„Pentru mine, vor exista fără îndoială două poezii: poezia lumii şi poezia lui Adrian Bodnaru“, afirma, nu departe de acum un an, tânăra, de numai 18 ani, Alexandra Bodnaru, prefaţând un tip hibrid de raportare la existent care cere, în acelaşi timp, medierea mai multor complexe, pentru că scriitorul timişorean evocat, având şi el rădăcini în solul oltean, i se prezintă în trei ipostaze, „atât de poet, cât şi de prieten şi tată“. Dar se vede lesne că în volumul ei de debut, Oraşul cu gropi în obraz, dincolo de titlul candid-ironic, ca rod al unei călătorii interioare ce îşi doreşte să unifice contrarii greu, de altfel, de reconciliat, autoarea îşi doreşte o poezie numai a sa, „nesincronizată“, capabilă să se desprindă de modelul autoritar: „În noaptea asta/ l-am citit pe tata printre rânduri/ şi-apoi l-am aşezat într-un colţ de bibliotecă“ (Nesincronizare).

Poezia Alexandrei Bodnaru are ceva din micile epopei biografice, este un dulce lamento al locuirii precare. Oraşul sau, mai curând, orăşelul – unii ar putea să îi dea şi un nume – despre care scrie ea, loc al unei fiinţări austere, la limita anonimatului şi a indeterminării, devine aici expresia pendulării între sensibilitatea juvenilă şi cea ultragiată: „Apoi îţi simţi sufletul până în stomac./ Mereu vrei să pleci într-un loc drăguţ,/ e ca şi cum ai ţine în piept tot aerul din lume./ Toţi se descalţă, poartă tricouri albe, bărbăteşti,/ se urcă pe pervaz şi se aruncă de la geamuri./ Oraşul e plin de gropi/ în obraz.“ (Oraşul cu gropi în obraz). Busola autoarei, în ciuda indicaţiilor bizare de pe cadranul textual, funcţionează foarte bine. Locul „drăguţ“ nu pare să fie nicidecum Sudul ce i se prezintă ca spaţiu spiritual provizoriu sau, mai mult, ca unul coşmaresc. Adevăratul reper sau matricea este Vestul. Fără a scrie o poezie a decorului, tânăra poetă se aventurează precum o Alice în ţara ce numai a miracolelor copilăriei nu este: „Undeva în Sud/ e un tărâm al pierzaniei/ pe care ne aşterneam/ când gurile rele ieşeau din tavan şi ne sărutau pe frunte./ (…)/ în Sud eşti mereu singur./ (…)/ mereu plouă…/ Undeva în Sud ne aşternem stângaci/ ca un toc pe-un cadavru de bebeluş/ plouă în Sud şi-n Est/ ne potolim tălpile încinse pe inimi reci/ nu mai am Nord şi vreau să respir Vest.“ (Tălpi încinse pe inimi reci).

Poeta apelează adesea la scenariul rememorării fruste, inocente. Cotidianul, reperele recognoscibile sunt redate de la înălţimea fetiţei care este pe punctul de a trece spre adolescenţă. De aici înainte totul este filtrat prin torsiunile unui eu conştient de sine, căci detaliile domestice sunt văzute cu destulă maturitate: „Ziua 13. Copii slabi/ cu burţile umflate/ se tăvălesc prin păpădii./ La mine în cartier/ toată lumea era fan Spiderman./ Fiecare avea o mamă a lui/ care gătea bine şi era veşnic nesatisfăcută/ de tatăl cu părul cărunt/ căruia nici berea, nici fotbalul/ nu-i mai trezeau nimic/ (…)/ Eu nu aveam nici mamă nici tată/ poate am fost un copil fericit.“ (13). Ca în unele locuri să constatăm debarasarea de lestul existenţial şi însuşirea amară a prăbuşirii eşafodajului afectiv: „sunt un sac de gunoi,/ mă lăfăi fluierând în resturile/ celor care (m-)au iubit.“ (Celor care (m-)au iubit). O astfel de poezie exprimă natural traumele familiale, iar Fetiţa-ţigară, prin strania asociere, descinde dintr-o bogată galerie de „personaje“ care, de la avangardă încoace, a făcut o sclipitoare, dar şi previzibilă, carieră poetică: „Copilăria este o boală/ de care fetiţa-ţigară/ s-a vindecat cu multe pastile/ Împărtăşim o tristeţe prelungită/ diverse adicţii“ (Fetiţa-ţigară).

Dacă la majoritate tinerelor conştiinţa scriiturii apare în acea dimineaţă inefabilă a spiritului şi a poeziei prin conştientizarea erosului, ca să-l parafrazăm pe un celebru critic, la Alexandra Bodnaru lucrurile nu stau deloc aşa. Ea a înţeles de la bun început că, pe de o parte, moşteneşte în ADN-ul său cultural gena poeziei, iar, pe de altă parte, că aparţine unei geografii la care nu poate adera, dar ce o defineşte şi în care, în acelaşi timp, se manifestă. Ea intră, cu poezia din Oraşul cu gropi în obraz, în familia sudicilor neconsolaţi, etichetă pe care nu trebuie să o vedem ca limită a marginalităii, ci ca pe o magistrală transgresare a ei. Alexandra Bodnaru, ce îşi priveşte deja cu încruntare volănaşele poeziei, şi-a câştigat locul printre cele mai frumoase debuturi din ultimul timp.