Poezia lui Mihai Măniuţiu

Mihai Măniuţiu este un prozator care stăpâneşte, cu o măiestrie regizorală, cele mai spectaculoase sau insolite traiectorii evenimenţiale şi umane. Demnă de remarcat rămâne şi activitatea sa poetică, întinsă pe parcursul câtorva decenii, în care se regăsesc, într-o simbioză realist-fantastă, următoarele: faţetele insolite şi sensibile ale propriei biografii, străfulgerările jocular-bizare ale unui univers familial/ societal, în care predomină reguli şi aparenţe desprinse parcă dintr-un teatru absurd.

Bogata antologie din poezia regizorului, Soarele din oglindă, una de colecţie şi de maturitate, recapitulează toate aceste etape. Volumele adunate într-o singură carte for­mează un şir de oglinzi paralele ale unei naturi poetice, când senine şi detaşate, când grave, visătoare, urmate de aceeaşi coadă de cometă a dezolării şi, uneori, a nonsensului existenţial.

Însă, indiferent de vârstele poeziei acestuia, se remarcă o scriitură solidă, care cultivă, în cele mai multe cazuri, un orfism valpurgic. Grotescul şi absurdul, senzaţia unei lumi răsturnate şi fisurate, melanjul tensionat şi antrenant dintre contrarii, toate acestea redau o dinamică a întregii creaţii, pornind de la o ajustare, potrivire a realităţii în patul lui Procust al parabolei.

În volumul de debut, Istorii pe care n-am să le scriu (1998), în câteva prozopoeme, notaţia jurnalieră va reda/ radiografia un timp al coşmarului încărcat de o dinamică atroce: „Dacă adorm şi în vis ţi se arată cel cu pielea capului sângerândă, trăgând după el, într-un seif de plumb, căruciorul cu cenuşa ta încă proaspătă, nerăcită, te vei trezi numaidecât – iar năluca, încet-încet, se va resemna să dispară. Va rămâne, în urma ei, îndoiala. Va rămâne întrebarea” (Dacă adormi). În celălalt volum, Scene de masă (2001), avem în prim-plan spaţiul domestic, imaginat ca un spaţiu al unei lumi cu siguranţele arse, marionetizate, în care, într-o agitaţie permanentă de stări, prezenţe, peisaje, se fac treceri intempestive de la un decor la altul, de la un contrast la altul, de la o stare la alta. În acest climat, se resimte o dimensiune a revoltei îndreptate înspre acei ani grei ai începutului de mileniu, o revoltă plină de sarcasm discret, de ironie resemnată şi de un ludic de situaţie, destul de anxios, de nevrozat: „Când ninge, Patria are chipul morţii noastre albastre, îngheţate” sau „Fără a ne declina identitatea, noi trecem de partea umbrei, cotcodăcim, ne punem plasturi pe gură. Tăcut şi îndoliaţi, ieşim din nou la lumină”, „S-au obişnuit, aşa-s timpurile cele noi, cele vechi erau şi mai trufaşe – se îmbrăcau din cap până în picioare în cagulă”.

În Balkanya. Eu şi ceilalţi demoni (2011) dăm de o serie de reportaje dintr-un spectacular balcanic, străbătut de un freamăt ludic, de o animaţie pestriţă şi caraghioasă, de situaţii care depăşesc, uneori, limitele bunei-cuviinţe. Iar concretul este deturnat, la tot pasul, de energia mirabilă a unui comic de mentalităţi, în primul rând: „avem alegeri libere cine alege pe cine/ în copaci inimioare de turtă dulce şi capul de caşalot/ din care muşcăm cu poftă cu sânge rece de sărbători/ un aparat foto care face poze în viitor/ ne înfăţişează pe toţi lunecoşi coloraţi fistichii”(4). Peste toate acestea planează un umor negru, tensionat. În Până una alta (2012), o incursiune pe teritoriul american devine pretextul unor noi exerciţii de transfigurare imaginativă şi imagistică a lumii, a spaţiilor şi a valorilor sociale, prezente pe celălalt teritoriu. Este vizibilă şi aici resurecţia nostalgică a unui trecut de familie, ale cărui elemente sunt transferate realităţii de dincolo de ocean, prin eliminarea oricăror graniţe dintre cele două lumi: „zăpezile de acasă acoperă ferestrele însorite ale bungalow-ului nostru californian. grădinile cu azalee gem sub ocean. un trenuleţ electric de jucărie circulă bezmetic prin nămeţii de trei-patru metri. trenuleţul e nebun de nostalgie. sapă labirinturi identice cu cele de acasă” (Irvine. Southern California, 5).

