Personalitate de prim-rang a generaţiei optzeci, Nichita Danilov s-a afirmat în diferite domenii literare, păstrându-şi formula bine-cunoscută, pe care a îmbogăţit-o considerabil, de-a lungul vremii, în funcţie de context, sensibilitate sau viziune artistică. Paul Cernat, criticul care semnează cuvântul de pe coperta a patra a celui mai recent volum de versuri, Şi Dumnezeu a fost ţărână, subliniază ,,insolitul acestei poezii nocturne, vizionare şi fantastice, în care, dincolo de măşti groteşti, expresioniste, romantice, absurde sau suprarealiste, transcendenţa există”.

În volumul acesta, predomină o viziune existenţială răscolitoare şi halucinantă, prezentă în scenarii ale redempţiunii interioare sau ale unei angoase metafizice, hiperbolizate, manifestate în preajma unor miraje apocaliptice ale alienării umane sau societale. Experienţele cunoaşterii de sine sau ale sondării propriei imaginaţii poetice capătă complexitate, devoalând un palier al gravităţii existenţiale care se întrepătrunde, adesea, cu absurdul existenţei umane. Poetul devine un hierofant metafizic al pornirilor abisale, care îşi iniţiază cititorul în tainele crepusculare ale propriei existenţe interioare în care încearcă, în mod paradoxal, o armonizare fantastă între contrarii. Astfel, în majoritatea poemelor, întâlnim imaginea unui univers interior, carceral, surprins într-o desfăşurare derutantă a contrariilor care tind spre o re-contopire iluzorie, zadarnică, într-un întreg armonios, parcă, niciodată concretizat.

O dinamică tensionată a acestor lupte interne este redată printr-o serie de reveniri în acelaşi punct interior, clocotitor, anihilant, fără forme sau vârste, purtând doar chipul nebulos al abisului ontologic: „Încerc vâslind din răsputeri/ să ajung la margine/ să ies din mine, dar nu e nimic dincolo de mine/ şi nici înlăuntrul meu/ decât acest da şi acest nu/ ce aleargă unul după altul/ ieşind mereu din beznă în lumină/ şi revenind înapoi în beznă” (Da).

Asta înseamnă că existenţa, atât cea exterioară, cât şi cea interioară, este în-scrisă într-un cerc alienant al unor experienţe viscerale, percepute printr-un melanj aglutinant dintre mişcări, stări sau viziuni. Soluţia, întrezărită totuşi la capătul acestei dezordini ontologice, este căutarea unui liman insularizat însă în raport cu restul existenţei, unde până şi prezenţele sau absenţele sunt amestecate până la pierderea oricărei identităţi temporale: „acum tot înlăuntrul meu/ e în afara mea rotindu-se sub forma unei/ sfere de foc în jurul meu; iar în afara mea se află înlăuntrul meu” sau „încerc să mă nasc din nou;/ încerc să mă lepăd de mine însumi,/ eu cel ce sunt de cel care nu sunt,/ eu cel care am fost de cel care n-am fost/ eu sunt cel ce voi fi de cel care nu voi fi;/ gemând pătruns de chinuri,/ caut un liman în care să mă adăpostesc;/ dar tot ce-a fost şi tot ce e/ se amestecă de-a valma cu ceea ce va fi” (Metamorfoze).

Neliniştea acestor episoade urmăreşte, înainte de toate, deschiderile sau limitele pe care anti-spectacolul lumii interioare le dezvăluie pe ecranul poematic. Acest fapt are repercusiuni asupra întregului imaginar poetic, accelerând temerile sau angoasele, amplificând senzaţia de incompletitudine corporală sau de delir. Într-o lume limitată, marcată de neprevăzut ontologic, experienţele de formare sunt urmărite de spectrul omniprezent al alienării: „în fiecare clipă îmi lepăd ca un şarpe pielea/ ce mi-a servit ca înveliş; şi în fiecare clipă învelişul meu rămas în urmă/ mă întâmpină rotindu-se/ precum gaura unui tunel în faţa mea” (Metamorfoze).

În acelaşi context de fragilitate umană şi senzorială, necunoscutul capătă diverse forme, chipuri sau proiecţii, toate acestea amplificând un potenţial de tensiune şi angoasă: „Acel ceva ce nu poate fi rostit,/ acel ceva ce stă nemişcat/ în loc în timp ce locul se învârte/ Acel ceva care atunci când se mişcă/ mişcarea îngheaţă ca un/ curcubeu de foc în jurul lui/ Acel ceva ce nu poate fi rostit/ în nicio limbă şi care se acoperă/ de broboane grele de sudoare/ atunci când te gândeşti la el” (Acel).

