Printre elementele care menţin coeziunea tematică şi imagistică a poeziei lui Nicolae Prelipceanu se regăseşte legătura puternică dintre spiritul de observaţie, uneori mefient sau caustic, şi un real ilustrat ca o desfăşurare de viziuni sumbre, percepute într-o notă de ironie virulentă sau, dimpotrivă, cu un sarcasm amar-resemnat.

În recentul său volum, funa máro, imaginarul, temele, experienţele sau evocările vizează, de cele mai multe ori, un patos virulent, caracteristic unui discurs în care spiritul de frondă, oscilând între resemnare şi revoltă, se manifestă pe fondul unor grave dereglări sociale şi moral-valorice. Titlul inedit pare a fi strigătul altor vremuri, altor voci, când „sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou” şi totul în jur părea estompat, pătruns de-o euforie joculară, resimţită şi în clipa evocării nostalgice: „am râs noi atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremuri/ funa máro strigam/ tu de cine te temi/ însă ea nu se temea/ şi se estompa/ umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar şi noi”. Strigătul acesta, devenit şi el o umbră destul de persistentă pe retina memoriei, cândva reactiva resursele de vitalitate, de jovialitate şi avea aceeaşi forţă incantatorie asupra realităţii, încurajându-i pe cei tineri, precum strigătul indienilor din tribul Sioux, când luptau, neînfricaţi, cu soldaţii americani.

Cele cinci grupaje de poeme care alcătuiesc volumul sunt tot atâtea etape ale unor tranziţii existenţiale, dezvăluind secvenţe biografice, tumultoase sau, dimpotrivă, de-o serenitate angoasată. Notele de observaţie amară alternează cu cele ale unei lucidităţi destul de tranşante. Singurătatea, una dintre temele recurente ale volumului, alături de cea a memoriei, a creaţiei şi a imaginaţiei, devine un sfetnic bun, un spaţiu unde poetul rezonează cel mai bine cu sine însuşi sau cu propriul trecut.

Dintre cele trei ipostaze umane, identificate de către Camus, doar omul mistic pare să lipsească din universul acestei cărţi. În schimb, poetul se întâlneşte, la tot pasul, atât cu omul absurd, cât şi cu cel cotidian. Cotidianul ajunge să se confunde cu absurdul, din pricina unui mediu social în care predomină anxietatea socială sau politică. Iar resursele de empatie sau de curiozitate intelectuală par de-a dreptul epuizate.

Tonul acuzării, impregnat de suflul vituperant, de filonul unui sarcasm incisiv, feroce de-a dreptul, capătă intensitate, dezvăluind o realitate amară, erodată la toate nivelurile ei: „corcituri spurcăciuni nefericiţi endemici şi purtători de/ putreciziune/ asta sunteţi/ sau aţi fost odată în cazul în care nu mai sunteţi deloc/ picioare uitate în marş forţat spre o lume mai bună/ un bec stins de pe cealaltă parte mi se aprinde în cap/ şi totuşi nu mai înaintez decât în genunchi/ ale cui sunt/ ale cui vor fi toate astea peste câteva secunde apărute aşa din/ senin/ te întrebi/ dar tu te uiţi la mine ca la un gol în aerul dinaintea noastră/ dar eu vă văd corcituri spurcăciuni cum veniţi încoace/ şi-ncolo vă duceţi/ călcându-ne pe capete/ şi pe inimi cu o voioşie greţoasă” (derbedeilor).

Aspecte ale realităţilor sociale sunt radiografiate cu o luciditate nevrotică. Oasele devin laitmotivul terorii, al asupririi, al kitsch-ului manifestat în diverse ipostaze. Osatura lumii, atât la nivel fizic, cât şi la nivel moral, menţinea, între limite fragile, relaţia dintre fericire şi durere. Fiecare vers întăreşte miezul dureros al unei concluzii (de-un sarcasm incisiv) referitoare la condiţia de arlechinadă slugarnică, ipocrită sau de-un tragism grotesc, a oamenilor din jur, tot mai expuşi neîmplinirii şi oprobiului public. Tonul este unul amar-ironic, decepţionat, scufundat şi mai adânc în mâlul resemnării: „ce tristeţe să trăieşti o viaţă de sfânt şi să ajungi doar o pungă/ de tacâmuri/ la care se înşiră din nou cozile de altădată la fraţii petreuş/ takimuri takimuri se mira japonezul rătăcit pe la noi întrebând/ la ce se înghesuie ăia/ takimuri takimuri ar spune dacă ar mai întreba şi acum când/ cozile urcă spre patriarhie sau chiar şi mai sus/ viaţa noastră a fost orânduită între oase/ îţi rup oasele striga torţionarul/ mi-au rupt oasele suspinau victimele/ vai oasele mele cântă maneliştii vremurilor noi/ coadă la oasele sfinţilor să ne facem bine să nu ne mai fie dureri/ în loc de viaţă/ coadă la tacâmuri altădată” (tacâmuri de sfinţi/ hrana sufletelor).