În volumele Vertij (2014) şi Tu (2016) se poate constata o nouă direcţie a discursului şi a experienţelor de viaţă. De la predominanţa unor metafore fantaste şi a unui cadru butaforic-parabolic se trece, în cele două volume, la o decantare melancolică a expresiei, la o dezvăluire a unor cadre biografice, de-un intimism nevralgic şi crepuscular, impresio­nante prin evidenţierea unei linii demarcatoare, tot mai fragile, între viaţă şi moarte. Este cazul unor poeme în care prezenţa mamei apare evocată dincolo de negurile bolii, într-o atmosferă de-o inocenţă gravă: „mama mea aude voci pe care noi nu le auzim/ ce frumos cântă în grădină/ băieţei şi fetiţe cu voci de glicină/ apoi dintr-odată ochii îi îngheaţă/ te-am pierdut când erai mic/ şi toate vocile din grădină au amuţit/ nu plânge mamă sunt aici/ te-am pierdut o dată când erai mic/ acum eşti ceva mai mare şi vocile spun/ că încă nu te-am găsit” (mama aude voci). În celălalt volum, relaţia dintre poet şi Dumnezeu este percepută de către copilul de altădată, dotat cu o inocenţă curioasă şi interogativă. Acesta porneşte pe urmele unei arheologii a blândeţii şi a nedumeririi prin care poate ajunge la o cunoaştere a Divinului, incompletă, dar plină de un farmec inefabil: „ştiu că tu eşti mulţi tu şi-n fiecare dintre ei eşti întreg/ însă eu mi-aş dori numai fragmentul de tu/ care m-a însoţit de când m-am născut” (ştiu).

În Urmuz. 23 noiembrie 1923 (2018), poetul reconstituie momentele fatidicei zile de 23 noiembrie, ultima din viaţa controversatului (anti)scriitor Urmuz. Însă, totodată, reuşeşte să reconstituie şi personalitatea acestuia, latura sa umană sau cotidiană. Astfel, într-o secvenţă monologată, Urmuz se luptă cu propriile angoase amplificate paroxistic: „tot mai des/ când înghit/ orice aş mânca sau aş bea/ e ca şi cum aş înghiţi/ un cuţit/ în fiecare înghiţitură/ e un tăiş/ o lamă/ un ascuţiş/ ceva care/ perforează/ şi e al naibii de dureros”. În volu­mele apărute în anii din urmă, Şi încă ceva, Bufonerii şi litanii sau Celelalte lucruri inutile, poetul se reîntoarce la registrul teatral-absurd al lumii şi al omului, însă, de data aceasta, din acest univers şi mai alienat, mai disipat, nu lipsesc notele unui sarcasm întunecat, iminenţa unei destabilizări resimţite la toate registrele, teama constantă, neliniştea care creşte aberant şi hrăneşte un sol al fragilităţii omniprezente în jur. Sunt poeme, unele de forma unor flash-uri tensionate, în care predomină laitmotivul dezumanizării şi metamorfozele acesteia. Unul dintre aceste poeme merită citat pentru concizia ideatică şi flerul imagistic, ambele stranii, hipnotice: „despre simplitatea/ atroce/ a crucificării/ nu s-a rostit/ de aproape două mii/ de ani/ nici măcar/ un singur cuvânt/ care să nu fie unul/ îmbălsămat de coşmar”.

Iar mesajul majorităţii poemelor averti­zează că spectacolul lumii merge mai departe, fie în direcţia speranţei, fie în cea a incertitudinii. În acest carusel suntem invitaţi şi noi, spectatorii lecturii unei poezii de înaltă calitate şi ţinută expresivă.