Reluând, într-o anumită măsură, tonul şi tematica volumelor anterioare, poetul încearcă să devoaleze un absurd existenţial, ajuns la cote paroxistice, decantat în secvenţe impregnate de-o gravitate, cu toate acestea, joculară şi atinse de un fior metafizic redat în tuşe expresioniste, intense şi, uneori, ambigue. Toate acestea se vor desfăşura în încercarea de armonizare epifanică a contrariilor: „Cineva a legat o eşarfă de iarbă/ de gâtul albastru al vântului./ Cineva a aşezat într-un cărucior vântul/ şi l-a împins pe scări,/ făcându-l să se oprească/ la capătul străzii./ Cineva împingând vântul/ i-a agăţat de piept o armonică./ Coborând din cer, păsările/ ciugulesc seminţe de pe clapele ei şi cântă” (Cântec de ducă) sau „Din umbrele pe care/ le calc ziua în picioare/ se ridică noaptea/ o cruce de lumină...” (Crucea de lumină).

Când se autocaracterizează, poetul se dezvăluie pe sine drept o fiinţă paradoxală sau o fiinţă plină de paradoxuri. Pendulând între contrarii, poziţia pe care poetul o adoptă adesea este cea a unui histrion iluzionist care jonglează abil cu perspectivele şi propriile incertitudini, care se foloseşte de eschivă ca de-o resursă de creativitate. Cu toate acestea, percepută prin lentila absurdului existenţial, pendularea continuă între lumini şi umbre nu duce decât la conştientizarea vacuităţii oricărei încercări de apropiere umană: „de aceea atunci când tac,/ se deschid în trupul meu nenumărate guri/ care încearcă să mă înghită cu totul/ înfăşurându-mă în plasa unor cuvinte nevăzute;/ de aceea atunci când stau în genunchi/ târându-mă spre voi,/ voi nu mă vedeţi/ plutind undeva pe linia orizontului;/ de aceea atunci când sunt,/ voi nu mă vedeţi existând alături de voi,/ ca şi cum existenţa mea/ ar fi o simplă himeră,/ şi atunci când nu sunt,/ când existenţa mea a devenit absenţă,/ voi mă simţiţi pretutindeni” (Eu).

În poeme mai scurte se resimte o tendinţă de esenţializare, stilistică şi ideatică, a unor mesaje, dar şi suflul sapienţial care răzbate pe marginea unor teme sau motive ale naturii. Un echilibru universal stă la temelia lumii fizice, oferind o stare de linişte şi de beatitudine resimţite pretutindeni în lumea fenomenelor, dar şi a formelor; o compensare a contrariilor care domină viaţa interioară, tumultuoasă, prilejuieşte întrepătrunderea armonioasă a pământescului cu cerescul: „Cârtiţa îşi sapă un labirint/ de galerii sub pământ;/ Luna îşi sapă nesfârşite/ galerii în ceruri./ În faţa micului/ şi-a marelui Tot,/ lumea de aici/ e totuna cu lumea de dincolo” (Împlinire).

Procesul de introspecţie invită la un exerciţiu de luciditate, de-a dreptul cutremurătoare. De cele mai multe ori, acest proces este surprins în secvenţe disipate, sfărâmate, care nu ajung să compună un cadru totalizator. Însă acest proces oferă şansa unei radiografii viscerale, care surprinde părţile acestea fisurate sau înnegurate ce nu dispar în totalitate, ci pendulează între întuneric şi lumină, iar, până la urmă, se reîntorc în beznă, acolo unde se amplifică şi revin cu o forţă copleşitoare: „Uneori mă adâncesc atât de mult în mine,/ încât atunci când mă trezesc,/ simt cum mari frânturi de neant,/ se desprind ca nişte bucăţi de moloz de pe chipul meu/ şi pică rostogolindu-se cu teamă/ din întuneric în lumină/ şi din lumină înapoi în beznă” (Fărâme de suflet).

Metafora originilor crepusculare ale lui Dumnezeu invită la o meditaţie profundă asupra existenţei într-o lume care, în permanenţă, se caută pe sine, oglindindu-se în atâtea stări sau trăiri stranii prin formele lor incerte sau contradictorii.