Starea actuală a societăţii pare a fi una a derivei. Poemul acum titanicul este o parabolă, concepută în manieră soresciană, a supravieţuirii în condiţiile unei lipse de stabilitate morală şi nu numai. Asta înseamnă că,în permanenţă şi pretutindeni, suntem expuşi. E doar o chestiune de timp până la clipa căderii sau a decăderii. Până atunci, oscilăm, ne lăsăm legănaţi de valurile înşelătoare. Într-o atmosferă în care abundă un livresc crepuscular, tensiunea este amplificată de fundalul insolit care şterge graniţa dintre real şi ireal: „iată-ne astfel cu toţii azi în secolul nostru/ pe titanicul nostru/ care deşi scufundat e mereu pregătit să ne îmbarce/ gata să ne plimbe puţin şi apoi/ să ne arunce în apele reci/ sau cum credeau anticii greci/ în braţele vâslaşului de pe styx/ acheron/ că-n barca lui/ o să râdeţi/ deşi una singură/ este loc pentru toată lumea/ e drept că nimeni nu se înghesuie/ să se îmbarce cu el/ dar însă totuşi” (acum titanicul).

Trecerea timpului nu aduce o anumită linişte sau împăcare cu sine, ci deformează, fisurează, potenţează o anumită agresivitate a formelor decăzute faţă de cele împlinite. Se amplifică, astfel, sentimentul dezolant al decrepitudinii. Totodată, această trecere dezvăluie o goliciune hidoasă, care lasă la vedere mecanismele tenebroase ale celui care, din umbră, manevrează la suprafaţă un teatru al aparenţelor şi al deşertăciunilor: „pe măsură ce trece timpul peste mine şi peste voi/ istoria se scălâmbăie şi-mi apare clar chipul hidos/ al unui fel de iazmă din spatele ei/ ca atunci când dosul oglinzii s-a coşcovit/ şi brusc se vede cel care manevra de-acolo marionetele/ în toată splendoarea lor” (eterne).

Senzaţia unei euforii crepusculare, a unei tensiuni care menţine epuizarea existenţială determină un blocaj în alternanţa dintre nocturn şi diurn. Blocaj care se manifestă parcă într-un ritm al blazării, permanentizat: „astfel cu un petic de întuneric/ îmi celebrez eu ziua/ noaptea nu se lasă nu se lasă dusă/ nu se topeşte cu totul în soare/ oricât ar lumina el de tare” (călătorind cu umbra).

Regresiunea în trecut, motiv întâlnit destul de frecvent şi în lirica blagiană, conferă o anumită ambianţă liniştitoare a retragerii din ritmul diurn, a reîntoarcerii în universul zilei de ieri, integrat în lanţul trofic, atemporal, al altor zile de ieri, într-un ritm al scadenţei tot mai accelerat: „ce bine-ar fi ca azi să fie ieri/ şi ieri să treacă lent spre-o altă zi/ şi-un tot mai ieri/ să lase locul zilelor ce-au fost/ să vină/ căci «cu mâne zilele» nu ţi le-«adaogi»/ ci ţi le scazi cu fiecare mâine/ şi nu mai ai deloc în faţă/ trecuta zi de azi” (dimineaţă de august).

În ultimele părţi ale cărţii nu lipsesc, în texte în care predomină narativul cu iz evocativ şi biografic, portretele unor poeţi din trecut. Emoţionant este episodul întâlnirii cu Leonid Dimov sau realizarea unui pomelnic poematic, care, prin înşiruirea de nume, creează o anumită comuniune tainică între poeţi din generaţii diferite, „şi petre stoica şi gheorghe pituţ şi matei gavril/ şi marian papahagi şi george-nino almosnino”, ca, astfel, „pe cei uitaţi şi neuitaţi/ şi toţi şi pe toţi pomeneşte-i/ cititorule/ dacă exişti”. Nume care formează acum o istorie a literaturii mutată la masa umbrelor.

Cele mai multe evenimente sau întâlniri devin amintiri de colecţie adunate într-o „fantomatecă a trecutului şi a tinereţii noastre”, în care, chiar şi moartea va veni, inopinat, „numai o singură dată”, „fără nicio repetiţie fără nimic” (fantomateca). Până atunci, poetul declară cu o resemnare stranie că „toată ziua am fost încă în viaţă răsfoindu-mi cărţile de altădată/ însă niciuna dintre clipele când le-am deschis prima oară/ nu s-a mai/ întors”, iar „limitele fiinţei” de astăzi dezvăluie intervalul crepuscular dintre „urme şi urne”, un interval decepţionat al reconstituirilor afective sau mnemonice, al unei antiteze între prezent şi trecut, adică, între rezistenţă şi resemnare, între vigoare şi amărăciune.