Debut

Iar am afumat toată bucătăria.

Acum scriu,

cu ţigara în mâna stângă

şi cu energizantul pe colţul mesei,

după ce am zis că mă las şi de fumat

şi de băut drăcii.

Stau în apartamentul ăsta de trei ani,

dar niciodată nu am pus perdea

la geamul bucătăriei.

Nu că n-aş avea bani

sau că n-aş fi în stare s-o agăţ,

pe un fir amărât de nailon,

însă îmi place să văd cerul.

Iar asta mă distrage mereu,

de la posibilitatea de a deveni

o bucătăreasă de excepţie.

Fiind un chef cu aptitudini nemaiîntâlnite,

azi am făcut cartofi prăjiţi,

cu ouă şi păr de pisică maidaneză.

Apoi, vorbind la telefon despre nimic şi despre toate,

cartofii au rămas în air fryer până când

ADHD-ul de care suferă întreaga generaţie Z

m-a adus iarăşi în bucătărie.

Cu zeci de draci pe mine,

cobor să iau cartofi congelaţi.

Ei, şi ce să vezi că n-au.

C-o infinită scârbă şi

cu stomacul gol,

mă duc la casa de marcat

şi cer un pachet de ţigări.

Sictirită şi casieriţa,

sictirită şi eu,

cu buzunarul gol şi cu moralul ciuruit,

mă întorc acasă,

unde pisicile îmi ţin loc de psiholog şi Dumnezeu.

De cum intru în apartament,

pun pe repeat American Pie şi

mă instalez lângă geam,

căci apusul este singurul meu act de spovedanie.

Apoi îmi promit, a zecea oară luna asta,

că mâine o să fie altfel.

Mâine o să mă trezesc devreme şi

o să beau mai multă apă plată.

Poimâine n-o să mai fumez,

iar de săptămâna viitoare o să ies din pijamale.

Dar adevărul e că mă simt cel mai eu

aici, cu scrumiera plină,

cu tastatura murdară de ketchup

şi cu un gând care se zbate între greaţă şi revelaţie.

Şi-apoi, ce sens are să pun perdea

când oricum mi-e mai uşor

să privesc cerul

decât să recunosc că şi azi am eşuat glorios

la gătit.