi prin această critică revalorizarea în propriul canon ideologic a lui Bălăiţă.

Tributare concepţiei descendenţei autorului Călătoriei din mantaua lui Marin Preda şi inserării în aceeaşi categorie cu Velea sau Titel sunt şi recenziile lui Mihai Drăgan, Leonard Gavriliu şi S. Damian, care lansează ideea potrivit căreia Bălăiţă asimilează organic experienţa predecesorilor săi.

Deşi volumul de debut nu semnalează modificări de substanţă în literatura română şaizecistă, Călătoria lasă impresia, după cum mai mulţi recenzenţi amintesc, unor produse literare ce conservă germenii unei intuiţii şi ai unui potenţial creator care se va afirma în viitor.