Primul lucru ce atrage atenţia este climatul plin de rumoare al vremii, atmosfera ce răzbate parcă de sub colbul cronicilor muntene, aspect antrenant şi benefic pentru un volum greu de digerat, dacă privim puzderia de date, de nume şi de imbricări contextuale. Lucrarea are o ţesătură complexă, orchestrează instrumente de lucru din domenii diferite, pentru a reda ceea ce autorul numeşte „relaţiile ilustrului bărbat faţă de problemele României, în perioada 1943-1949”. Aici pot găsi răspunsuri atât istoricul, cât şi sociologul, dar, mai ales, ar trebui să-l intereseze pe literat derularea sumbrului serial, condus logic de autor, bine documentat, pe mai multe episoade, şi cât consumă el din energiile criticului când pune în slujba directivelor de partid calităţile de scriitor. Fără urmă de cinism, ţine de domeniul evidenţei îngustimea de orizont a gazetarului din această perioadă, departe de intuiţiile şi butadele din Istoria literaturii române de la origini până în prezent din care şi-a extras, nu de puţine ori, exemplele. George Neagoe, ce posedă reale calităţi de analist politic, tratează situaţia autorului Vieţii lui Mihai Eminescu în stilul său ironic-coroziv, lansează fără complexe ipoteze şi taie imediat nodul gordian.

Acrobaţiile făcute de G. Călinescu în plan public după instalarea regimului Ion Antonescu sunt întreţinute de crizele de vizibilitate, iar pentru rezolvarea lor nu ezită să apeleze la cazuistica identitară. Atacat de camarila legionară, ţinut departe de circuitul editorial şi refuzându-i-se definitivarea situaţiei la Catedra de Estetică şi Critică Literară a Universităţii din Iaşi, autorul Bietului Ioanide face în faţa mareşalului Antonescu figură de umil vasal ce îşi etalează neştiutor calităţile de cărturar şi de apărător al valorilor culturii române. Când balanţa înclină în favoarea forţelor prosovietice, întreaga societate românească cunoaşte o reaşezare pe toate planurile. Afilierea la Partidul Naţional Popular (P.N.P.), care era o anexă a P.C.R., ofensiva publicistică din ziarul Naţiunea, al cărui director a fost, fac din G. Călinescu nu doar un garant cultural al dictaturii, ci ne arată cum intelectualitatea autohtonă, sub iluzia independenţei de opinie, a participat în mod direct la transferul „democratic” de putere. Ipostazele literatului în slujba noii ideologii sunt dintre cele mai neaşteptate. Printre altele, portretele făcute lui Iuliu Maniu pe care îl compară cu Popa Tanda sau lui Ion Antonescu şi prietenului său Mihai Antonescu cu ocazia procesului şi a condamnării sunt doar câteva dintre ele. Chestiunea idealistă a independenţei păturii mijlocii avea să fie tranşată de Petre Constantinescu-Iaşi, iar G. Călinescu a înţeles până unde i se permite să meargă cu publicistica sa ce atinge apogeul în 1946. În tot acest timp, se produce un clivaj între aspiraţiile de autonomie intelectuală şi problemele de ideologie ale partidului. În plus, autorul Impresiilor asupra literaturii spaniole nu are abilitatea de a pătrunde chestiunile de politică externă, iar toate acestea sunt taxate copios de liberali. Statutul ingrat al intelectualului care voise a face „literatură de partid”, aşa cum mărturisea marele critic, avea să se limpezească începând cu anul 1948, moment ce prilejuieşte bilanţul activităţii şi pecetluieşte soarta celor care „munceau” cu condeiul: „Intelectualii erau aliaţi, dar nu erau clasă, erau muncitori, dar erau o pătură, erau mic-burghezi, dar nu erau reacţionari. Intelectualii semănau o substanţă care, deşi nu se dizolvă în apă, poate fi păstrată pe fundul vasului ca zonă de referinţă. Intelectualii erau metecii”.

O asemenea apariţie editorială, ale cărei detalii nu pot fi fixate într-un atare spaţiu, stabileşte foarte clar care au fost raporturile omului de cultură cu ofensiva procomunistă. Trist este că G. Călinescu, precum mulţi intelectuali, nu a înţeles a câta roată este la căruţa stalinizării României. Odată dictatura instalată şi făcându-se jocurile Partidului-Stat, politicul, aşa cum bine făcea diferenţa de substanţă Nicolae Manolescu într-un interviu, devine instrument coercitiv şi înlocuieşte politica înţeleasă ca joc democratic.