Majoritatea poemelor lui Antonio Doda, din Primele fobii, uimeşte, înainte de toate, prin francheţea şi inocenţa simţirii şi a observaţiei lumii din jur, uneori destul de tăioase. Afirmam, în cuvântul semnat pe ultima copertă, faptul că ,,în biografia literaturizată” a lui Antonio, ,,fiecare zi devine o cutie de rezonanţă a fricilor de tot felul”. Acest lucru, tind să cred în continuare, conferă poemelor aura unei fragilităţi intens resimţite mai ales în zonele de tranziţie de la confesiunea angoasei la o angoasă confesivă, decantată în secvenţe sugestive ale zgomotului şi furiei traiectului cotidian.

Poetul îşi propune inventarierea unor circumstanţe sau experienţe prin care orice tânăr trece la un moment dat, în viaţa de zi cu zi sau în relaţiile acestuia, căci, ,,cicatricile mele sunt scuze pentru durerea încasată de alţii”. Numai că poezia lui Doda capătă o patină de profunzime, datorită căreia discursul tranzitiv este scurtcircuitat, în mare parte, de nuanţe insolit-evocative, în care se resimt reverberaţiile adânci ale unei sensibilităţi pregnante. Gravitatea, ironia, o umbră de revoltă sau nestatornicia relaţional-umană dezvăluie, pe parcursul volumului, tot atâtea măşti dincolo de care fobia se arată în lume şi în poezie.

O anumită distanţare favorizează, de asemenea, şi manifestarea unui spirit precaut, rezonant doar cu elementele sau prezenţele benefice unei stări de aşa-zisă securitate afectivă: ,,abandonez chipurile care mă iubesc/ pentru cele care mă inspiră/ sunt observatorul lumii/ recitalul meu nu-l aude nimeni” (Observatorul).

De cele mai multe ori, Antonio trasează liniile de contur ale cotidianului în tuşele unei sensibilităţi ce dezvăluie, la tot pasul, nervurile însingurării care iradiază asupra întregului mediu ambiant, proiectându-l parcă înăuntrul unui clopot de sticlă al melancoliei. Aerul grav-melancolic al poemului face ca fiecare imagine evocată să capete o anumită tandreţe şi un iz nostalgic-insolit: ,,copilăria –/ are mai multe învelişuri/ decât o păpuşă matrioşka/ bani cheltuiţi pe hârtii şi carioci/ ploaie/ nerăbdare/ hanoracul personalizat cu graffiti/ linkin park în căşti/ bancnote de un leu/ şi cheile în buzunar/ intru în librărie/ caut ceva/ care să poată şterge/ urmele de singurătate/ mă simt ca porţelanul prăfuit/ de pe televizorul alb-negru al bunicii/ culorile îmi ţin imaginaţia în viaţă/ culorile nu lipsesc/ singur acasă/ cu lampa aprinsă/ mă uit la tutoriale pe youtube/ cum să fii fericit/ şi desenez”.

Ne amintim cum vulpea îi spune micului prinţ că esenţialul este invizibil ochilor. Aceasta pare să fie şi deviza poeziei lui Antonio, în care obişnuitul cotidian, adesea expus deriziunii şi banalităţii, îşi devoalează, prin intermediul poeziei, miezul insolit, candoarea şi prospeţimea unei confesiuni care ştie când să fie tandră, aerisită, străbătută de inflexiunile uimirii, când, neliniştită, ironic-sarcastică, lucidă: ,,între patru pereţi/ mintea mi-a urlat atât de mult/ încât a început să mă doară/ gâtul” sau ,,singurătatea e o fetiţă –/ vorbeşte cu păpuşa primită de ziua ei/ singurătate egal oameni inexistenţi/ trăiesc ca o pisică închisă în apartament/ care ar descrie omului din perete/ figurile privite de la geam/ caut jucării ponosite prin casă/ mototolesc pământul în forma unui castel/ ceilalţi văd o grămadă tristă de noroi/ doar omul desenat în perete poate înţelege/ singurătatea peştelui din acvariu”. Totul rezonează în conştiinţa poetului la capacitate maximă, de la cele mai neînsemnate fapte până la urmările apropierilor umane. Şi, cu toate acestea, un dram de inconştienţă dureros de dulce, manifestată la aproape toate palierele existenţei, are un efect benefic, tranchilizant, căci ,,vârsta îţi bloca orice posibilă conştientizare”, când ,,nu ştii dacă singurătatea provoacă tristeţe sau linişte”. Totuşi, seninătatea neliniştită a poeziei sale conferă o notă în plus de autenticitate volumului. Fără a pătrunde încă, pe deplin, în miezul crepuscular al fobiei, poetul se află, tatonând, pe culmile acesteia, fapt care îi permite cumva o detaşare securizantă, resemnată totuşi, faţă de situaţiile grave. Coborârea inocenţei de pe un piedestal al iluziei corespunde unui început de maturitate redat prin tonul amar al confesiunii: ,,copilăria a fost/ o minciună frumoasă/ o mamă şi un tată/ o bicicletă şi un playstation 2/ un suc cu paiu’/ în mintea mea/ păşeam pe lună/ vedeam toate ţările/ descopeream oasele dinozaurilor/ acum sunt umbra tristă/ a unui om închipuit”.

Poezia acestui debut tonic îţi oferă, încă de la primele pagini, radiografia unei cunoaşteri de sine prin intermediul poeziei, acest anticorp al fobiei.